Primul si prima

Pentru mine, nou inseamna posibilitatea unui mai bun. Rareori ma uit in urma, neincetat ma uit inainte. Cateodata prea mult. Anul Nou insa este o buna oportunitate sa ma uit liber in viitor si sa-i agat de coada toate planurile, visurile, dorintele si sperantele pe care cred eu ca le poate duce. Ii agat prea multe, invariabil, insa daca as recunoaste ca-i acelasi an, cu alta palarie numai, cred ca m-as auto-sabota. 

In Japonia, de Anul Nou se sta cu familia, se mananca feluri de mancare lejere, majoritatea foarte bine preparate si livrate acasa sau cumparate din marile food departments. Excesele nu sunt la ordinea zilei. Anul Nou este o sarbatoare mult mai importanta decat Craciunul, este momentul reinnoirii, momentul in care ne lepadam de ceea ce ne-a tinut pe loc in vechiul an si pornim increzatori catre Noul An. Traditiile ajuta: japonezii acorda multa atentie primului/primei. Desi au facut aceleasi gesturi de-a lungul timpului, in fiecare an exista un prim mers la templu, o prima ceremonie a ceaiului, o prima sarcina de lucru indeplinita si, mai presus de toate, un prim rasarit de soare in Tara Soarelui Rasare, rasarit pe care multi nu-l rateaza in ciuda frigului si a orei. Oricum am alege sa asteptam Noul An, toate moduri la fel de legitime, dupa mine, ca si regula nescrisa a chefului "obligatoriu" de sfarsit de an, este reconfortant sa-l privim ca pe o oportunitate. Ca pe primul, ca pe prima. Un timp in care pana si greselile te imping inainte.

Masa de Anul Nou

Photo credit @ Pinky Anela (thank you!) 

Osechi-ryori este termenul generic pentru mancarea ce se gateste de Anul Nou. Sub aceasta umbrela se regasesc feluri de mancare ce nu se altereaza rapid si pot fi consumate mai multe zile la rand, in contrast cu principiile care guverneaza bucataria japoneza in zilele obisnuite cand se gateste intotdeauna pentru a fi consumata mancarea in aceeasi zi. In spatele acestei traditii sta convingerea ca in aceasta perioada de trecere gospodinele japoneze ce muncesc din greu in timpul anului pentru familiile lor au dreptul sa se odihneasca si sa se bucure de un nou inceput.

Acum doi ani am stat la masa de Anul Nou cu o familie tipic japoneza si am mancat osechi-ryori. Nici vorba de imbuibare de Sarbatori. Cel putin 80% din felurile de mancare sunt sau contin alimente sanatoase precum diverse legume de sezon, orez preparat la aburi, alge de mare (konbu - sunt asociate cu un alt cuvant japonez, yorokobu, bucurie, acesta fiind si motivul pentru care se regasesc la masa de Anul Nou, simbolizeaza dorinta de a avea un An Nou plin de bucurie); boabe de soia (kuro mame, simbolizeaza sanatatea); omleta cu peste sau creveti (datemaki, un simbol al zilelor favorabile); icre de peste (kazuko, reprezentand dorinta de a avea multi copii), orez si sardine proaspat pescuite din apele Japoniei (tazukuri, simbolul unei recolte generoase). Desertul nu este complicat, mandarine dulci japoneze (mikan) sau crema de castane. 

Se bea mult ceai verde de buna calitate, neindulcit, fierbinte, ceea ce ajuta la digestie. 

Ritualuri religioase 

 Kiyomizu-dera, Kyoto, vara 2008

Kasuga Taisha in Nara, vara, 2008

Dupa ce am facut poza am vazut si semnul cu "No Photograph"...

Mi-am pus de mult timp in gand sa scriu despre toleranta religioasa a japonezilor. Altii o numesc chiar indiferenta. Intr-adevar, pentru un ochi crestin sau musulman, obisnuit cu restrictii, pedepse, practicarea credintei in vazul lumii si convingerea ca adevarul trebuie sa se afle in dogma propriei religii, categoric nu in a alteia, japonezii par cu totii atei. Credinta lor nu poate fi etichetata, nasterea si casatoria se sarbatoresc in ritual shinto, inmormantarea este buddhista. Cateva procente sunt crestini sau musulmani. Orice religie ai declara, pe fata japonezului de rand nu vei observa vreo schimbare. Polemicile religioase nu sunt un lucru obisnuit, religia, de altfel, intervine rareori in discutii. Japonezii merg la templu dupa un program al lor stiut, ceremoniile shinto sunt scurte si seamana mai degraba cu piese de teatru, majoritatea nu poarta niciun insemn religios, nu tin posturi sau zile in care nu se munceste, nu recurg la vreun gest cand trec prin fata unui templu sau biserici.

Religia este o stare de spirit, mai putin ingradita de calendare religioase sau reguli cu ce avem voie si ce nu, o imbinare intre devotament pentru tara, respect pentru stramosi si credinta in armonia spiritului cu ceea ce il inconjoara.

De Anul Nou din templele buddhiste rasuna zgomot de clopote. 108 clopote. Numarul de pacate umane, potrivit credintei buddhiste. Clinchetul clopotelor semnifica purificarea de aceste pacate pentru a intra in Anul Nou curat.

Tot de Anul Nou o importanta mare este acordata primei vizite la templul shintoist. Acum doi ani, la ora 5 dimineata, in plin vant adus pe valurile de la Marea Japoniei ma aflam in fata unui templu micut, de provincie. Cu exceptia familiei mele japoneze adoptive, nu cunosteam pe nimeni, eram singurul strain din acel oras si nu aveam nimic de-a face cu ritualul shinto, asta era clar. Insa in Japonia nu e nevoie sa te declari credincios ca sa participi la un ritual, nici atunci cand schimbi religiile de la un ritual la altul. Toti japonezii au ascultat cuvintele preotului shinto, apoi au fost chemati in fata reprezentantii familiilor din acel loc de tara. Comunitatea stransese bani si acum se imparteau mici cadouri. De la comunitate pentru fiecare dintre noi. Am primit si eu cu multa surprindere mandarine, dulciuri, sake fierbinte. Eram acolo. Asta a fost de ajuns. Oamenii mi-au strans mana si mi-au zambit.

Felicitari de Anul Nou

2011 este anul Iepurelui

Photo Credit @ Jason Raish on Flickr (thank you!)

Deespre nengajo, miile de felicitari pe care japonezii le trimit catre cunoscuti, prieteni si familie in pragul Noului An am scris deja. Cand am primit acest tip de felicitare de la prietenii de la universitate am fost incantata ca oamenii nu au uitat hartia si plicul in Japonia. Ba mai mult, au transformat acest obicei in ceva profitabil. Anual sunt puse la vanzare zeci de tipuri de hartie imprimata, zeci de modele de plicuri. Posta japoneza angajeaza lucratori part-time pentru a trasmite toate aceste felicitari nu mai tarziu de 1 Ianuarie. De cate ori mergeam la un ghiseu al postei imi venea sa-i felicit pe oamenii de acolo imaginandu-mi ce haos s-ar crea la noi daca Posta Romana s-ar vedea inundata de un numar urias de felicitari tocmai la sfarsit de an, cand orice trimitere intarzie prin excelenta.

Otoshidama

Copiii primesc bani in ajunul Anului Nou de la rude sau cunoscuti ai familiei lor, cu ocazia vizitelor care se fac intre familii. Banii sunt asezati in plicuri special decorate sau imprimate cu tot felul de insemne aducatoare de noroc, trebuie sa fie bancnote pentru a fi impaturite in stil origami. Daca o familie are mai multi copii, ei vor primi, de regula, aceeasi suma de bani. Suma daruita este lasata la aprecierea celui care daruieste, dupa posibilitatile sale.

Jocuri de Anul Nou

Cand am spus ca distractia noastra nu-i totuna cu distractia lor nu am glumit. Hanetsuki este un tip de badminton jucat cu o racheta de dimensiuni reduse. Pentru hanetsuki nu e nevoie de teren in aer liber, copiii il joaca in casa de regula. Se mai joaca jocuri de carti, boardgames gen monopoly sau fukuwarai, un joc in care participantii reconstituie un chip uman amuzandu-se de rezultatul lipirii unei mustati in loc de ochi sau unui nas in loc de ureche.

TV

Cea mai populara emisiune de Anul Nou este Kohaku Uta Gassen, un show muzical in care majoritatea artistilor japonezi, tineri sau mai in varsta, sunt impartiti in doua echipe, alba si rosie, si concureaza prin talentul lor. Publicul voteaza si astfel aflam echipa castigatoare. Mi-am imbunatatit vizibil cultura showbizz-ului japonez uitandu-ma la acest program de sfarsit de an in Japonia. Este un spectacol relaxant, interesant pentru tinerii care de-abia asteapta sa-si vada preferatii momentului, dar si pentru cei de-o varsta venerabila care ii regasesc printre artisti pe cei care le-au incantat tineretea. Acest aspect a fost o surpriza placuta, artistii in varsta nu sunt uitati si nici nu au nevoie sa se reinventeze. Melodiile lor sunt apreciate fara remixuri, fara zorzoane, asa cum au fost compuse initial.

Nu-mi ramane decat sa va urez sa aveti un an plin de noutati, plin de victorii si impliniri, plin de iubire, plin de daruire, plin de viata!

In linistea ceremoniei ceaiului

Pe Alina am cunoscut-o datorita evenimentului organizat de Lumea Mare, Povesti din lumea mare, in Green Tea. Inainte sa ne aflam fata in fata i-am citit curioasa blogul, doritoare sa aflu cum se vede Japonia din locul in care sta ea. M-am uitat la Japonia ei, m-am uitat la Japonia mea, m-am frecat la ochi, am facut doi pasi ca sa-mi clarific ideile si am zambit: uitandu-ne la doua bucatele diferite din Japonia, ca peisaj si atmosfera, am simtit aceeasi iubire. 

Alina  a locuit la poalele muntelui Iwaki, in Hirosaki, timp de un an. Am rugat-o sa ne povesteasca despre ceremonia ceaiului fiindca ardeam de nerabdare sa aud cum a simtit-o ea, cea care stie sa spele fiecare bol si fiecare instrument in felul lui, sa prepare si sa serveasca ceaiul unui oaspete. O ceremonie a ceaiului nu din carti sau filme, ci din interior. Al ceremoniei in sine, dar si al unui suflet frumos.

***

Despre ceremonia ceaiului – aşa cum o înţeleg eu

Mi-a luat cel mai lung timp din lume ca să scriu articolul ăsta. Nu am cum să vă explic de ce a fost atât de dificil să răspund propunerii lui Misaki, dar a fost foarte dificil. Şi asta pentru că, atunci când mă gândesc la ceremonia ceaiului, singurul lucru care îmi vine îmi minte este: LINIŞTE. Voi ştiţi cum să puneţi liniştea în cuvinte? Dacă ştiţi, sunteţi invitaţii mei, vă acord tot spaţiul de comentariu şi adresa mea de mail. Mă plec în faţa înţelepciunii voastre şi vă voi asculta cu drag.

Mă gândesc doar la linişte. Linişte completă. O linişte care te completează, te umple, te bucură. Te bucură cum doar liniştea poate să te bucure. Linişte sufletească, linişte exterioară, liniştea picăturilor de apă clipocindă. O linişte activă, o linişte care te curăţă. O linişte frumoasă ca iubirea.

Am învăţat ceremonia ceaiului timp de aproape un an. Pot să spun, fără să pozez cu disimulată modestie  japoneză, că nu ştiu nimic. Tot ceea ce am învăţat a fost să obţin liniştea asta. Asta m-a adus în camera de ceai, asta m-a ţinut acolo. Nu există terapie mai bună, pentru mine, decât o cameră în care fierbe apă pentru ceai, fie acea cameră şi bucătăria mea bucureşteană, gălăgioasă şi lipsită de farmec. Ba nu, am mai învăţat ceva. Dacă vă spun ce, vi se va părea cel mai evident lucru din lume, elementar. Cine nu acceptă că lucrurile elementare sunt primele pe care le uităm, nu acceptă însă că devenirea umană este unul dintre cele mai frumoase şi misterioase procese. Ceea ce am învăţat şi mi-a luat chiar un an de zile este că ceremonia ceaiului este chiar despre ceai. Despre nimic altceva. Doar despre ceai.

Când am devenit învăţăcel al unei profesoare de ceai ştiam deja, credeam eu, destule lucruri despre ceremonia ceaiului: originile sale budiste, legăturile ei cu Zen-ul, conceptele fundamentale, chiar participasem la câteva ceremonii şi, pentru că făcusem parte un semestru din clubul de sadō (ceremonia ceaiului) al facultăţii, aveam chiar o parte din uneltele necesare. Asta nu a făcut însă cu nimic mai uşoară sarcina mea. Aveam să descopăr, curând, cât de diferite sunt diversele şcoli de ceai şi cât de periculos e să fii singură cu gândurile tale în faţa oamenilor.

La început este pur şi simplu copleşitor! Dacă poziţia japoneză seiza vi se pare chinuitoare, aflaţi că sunt lucruri mult mai chinuitoare de atât în cadrul unei ceremonii desăvârşite. Să înveţi să treci peste ele este esenţial pentru a te bucura de ceea ce se întâmplă. Ai atâtea de învăţat. Memoria este solicitată în fiecare secundă, pentru fiecare acţiune. Aşa e la început, nimic nu vine natural, până când nu înţelegi cât de natural este totul. Încerci să memorezi, trebuie să memorezi. Numele uneltelor – ele sunt primele de care te loveşti. Chiar şi cele pe care le porţi cu tine au nume pe care mulţi japonezi le ignoră: fukusa (o bucată de mătase, decorată sau într-o culoare vie, depinde de şcoală, pe care  foloseşti la ştersul prafului de ceai, primul semn că eşti un aspirant la titlul de învăţăcel), evantaiul (minuscul, nu seamănă deloc cu cel folosit în dansurile japoneze, folosit doar pentru salut şi pentru delimitarea spaţiului personal), kaishi (hârtie japoneză folosită pentru mâncarea prăjiturelelor servite în timpul ceremoniei). După ce le-ai reţinut pe astea începe treaba! Uneltele adevărate: chashaku, chaire, chakin, chawan…o mulţime de cha-uri (cha înseamnă ceai)… Dintre acestea cele importante au fiecare numele lor. Fiecare chasen cu numele lui, fiecare anotimp cu alt chasen.  Fiecare chashaku – la fel. O dată la două săptămâni, măcar un nume nou intră în vocabularul tău. Ceva se schimbă mereu. Tu eşti mereu acelaşi. Eşti fie derutat, fie dedicat. Fie ţi se pare complicat, fie fascinant.

Nu vă închipuiţi că practicam ceremonia ceaiului, în kimono şi cu un coc impresionant de maiko. Uneori mă trezeam la 7 dimineaţa, ca să ajung la 8 să învăţ un nou temae (aşa se numeşte servirea ceaiului după regulile sadō). Uneori simţeam că e cel mai frumos lucru din lume. Să te trezeşti dimineaţa şi să sari din pat în camera de ceai. Fără machiaj, dar mereu în fustă ( e un truc: picioarele  amorţesc mai puţin în fustă atunci când stai în seiza). Fără parfum, căci ar acoperi mirosul de ceai (în camera de ceai, nici măcar florile nu au voie să aibă miros), dar împodobită de cea mai bună dispoziţie. Temae-le meu era cea mai frumoasă corvoadă din viaţa mea. Mă învăţa frumuseţea lucrurilor aparent simple, dificultatea lucrurilor mărunte. Nu poţi să-ţi dai seama ce lucru minunat este faptul că poţi păşi, până când nu înveţi să păşeşti altfel, iar sadō te învaţă până şi asta! În camera de ceai nu intri fără şosete, şosetele trebuie să fie târşâite pe tatami, astfel că scot un sunet discret, indiciu pentru cei din jur că eşti acolo, că te aproprii de ei, că te depărtezi, că mişti…că exişti. Dacă doar târşâitul ar fi ceea ce dobândeşti în practică, probabil că mersul prin camera de ceai mi-ar fi amintit de copilărie, când adoram să fac asta. Dar pe suprafaţa unui tatami nu se fac mai mult de 3 paşi, întoarcerile nu se fac cu spatele la oaspeţi şi nici la peretele ornat cu flori şi kakejiku (scroll-ul inscripţionat cu deviza, motto-ul sub care se desfăşoară fiecare ceremonie; mai mereu altul, mai mereu o minune revelatorie, o propoziţie sau două vorbe care mă urmăreau câte o săptămână, sfârşind prin a-mi schimba perspectiva despre încă o chestie din viaţa mea). Fiecare pas este vital. Uneori dai să te ridici (încercaţi după minute de seiza să vă ridicaţi punând amândouă tălpile pe podea în acelaşi timp!) şi paşii îţi par o minune. De la genunchi în jos nu mai simţi nimic şi porţi în mână un vas despre care ştii că nu mai există nici unul ca el în lume. Te prăbuşeşti şi distrugi un obiect unic. Te prăbuşeşti şi ai distrus o oră de armonie! Dar…nu te prăbuşeşti. Ajungi în spatele paravanului şi închei graţios, cu un salut, ceremonia. 

Totul începe cu intratul în curte. Acolo îţi speli mâinile şi gura. Ele poartă toate păcatele umane. Nu poţi gusta ceaiul încărcat de păcate. Laşi tot ceea ce atârnă a uman în tine afară şi intri. Uşa de hârtie se deschide încet-încet, cu o singură mână, cu dreapta. Intri şi închizi cu stânga. La fel de încet, un gest calculat. Orice lucru pripit pe care vrei să-l faci, îl faci în afara camerei de ceai. Saluţi profesorul, plasând reverenţios evantaiul între tine şi el. La fel face şi el. Înveţi să fii şi oaspete şi gazdă. Dar înainte să înveţi orice, înveţi să venerezi spaţiul în care te afli. Un tur de sală, te închini în faţa florilor şi a kakejiku. Întâi cureţi toate uneltele şi vasele. Temae-le tău începe când toate sunt pregătite. Înveţi imitând şi apoi înveţi exersând. Treptat mâna se obişnuieşte cu gesturile necesare, întreg trupul ţi se obişnuieşte. Între atâtea reguli, dobândeşti libertatea. Ceremonia te învaţă politeţea. Dragostea înveţi să o pui singur. După ce ai repetat de o mie de ori acelaşi gest şi tot nu-ţi iese, înveţi care îţi sunt limitele. Dar nu te poţi opri în faţa propriilor limite. Singurele limite acceptate sunt cele impuse de protocolul ceremoniei. Tu eşti doar o unealtă. Singurul tău rol este să-ţi bucuri oaspeţii. Tu eşti unealta care face celelalte unelte să fie frumoase. Da, între obiectele atât de delicate, unice, îmbodobite de cei mai pricepuţi meşteşugari, tu eşti cea mai frumoasă unealtă. Cu toate astea, eşti doar o unealtă.  

Important e doar ceaiul. Dar cum să nu uiţi toate astea în mijlocul acestei lupte cu tine, în mijlocul atâtor obiecte? Un om eşti doar, normal că uiţi. Trebuie să uiţi. Trebuie să uiţi ca să-ţi aduci aminte. O dată ce ţi-ai amintit, la fel ca în momentele cruciale ale vieţii, întregul destin îşi va depăna firul în mintea ta, iar tu vei face, gest după gest, ceea ce ai fost învăţat să faci, imprimând ceaiului gustul celei mai personale experienţe. Tu eşti cel care dă gustul ceaiului. Ceaiul are mereu gustul propriului destin. În camera de ceai, fiecare este cu gândurile lui, în faţa propriului destin. De aici vine liniştea. Oamenii ajung să comunice în modul cel mai profund: cu sufletul, transformând tăcerile semnificative în moduri de a se exprima.

 

  In fotografie: Doamna profesoara de ceremonia ceaiului si una dintre studentele dumneaei (multumesc Alina pentru foto)

Scuzele si armonia

Photo Credit @ musicmuse_ca on Flickr (thank you!)

Mai-chan si-a cerut scuze si a scuturat usor umbrela de ploaie, inainte sa o introduca in husa de plastic pusa la dispozitia calatorilor pentru a nu se forma ochiuri de apa pe podeaua trenului. De fapt, nu intarziase absolut deloc. Eu ajunsesem mai devreme. I-am zambit stiind ca isi ceruse scuze din consideratie fata de asteptarea mea.

In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.

Ne-am plimbat alene prin centrul de shopping acoperit cu o bolta de sticla, timp in care am auzit mii de scuze din stanga si din dreapta. Toata lumea era amabila si atmosfera politicoasa. De fapt, cam acesta este scopul scuzelor in Japonia, de a mentine armonia, de a crea o atmosfera de bunavointa. Cand vanzatoarea frumos imbracata si parfumata a fugit, la propriu, sa-mi aduca o pereche de pantofi de incercat, in loc sa-i spun "mulțumesc" sau "vă rog", i-am spus "sumimasen", care se traduce prin "ma scuzati" de obicei, dar in acest context e un multumesc cu o licarire de vina in ochi. 

A doua zi am pedalat voioasa pana la baza muntelui si de acolo am urcat pana la facultate. Aerul era tare si ma obisnuisem sa-l inspir puternic. De cand urcam povarnisul catre educatie simteam ca am sa traiesc o suta de ani. Carunta, dar atat de vioaie in miscari, mereu zambitoare, profesoara noastra de japoneza ne astepta ca pe niste copii veniti de departe. Intelegeam acum intrebari simple in japoneza si credeam ca stim sa raspundem la ele, pana la urma "da" si "nu" exista in toate limbile. Ne-am dat seama curand ca nu stim sa refuzam o invitatie. Nu in Japonia. Nu pot, nu am timp, am alta intalnire, as vrea, dar... - acestea nu sunt destul de delicate pentru asteptarile celui care invita. In schimb e de ajuns un "sumimasen". Cu alte cuvinte, un refuz printr-un scuza-ma. Sau "gomen nasai", un refuz printr-un iarta-ma. Valabil atat pentru o invitatie la o petrecere, cat si pentru o cerere in casatorie. 

In fotografie tanara isi cere scuze, printr-un gest specific, pentru ca in Japonia se fac burrito fara gust...(ceea ce clar nu depinde de ea, este o scuza ce exprima parerea de rau pentru ca stie ca fotografului ii place acest fel de mancare) 
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)

Eram deja de jumatate de an in Japonia cand am inceput sa-mi cer scuze o data la doua propozitii. Fiindca intelesesem ca sunt importante, ca exprima mai bine decat un multumesc recunostinta fata de cineva care a muncit ca sa te ajute sau parerea de rau ca trebuie sa ii spui cuiva nu. Tot asa, cand considera ca un lucru este imposibil de realizat, cei mai multi japonezi vor spune ca este "dificil". Iar cel ce aude aceasta va fi convins ca, daca interlocutorii lui ar fi intrevazut chiar si o sansa mica de a realiza ceea ce el ceruse, ar fi spus un simplu "da". 

De la acest tip de scuze - conventie sociala la fel de raspandită ca "poftim" si "te rog" si "mulțumesc" - pana la scuzele intemeiate pe o greseala, cultura lui "imi pare rau" si "imi cer scuze"  isi atinge scopul in interiorul comunității japoneze. Un exercitiu de modestie si umilinta care ar fi nimerit si pe alte meleaguri...

De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.

Presedintele Toyota cerandu-si scuze la Nagoya. 
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)

Am invatat astfel ca nu este semn de slabiciune a-ti cere scuze, ci de tarie si de maturitate. E semnul ca doresti sa torni balsam peste suparare. Iar cand devenim agresivi dupa ce am gresit sau cautam un alt vinovat inainte de toate, nu evitam o umilinta, ne afundam in ea. Nu ma simt umilita cand spun "imi pare rau" pentru ca am atins pe cineva din greseala cu geanta la metrou,  dar simt mila cand mi se raspunde ca deunazi: cu o privire aproape ucigasa si spatele intors. 

Obento - Mona Lisa pranzului la caserola (1)

Obento continand: orez, sos, broccoli, morcovi, castraveti, ridichi, triunghi branza brie, fructe de padure si o mini-tarta cu vanilie @ All Rights belong to Sakurano Kitsa (thank you!)
Corect imbracat, camasa alba, costum negru, uniforma de salaryman (noi i-am zice corporatist, probabil, sau pur si simplu angajat). Facea o baie de soare pe o banca in parc, totul verde in jurul sau. Singur. Parea ganditor. Ma intrebam daca este cumva un personaj ciudat, un somer care a ramas poate cu minciuna mersului la birou zilnic. Mi-l inchipuiam deja cum isi ia ramas-bun de la sotie in fiecare dimineata, grabit, morfolind un ziar, incercand sa balanseze servieta si umbrela intr-o mana. Indata ce iese din perimetrul in care l-ar putea repera vreun cunoscut, graba dispare, colturile gurii cad, se indreapta spre parc unde sta ceasuri-ceasuri dezolate pana la o ora nerezonabila de intoarcere acasa, ca de la munca asidua.  Oricat as fi de partinitoare, imaginatia mea nu mesterise imaginea din nimic, citisem despre un caz asemanator in JapanTimes, editia online in engleza, desigur, fiindca cei 2.000 de kanji necesari pentru a citi ziarul in japoneza ma evitau cam fara gratie, in ciuda…mai degraba, din cauza lipsei mele de interes pentru ei.

Un pas in fata si observ in mana sa cutiuta: obento! Ha? Deci asta era, omul era in pauza de masa. Se vede treaba ca ii pria sa manance la aer si la soare si la verde, un picnic in mijlocul zilei de munca. A luat o ultima inghititura de orez, si-a turnat rapid niste ceai verde si a plescait aproape multumit, as indrazni sa spun, dupa care si-a modificat expresia contemplativa, de samurai admirand o floare de cires, cu una business-like si s-a indreptat cu pas hotarat catre gigantul din sticla si otel care adapostea birouri.

Obento pentru un copil cu: paste, carnati, ardei grasi, spanac, sparamghel la grill si fructe rosii @All rights belong to Sherimya (thank you!)

Ora pranzului e sacra in Japonia. Ca la un semn, rasar grupuri-grupuri ce se indreapta spre cantine, spre Se7en Eleven sau alt mini-supermaket perfect aprovizionat cu mancare rapida, dar nu neaparat in intelesul nostru de fast-food sau pur si simplu catre un parc unde isi improvizeaza un picnic de toata admiratia cu lunchbox-urile aduse de acasa denumite obento.

 

Eki bento -  pranz la caserola vandut in statiile de tren dintre orasele mari, la un pret foarte bun (aproximativ 8-10 $); in general contine mancaruri specifice orasului; cel de fata are orez, legume, peste la gratar, rulada de omleta - tamagoyaki; tsukemono - muraturi japoneze.

Un obento clasic include o portie generoasa de orez japonez, lipicios si usor dulceag, diferit la gust fata de orezul pe care-l foloseste bucataria romaneasca, o portie mai micuta de carne/peste/fructe de mare, alta de legume preparate in diverse moduri si, uneori, un ceva mic si dulce. Cum in Japonia atentia pentru detaliu depaseste orice limita imaginata de noi si credinta ca mancarea trebuie sa incante ochiul intai este de capatai, obento si-a creat in jurul sau o intreaga industrie: carti de bucate destinate exclusiv pranzului la pachet, ingrediente gata preparate ce necesita numai “asamblare”, cupe din silicon si hartie colorata pentru compartimentare, forme si tipare pentru artistul gastronomic din fiecare japonez si, la piece de resistance, cutia de obento, ambalajul.

Bento pentru sot, ceva mai serios @All rights Lyvvie (thank you!)

De la cutiute mici, roz bombon, cu iepurasi sau Hello Kitty pana la cutii spatioase, compartimentate, din lemn lacuit, folosite in mod traditional de Anul Nou, oricine isi poate gasi ceva pe masura apetitului si a preferintelor. Industria obento nu oboseste: s-au inventat cutiile cu ioni, pentru a pastra igiena perfecta a mancarii prin evitarea formarii de bacterii, cutiile cu folie protectoare ce pastreaza temperatura, cutiile in forma de personaje dragute, cutiile ce pot fi incalzite la microunde fara probleme, cutii colorate si decorate in functie de sezon (sakura- floare de cires, momiji- artar) etc.

 

@All rights nonochan (thank you!)

Obento capata o perspectiva deosebita, specifica Japoniei, atunci cand vine vorba despre lunchbox-urile copiilor de gradinita, preparate de mame in fiecare dimineata. Este o adevarata cultura, o norma a societatii sa arati copilului cat de mult esti implicat, cat de mult iti pasa de el, printre alte moduri de exprimare, desigur, preparand cel mai frumos obento care sa-i aduca admiratie la scoala. Unele mame petrec un ragaz considerabil decorand obento-urile copiilor, incercand sa-i faca pe cei mici sa manance cu placere mancare sanatoasa, gatita acasa, incorporand legume de tot felul si fructe. Si reusesc, in majoritatea cazurilor. Un obento spectaculos este calea sigura spre succes si integrare la groapa cu lopatele si nisip.

@All rights Laura Bento (thank you!)

  

Exista numeroase motive pentru care japonezii apreciaza asa mult obento-urile:

• Economisesc banii pe care i-ar da in fiecare zi pe un pranz cumparat din oras, bani care ajung la o suma frumusica pe luna;
• Stiu foarte bine ce ingrediente au fost folosite, daca au fost proaspete, de buna calitate si preparate corect din punct de vedere igienic;
• Adapteaza pranzul in functie de nevoile si preferintele lor, adesea mancand mult mai sanatos decat ar fi facut-o daca ar fi achizitionat mancarea din comert;
• Mananca portiile programate, considerabil mai mici decat portiile cu care suntem noi obisnuiti;
• Mananca variat, acesta fiind un principiu al bucatariei japoneze ce considera ca la o masa trebuie sa se regaseasca toate cele 6 gusturi (dulce, sarat, amar, acru, picant si…umami, asa-zisul gust delicat);
• Multi considera obento o forma de exprimare, sansa de a creea ceva placut ochiului si folositor stomacului.

Sigur ca in Japonia problema timpului necesar prepararii unui obento nu este atat de evidenta ca in alte culturi avand in vedere ca sotiile si mamele sunt cele care se ocupa de asa ceva, iar ele nu au joburi la care trebuie sa ajunga, in general.  Cu toate acestea, exista numeroase tips&tricks pentru a alcatui un pranz la caserola gustos, sanatos, transportabil fara riscuri de murdarire sau stricare si foarte aratos.

@All rights popartichoke (thank you!)
 

Despre acestea, in postarea urmatoare.

Onorabilul cuvant ce modeleaza lumea

 Preamarite cititor, va sunt profund recunoscatoare pentru favoarea ce o faceti acestei umile scrijelitoare online de a va odihni ochii patrunzatori pe randuletele ei oarecare. Comentariile dumneavoastra sunt absolut delectante, va asigur ca le apreciez impreuna cu toata familia, prietenii, colegii, vecinii de la bloc, fostii colegi de scoala si, in general, toate grupurile si comunitatile din care fac sau am facut parte candva. Va rog sa ma aveti in grija si de acum inainte!

In traducere simpla: multumesc ca-mi cititi postarile!

Daca as fi fost o pensula japoneza de caligrafie, moale si neagra-taciune, as fi gasit cu siguranta o cale inca mai ornata decat Castelul Peles si carpetele cu rapirea din serai de a-mi exprima respectul fata de voi. Daca va intrebati cumva de exista limba mai plina de arabescuri decat araba atunci puteti pasi linistiti in directia indicatorului pe care scrie “japoneza”, desigur, in caz ca-l ghiciti dupa semne, dupa port.

Port cu mine vaga banuiala ca expresia romaneasca “a te invarti in jurul cozii” ar cunoaste un success fulminant in Japonia. Intr-o limba in care substantivele nu au gen sau numar, subiectul poate fi adesea omis din propozitie, iar restul partilor pot fi aranjate dupa pofta vorbitorului, daca se pune verbul la sfarsit, exista patru niveluri de vorbire in functie de politete intre care se poate face chiar un mix&match. Ia-ti verbul asta politicos si da-mi, te rog, substantivul acela cu onorific, nu, nu acela, cel de langa el, trebuie sa mearga cu “o”, ca venerabilul ceai (O-cha) sau onorabilii biscuiti (O-senbei).

Japonezilor nu le ajunge un simplu “dumneavoastra” ca sa demonstreze respect pentru cel cu care vorbesc, nici pe departe. In primul rand, trebuie sa-i gaseasca adresarea potrivita:

• -san, pentru cineva pe care il respecti, cu care nu esti familiarizat si familiar, similar cu “domnul/doamna”. San se foloseste chiar si intre colegii din aceeasi clasa la liceu, draga coleg-de-banca-san iti multumesc pentru ca ma tii de vorba in ore, altfel as sta numai cu doua degete spanzurate ca stiu tot…de pe Google!;
• -sama, pentru cineva situat mult mai sus in ierarhie, un sef sau un…client. In Japonia clientul este echivalentul unui sef, cineva care trebuie respectat, caruia i se vorbeste cu formele supreme de politete. Daca as primi un colet de la posta ar scrie Misaki-sama pe el, inclusiv pe facturi si amenzi;
• -chan, pentru cineva pe care il consideram dragut, in general pentru bebelusi, copii mici, fete foarte sfioase, prietene din copilarie, animalute. A nu se folosi pentru sef decat daca il observam cum isi roade batista dantelata in timp ce lacrimile ii curg din ochii catifelati, dar tristi la auzul bilantului anual de incasari si plati!;
• -kun, pentru juniori, in special baietei si baietandri. Cateodata fetele il folosesc la numele unui baiat de care sunt atasate platonic de ceva vreme, eventual pronuntandu-l in timp ce i se agata total accidental de brat fiindca sunt ataaaaat de neajutorate;
• -sensei, pentru profesori, doctori, avocati, politicieni, artisti, oameni care impun respectul prin nivelul inalt de profesionalism si recunoasterea obtinute.

Exista, desigur, moduri speciale de adresare pentru familia regala, sportivii ce obtin performante deosebite, preotii buddhisti. Pentru criminali nu exista sufix de adresare politicoasa…

Mai departe de adresare, respectul fata de vorbitor se poate deduce din formele verbale folosite, infrumusetarea cuvintelor si felul umil in care ne referim la propria persoana sau la grupul din care facem parte. Formele de adresare politicoasa nu se vor aplica niciodata la propria persoana. Daca mi-as spune mie insami “Misaki-chan” ar insemna ca ma consider draguta intr-un mod copilaresc, daca mi-as spune „Misaki-san“ as fi increzuta, iar daca mi-as spune “Misaki-sama” sau “Misaki-sensei” as fi de-a dreptul ridicola in egoul meu umflat ca un urs panda printre betele de bambus.

Intr-o conversatie cu un coleg ma voi adresa cu politetea maxima la seful comun, insa intr-o discutie cu cineva de la alta companie voi minimiza tot grupul meu, incluzandu-l pe sef, si voi rezerva formulele de politete suprema pentru membrii grupului din care face parte interlocutorul. Daca ma refer la familia mea, o sa spuna “haha” (mama) sau “chichi” (tata), insa daca ma refer la familia interlocutorului o sa spun “okasan” (doamna mama) si otosan (domnul tata).

                                                               
                                                              *   *   *

Vorbele modeleaza lumea in care traim. Intre stilul occidental de a spune lucrurile fatis si cat mai taios si cel oriental de a le acoperi si a le orna pana la confuzie trebuie sa existe o cale de mijloc, o cale prin care sa aruncam individualitatea noastra hat! departe ca pe buzduganul deschizator de drumuri al lui Harap Alb si totusi sa nu pustiim totul pana acolo. Lumea intesata de vorbe urate e urata chiar daca face cu ochiul a complicitate, incercand sa convinga ca orice lucru devine interesant daca este presarat cu doza potrivita de bani, sex sau violenta. Lumea alcatuita din cuvinte frumoase e frumoasa chiar daca acele cuvinte sunt forme fara fond uneori.

Nu toate zambetele sunt sincere in Japonia, majoritatea complimentelor legate de abilitatea de a vorbi japoneza sunt clar de complezenta, nu toate faptele de ajutor provin dintr-o dorinta sincera si dezinteresata de a ajuta. Cu toate acestea ele nasc frumusete, intelegere, armonie in timp ce incruntaturile, “caterinca”, ignoranta fata de orice, parerile exprimate sus, tare si de neclintit, oricat de sincere, nasc monstri.

Marturisesc ca singurul element de cultura romaneasca de care mi-a fost dor in Japonia a fost limba romana, o romana plina de cuvinte atat de frumoase, amuzante, cu care te poti juca in voie, de regionalisme vii, de expresii fermecatoare, de ghidusii. Daca am putea face un singur lucru pentru a schimba lumea in care traim, cu asta ar trebui sa incepem: sa vorbim frumos si sa ne bucuram de asta.

Vara doamnelor cicade

Zgomot asurzitor de cicada, insecta laudaroasa ce-si trambita iesirea de sub pamant dupa 2 ani de suferinte si inaltarea catre copaci cu un set de aripi nou-noute. Un pepene zemos pe nisipul unei plaje asteptand masochist sa fie nimerit de o bata de baseball ezitanta in mana unei japoneze micute legate la ochi. Umi – oceanul – cu ale sale mii de insulite, sase mii optsute cinzeci si doua, face sha sha clatinandu-si valurile cum isi clatina capul un tata cu atatea fete gandindu-se la zestrea lor. Cum? Nu stii sa inoti?! Japonezi lansandu-se la apa cu siguranta unora ce au piscine in curtea liceului si pentru care orele de educatie fizica inseamna bazine in lung si-n lat, bras sau pe spate.

Batiste delicate, in carouri, cu personaje de anime, sobre sau uni in mainile tuturora, muncind pe rupte sa alunge stropii ce ies din oameni ca aburul din asfaltul incins dupa ploaie. Umiditatea este atat de ridicata incat parul se lipeste de ceafa la doua minute dupa ce ai iesit proaspat de la dus. Umbrele in dantele rasar protectoare din mainile japonezelor care platesc bani grei pe cremele de inalbire a pielii, transformand strazile in peisaje aproape victoriene.

Din loc in loc, plasate strategic, asteapta standuri cu kakigori, gheata maruntita indulcita, dupa preferinte, cu siropuri delicioase de fructe sau lapte condensat.

Afara totul se topeste si se amesteca parca in balustradele, marcajele si zebrele tolanite de-a curmezisul drumurilor, toate albe, atat de albe. Oamenii si cladirile se vad ca intr-un miraj, un pic incetosat.

Si daca in desert noaptea pravaleste temperaturi dramatic de scazute dintr-odata, aici aparatele de aer conditionat sufla in interioare din tot freonul lor. In orice magazin, birou, tren, metrou sau autobuz sufla crivatul. Angajatii nu au nevoie de evantaie sau umbrele, ci de sacouri sau saluri. De dragul clientului al carui confort primeaza chiar si numai pentru un minut cat isi arunca ochii pe marfurile din raft.

 Obi-ul ma tine dreapta ca si cum as fi prinsa intr-o menghina. La spate funda imensa roz prafuit fosneste usor la fiecare pas oprit in avantarea sa obisnuita de faldurile atat de stranse ale yukatei, kimonoul de vara. Ma chinuiesc sa urc cu multa demnitate niste scari nu prea inalte, gandindu-ma la cat de mult respecta japonezii portul lor national si daca savarsesc cumva vreo nepolitete purtandu-l cand sunt atat de evident straina.

Ma simt legata fedeles. Fiind mai catolica decat Papa, am cam exagerat cu stransul zecilor de sforicele ce fixeaza acest vesmant atat de fluid altfel. De incheietura mainii atarna neincapator un saculet pe post de geanta, cumparat de la Kyoto cu gandul de a-l transforma in punguta cu doi bani marunti din metal, iar coafura elaborata savant de un domn stilist si de un fixativ zelos e tare inalta; in timp ce marginile florii rosii imi gadila urechea imi imaginez ca pot sa fac un cuib de randunele din ea.

Cum mii de ochi ma masoara din cap pana in picioare, ma silesc sa demonstrez retinere si respect pentru vesmant, pasind ca si  cum geta din picioare n-ar fi cu un numar mai mici, ignorand faptul ca multe dintre japonezele de varsta mea poarta yukata ca pe o rochie despicata in fata, cu tocuri dintre cele mai inalte si sclipicioase, la concurenta cu zisa coafura si un machiaj incarcat cu negru.

Toate acestea au meritat pentru zambetul cald al unei doamne in varsta care imi spune numai atat: yoku niau de gozaimasu! (te prinde foarte bine) intr-o japoneza suprem politicoasa.

Flori celeste se aprind una dupa alta pe cerul Osakai. Stam asezati cu totii pe iarba privind frumusetea, intr-un moment impartit cu siguranta cu mii de alti japonezi; hanabi, spectacolul artificiilor, infloreste in August in toate colturile Japoniei.

A doua zi ma trezesc in zgomot asurzitor de cicada din nou. Inca merg tinandu-mi spatele drept in amintirea obi-ului. Japonezii se intorc in locurile unde s-au nascut ca sa-i primeasca pe cei plecati dintre noi ale caror suflete se intorc la cei dragi in ziua de O-bon. Inca ma gandesc la impartirea frumusetii cu acea comunitate din care faci parte…

Gafele japoneze ale lui Misaki

 Comics Credit @ Gaijin Jump

Seara, la ceas de taina, din jurul micilor mese rotunde de pub englezesc razbat voci soptite, iar pe podeaua de lemn se alungesc siluetele umbrelor. Capetele atat de non-japoneze in revarsarea coafurilor blonde, brune sau roscate se apleaca inainte ca sa auda mai bine povestirile, mereu aceleasi, mereu sorbite cu nesat ca un folclor ad-hoc creat, o bruma de cultura comuna gaijin-ilor, strainii din Japonia. Ca la un semn, toti incep sa rada, un Roman si un NeoZeelandez isi arunca priviri complice, iar Scotianul bate prieteneste spatele Fijianului de alaturi. In mijlocul civilizatiei nipone, diferita ani-lumina fata de ceea ce cunosc cu totii, formeaza o insula, sunt poporul Foreigner.

Misaki lua aminte la conationalii sai Foreigners si citea mult mult despre obiceiurile japoneze de teama sa nu jigneasca pe cineva prosteste. De aceea, desi abia ce devenise cetatean Foreigner, ii putea insoti adesea pe cei mai experimentati in traiul japonez fara ca acestia sa trebuiasca a-si tine ochiul deja oblicit pe toate cate le facea Misaki. 

Intr-o buna zi, in trenul catre Osaka, Misaki da nas in nas cu un Foreigner necunoscut, o domnisoara Americanca, dupa vorba, dupa port. Aceasta a fost ocazia in care Misaki a putut asista live la intamplarea uneia dintre intamplarile care stau la baza culturii Foreigner.

Domnisoara in cauza, foarte amabila si volubila, il privea cu dulceata aproape materna pe tancul japonez adorabil ce sedea cuminte in bratele mamei sale, alaturi, pe bancheta din tren. Zahar, zahar! In ochii ei lucea Sclipirea, urma sa-i spuna mamei zambitoare cat de aplecator-de-dragut este micutul. Acest "aplecator-de-dragut", Kawaii, dragutosenia ce se cere manifestata in orice, de la aspectul fetelor pana la decoratiunile gurilor de canal, pornise focos de la corzile vocale ale Americancei. Mama ii zambeste si mai tare si se pregateste sa-i multumeasca printr-un "arigato" sau o inclinare a capului, insa zambetul i se schimonoseste, colturile gurii cad deprimate si mainile isi impietresc imbratisarea copilului in momentul in care Americanca adauga incantata un "so", pesemne dorind a spune "foarte aplecator-de-dragut", sooooo cute.

Vedeti dumneavoastra, kawaii-so, este un japonezo-englezism foarte nefericit, un mariaj ce sfarseste inevitabil in divort, cu paruieli si partaje noroioase. Kawaii-so inseamna "bietul de el, (insert o insulta gen "ce uratel e!")"...Ceea ce demonstreaza ca mix-and-match nu e intotdeauna cea mai buna idee.

 

Comics Credit @ Gaijin Jump

Mama s-a ridicat ofensata si a parasit vagonul la prima statie in timp ce domnisoara, observand-o pe Misaki, nu se stie cum, Misaki ar fi putut jura ca era de neobservat asa chircita dupa un nene care facea sumo in mod evident, a venit si s-a prezentat spunand despre ea ca e "Amy-san". Se respecta asa cum ar trebui sa ne respectam cu totii pe noi insine, sa ne adresam noua ne- n- cu "domnul" sau "doamna".

Salut, incantata de cunostinta, eu sunt domnisoara Misaki!  

Papusile si spiritele rele

Photocredit @ Kamomebird's Flickr Set 

In familia de papusi varul Chucky este oaia neagra. Ranjetul rautacios si cicatricea de un maro monstruos ii sperie nepotii si pe usor impresionabilele Barbie, iar personalitatea ucigasa si glumele mortale nu insenineaza deloc atmosfera la mesele in familie. Singurele rude care ii provoaca picaturi de sudoare pe sina spinarii de plastic gros sunt Hina-Ningyo, rudele sale indepartate din Japonia. Chuckie se ascunde dupa cardul de verisoare Barbie cu parul balai si vocea pitigaiata de fiecare data cand solemnele Hina vin in vizita.

Photos Credit @ JuliaB 720's Flickr Photostream

Inca de pe vremea papusilor cu ochi din nasturi decolorati se stie ca Hina-Ningyo au puteri magice: ele capteaza si incarcereaza spiritele rele, motiv pentru care japonezii le asezau in timpurile vechi pe barcute care pluteau tarziu in noaptea luminata ici si colo de felinare din hartie de orez cat mai departe, catre ocean, ducand cu ele tot "raul" din acea parte a lumii. Templul Shimogamo a inceput insa a utiliza aceasta practica drept o ruga pentru protejarea copiilor, ceea ce a transformat treptat ritualul in HinaMatsuri de azi, Festivalul Papusilor din Ziua Fetelor, pe 3 Martie.

PhotoCredit @ LaNinanaranja's Japan Flickr Set

Chiar si atunci cand merg in vizita la "Chaaaaaki" cel ridicol, papusile Hina se prezinta in formatia consacrata de secole: primele vin Odairi-sama si Ohina-sama, papusile imperiale, coborate direct de la Soare in straie bogat-aurii, apoi doamnele de la curte, San-nin Kanjo, urmate de 5 muzicieni si alte doua simboluri foarte indragite ale Japoniei, ciresul japonez inflorit (Sakon no sakura) si mandarinul japonez (Ukon no tachibana). Cateodata isi aduc si o suita de samurai mandri sau diverse obiecte de mobilier din palatele imperiale spre vesnica ura periculoasa a lui Chucky care nu se poate accesoriza decat cu galbenul ciocan pneumatic de copii...

Photo Credit @ Tokyo Ayano's Flickr Photostream 

Pentru ca maretele lor descinderi pe taramul oamenilor tematori de orice flacara violeta din lumea de dincolo sfarsesc intotdeauna in sacrificiul suprem, papusile sunt intampinate cu cele mai aplecator-de-dragute (kawaii) mancaruri si bauturi.

Photos Credit @ FromJapanWithLove's Flickr Photostream

PhotoCredit @ OnTheStweets' Flickr Photostream

Papusile isi fac treaba cu solemnitate si impietrire, doar sunt papusi japoneze. Astazi nu mai plutesc la nesfarsit pe rauri, ci sunt arse in curtea templelor (sau inchise in dulapuri spirite-proof pana anul viitor). In timp ce flacarile se inalta din trupurile lor mici, papusesti, in bolurile joase de supa raman doua parti ale aceleiasi scoici, simbolul japonez pentru un cuplu unit: papusile si spiritele rele.

PS. Sambata, 6 martie, Asociatia Romano-Japoneza Himawari va organiza la Iasi Festivalul Hinamatsuri in cadrul caruia se vor desfasura: o parada de kimonouri, o expozitie de origami si dansuri traditionale japoneze! Enjoy! 

Distractia lor nu e totuna cu distractia noastra

Primul meu guest post

Prima data cand am auzit de acest verb a fost la cursurile de japoneza. In sala aceea de clasa alba, moderna si simpla, o doamna numai zambet ne povestea cu pasiune, dar cuvinte putine, ca “asobu” inseamna a te juca. Sunt convinsa ca majoritatea colegilor mei occidentali au facut natural asocierea cu perioada copilariei in timp ce eu imi imaginam fetele dragalase ale micutilor prescolari japonezi pe care-i intalnisem in dimineata aceea in drum spre facultate.

Oricat de induiosatoare, perspectiva mea era numai partial intemeiata caci japonezii nu inceteaza niciodata a se “juca”. Desi jocul inseamna distractie, distractia lor nu este totuna cu distractia noastra.

Una dintre cele mai intalnite forme de distractie este mersul la izakaya, un restaurant cu separeuri si mese lungi de lemn, unde trebuie sa te descalti de pantofi si…timiditate, intr-un final. Izakaya este o institutie asa cum este carciuma la noi. Meniul intr-o izakaya este “all you can drink” pentru o suma fixa la care se adauga mancarea special conceputa pentru a acompania bautura si in cantitati infime astfel incat toti participantii sa comande tot ceea ce doresc pentru a fi impartit cu ceilalti. Niciodata nu vei sta cu farfuria ta in fata, monopolizand vreo sticla, totul se imparte conform unei traditii ferm impamantenite intr- o Japonie care crede ca varietatea gusturilor este secretul sanatatii. Nu va imaginati ca a te “descalta” de timiditate inseamna cumva gesturi nepotrivite, singurul dezmat este cel al cuvintelor fiindca abia dupa ce beau si se imbata (destul de repede, as adauga) japonezii pot sa fie mai putin rezervati si  sa discute mai liber. Nu se discuta ce au facut altii care nu sunt prezenti la masa sau despre asa-zise “vedete”, ci despre fiecare dintre cei prezenti: visuri, planuri, familie, calatorii, etc.

O alta institutie a distractiei este karaoke. Si aici vorbim despre un alt fel de karaoke, unul caruia ii sunt dedicate cladiri cochete in care camere izolate fonic, canapele moi, meniu de dulciuri, microfoane adevarate si plasme imense ii asteapta pe cantaretii de ocazie. Alcoolul joaca si aici un rol dezinhibator, nu putini dintre colegii mei japonezi au prins a canta melodii sfasietoare printre lacrimi de cocktail. Nu conteaza daca ai sau nu daruri muzicale, in fond esti intr-un grup restrans de prieteni.

(...)

Articolul complet si pozele care-l invioreaza se gasesc AICI. Le multumesc celor de la viajoa pentru invitatie!

Wagashi - Cand "ceva dulce" Devine Arta

 

A confectiona si a face sunt doi gemeni univitelini. Pe cand gangureau fara diacritice si mergeau de-a busilea prin lexic nimeni nu putea sa spuna care-i care. Ca orice gemeni pusi pe sotii se inlocuiau unul pe celalalt exact cand nu te asteptai, silindu-si parintii si toti cunoscutii sa ghiceasca vesnic cu cine stau de vorba. Erau buni la sufletul lor gramatical, de aceea greselile nu erau deloc sanctionate si toata lumea era relaxata. Apoi a venit adolescenta si zen-ul a pierit ca un fum din tigara nou incercata. A confectiona era un soarece de biblioteca, citea carti cu multe poze si se emotiona in fata unui rasarit mai acatarii sau a unui corp de Venus. A face ar fi stiut ce sa faca cu acel corp de Venus... De fapt, el stia ce sa faca din orice, nu se intalnise pana atunci verb mai pragmatic si mai intreprinzator. De la mici biznisuri cu adjective si interjectii la investitii in substantive serioase, a face si-a construit un imperiu in care el era omniprezent. 

A confectiona s-a facut croitor, se pare. Hainele care ieseau din mana lui erau niste minunatii. Atat de frumoase si de trainice incat unii oameni l-au luat pe a confectiona din mediul sau retras si l-au purtat cu ei prin toate cotloanele frumoase ale mintii. Acei oameni credeau ca pot confectiona frumosul, pe langa visuri, sperante, surprize si lacrimi. A confectiona nu a lasat niciodata o lista a inaltilor sai protectori, dar am putea lesne ghici ca pe ea trebuie sa se fi aflat numele unui mare maestru de wagashi, arta traditionala japoneza de a confectiona dulciuri. 

Pentru Misaki nu exista un lucru atat de odios ca "prea dulce" intrucat ea putea sa stabileasca legaturi organice cu o cutie de baclavale, daca voia. Nici "prea multe dulciuri" nu exista, fusese speriat in nefiinta de "tone de dulciuri". Despre japonezi Misaki isi inchipuia ca nu prea mananca dulciuri, erau mult prea trasi printr-un inel de papusi pentru asta. Inele, papusi si dulciuri deopotriva au zburat pe fereastra gandului cand o multime de exclamatii pitigaiate au atras-o catre o vitrina. Parca se uita la un spectacol de magie. Sub sticla rece aparusera ca prin minune flori si frunze colorate gurmand, dar o constitutie asa delicata incat nici nu-ti trecea prin cap sa le insfaci pofticios si fara numar. In fiecare sezon vitrina producea fertila alte si alte minuni la care Misaki privea cu admiratie, spre zambetul sincer bucuros al maestrilor cofetari din spatele vitrinei. 

Wagashi nu sunt dulciuri, isi spunea Misaki. Wagashi sunt bucatele de arta, mimand frumusetile naturii si trecerea anotimpurilor, prinzand viata in mainile unor sculptori care lucreaza in faina de orez, wasanbon, zaharul trestiilor din Shikoku, fructe, diverse alte ingrediente din plante sau seminte! Wagashi sunt frumoase si miloase cu soldurile fetelor care exclamau pitigaiat in fata lor, sunt facute pentru a acompania ceaiul verde ca jadul si gandurile insirate pe fuior ale oamenilor. 

Cel mai vechi maestru confectioner al wagashi spunea ca acestea incanta toate simturile unui om: imaginea lor este placuta ochiului, gustul lor este de o dulceata delicata, atenta sa puna in valoare toate ingredientele, la atingere sunt induiosator de moi, aroma lor este subtila, nu te izbeste, ci te invaluie, iar silabele cuvantului wa-ga-shi sugereaza anotimpuri si poezii. 

Misaki a luat o gura infima din floarea de cires dulce si gumata simtindu-se in armonie cu lumea.

  

Mai multe poze ale wagashi gasiti AICI (photos credit Ku Ma's Flickr Set)

Winterland

Photo Credit Snow Fes

Cifrele cu minus inainte nu sunt niste cifre amabile. Au o atitudine ce-ti ingheata sangele in vene, deloc politicoasa, complet obtuza si fara vreo marja pentru concesii. Le recomand sa nu lucreze in customer service. Si sa nu se asocieze in niciun caz cu individa cunoscuta sub numele inofensiv de "Zapada". Desi aceasta beneficiaza de protectia parinteasca a edililor, categoria aceea cu sireturi care nu fac baie in mazga inghetata pentru sanatatea lor siretlicioasa, nu e intelept sa o subestimezi. La o evaluare complet stiintifica, bazata pe lecturi internautice pe site-uri profane, se banuieste ca numita are personalitate multipla si apare diferit fiecarui om in functie de nostalgiile copilariei. Sau poate e foarte versata in social networking.

Sapporo (via Yamasa.org)

Pentru cifrele cu minus exista in perioada aceasta o ocazie ce nu trebuie ratata. Un training iertator care le arata in ce conditii se pot totusi asocia cu numita Zapada in forma ei mai plastica, Nametii. Cifrele sa se urce in avion destinse, fara laptop sau tinute business, e un training informal la capatul lumii, in Hokkaido. Ghidul turistic al cifrelor cu minus trambiteaza ca ele se vor simti ca acasa, isi vor cunoaste verii indepartati mai pirpirii si Nametii Ca Atractie.

Narnia din Zapada (via Yamasa.org)

Hokkaido este o prefectura inghetata din nordul Japoniei. La Sapporo, capitala ei, se organizeaza in fiecare an Festivalul Zapezii, un eveniment in timpul caruia se construiesc cladiri celebre din zapada, se imortalizeaza in gheata personaje iubite de anime, se incearca a da un sens notiunii de iarna feerica. Festivalul a inceput ca o modalitate de a ridica moralul populatiei somere si agasate de ocupatia americana dupa al Doilea Razboi Mondial. Cativa liceeni s-au apucat din senin sa sculpteze gheata si sa modeleze zapada cu entuziasm. Niciun japonez tipic nu poate sa ignore turnatul sufletului in ceva, lupta pentru ceva, Misaki a auzit de nenumarate ori acel "ganbatte kudasai" (da tot ce ai mai bun din tine), adevarat fir conector al japonezilor.  Asa ca toata populatia a dat in mintea copiilor intelepti si s-a apucat sa recreeze Narnia din zapada, sa-i faca lui Mickey Mouse urechi clapauge si inghetate, sa se dea pe tobogane de gheata si sa se incalzeasca la standurile iesite ca din pamant cu mancare aburinda si bauturi fierbinti.

Templul Horyuji (via Yamasa.org)

Nu s-au suparat nici cand au venit echipe din toata lumea sa se ia la intrecere cu ei la sculptat in zapada, le-au invitat sa arunce un ochi la Regina Ghetii aleasa in fiecare an dintre cele mai reci frumuseti, sa joace un golf pe zapada, sa se plimbe cu balonul cu aer cald pe deasupra crestelor inghetate si sa-si gaseasca drumul in labirintul din gheata si zapada sponsorizat de o companie de ciocolata...reala. De la un om de zapada s-a ajuns la un templu de zapada...in marime naturala. Si la mii de turisti. Toti cu o bautura fierbinte intr-o mana si un Canon intr-alta.

Night view (via Yamasa.org)

Cifrele cu minus au fost impresionate si au facut snowboarding pana cand le-a cazut minusul de pe nas si s-au intors in Romania ca sa faca primavara.

Grupa de sange sau zodiacul japonez

Physorg.com (photo credit)

Justify. Acelasi design in toate slide-urile. Nu, textul asta nu are fontul potrivit. Aici se schimba tonul. Numerotare. Ordine, ordine!!! Se poate lesne intelege ca eram in plin proces de creatie...a unei prezentari pentru un curs fascinant intitulat "International Investment Law". Ca un bun team-player, trasatura unica ce nu se iteste previzibil din orice CV, mai aveam putin si zmulgeam mouse-ul ezitant din mana lui Miki-chan, ii rescriam partea lui Chie-chan si salvam triumfatoare prezentarea noastra tripartita, rodul cooperarii armonioase romano-japoneze.

Aceasta reverie zen a fost intrerupta de Chie-chan: Misaki-chan, ai cumva grupa de sange A? Huh? Habar n-aveam ce grupa de sange am, n-am facut nicio transfuzie si nu cunosc cum arata un spital la interior, i-am spus. Pareau a se fi oprit din ascultare la "habar n-am ce grupa de sange am" si roteau in gand fraza ca si cum ar fi incercat sa decida daca era plauzibila sau nu. Pana la urma au ajuns la aceeasi concluzie la care ajungea toata lumea in Japonia: e straina, deci orice este plauzibil.

Multi japonezi, in special tinerele preocupate de relatii si potriviri cred ca se poate determina personalitatea cuiva in functie de grupa sa de sange. Desi comunitatea stiintifica infirma aceasta teorie introdusa in constiinta colectiva a japonezilor in 1926 printr-un raport aruncat ca o sageata la tinta sa rasista de Rin Hirano si Tomita Yashima, teoria a fost preluata succesiv de alti autori de carti absolut non-medicale si de media pentru amuzament, sfarsind astfel prin a interesa patura aceea foarte rationala si rezistenta la trenduri a populatiei, adolescentii.

Tokyo Kawaii (@photo credit)

In mod evident, Chie-chan ma etichetase "om de tipul A" despre care se crede ca este perfectionist, aparent foarte calm, politicos si foarte responsabil, prefera one-man jobs fata de proiecte in paruiala cooperare. Indreptand un deget catre nasul propriu, gest prin care japonezii se refera la ei insisi asa cum noi aratam catre piept cand dorim sa ne auto-individualizam, Chie-chan mi s-a confesat multumita ca ea este un O type, considerata cea mai buna grupa de sange in Japonia...O-urile sunt foarte sociabili, probabil au nasul rosu in permanenta de la atata sake si primesc sute de mesaje cat sunt in tren; intotdeauna spun ce le dicteaza piticii de pe creier, trebuie sa fie o usurare intr-o Japonie care se fereste sa-si spuna parerea de teama de a nu jigni; sunt relativ independenti, alta usurare; sunt foarte increzatori in sine, ceea ce sclipeste in ochii celorlalti japonezi in mod obisnuit timizi si nesiguri.

Am mai fost informata ca AB-urile sunt cele mai rele, sa am grija. Un AB este imprevizibil, the horror!  Si le place sa incalce regulile si sa ignore autoritatea, ce poate fi mai rau?! Ca dovada suprema a semnului de "Atentie! Caine rau!" ce li se cere atasat, personajele anime negative poseda aceasta grupa de sange.

Un CV japonez va contine de cele mai multe ori grupa de sange a candidatului intrucat unele companii tin cont de aceasta la angajare sau la formarea echipelor de lucru. Petitoarele online si offline analizeaza bine compatibilitatea intre viitorii soti in functie de grupe de sange. Chiar si unele gradinite impart copiii in functie de grupele de sange pentru o mai buna intelegere intre acestia. Toate acestea fiindca Asia este mai eterogena fata de Europa si America din punct de vedere sangeriu. In Japonia, 40% sunt type A, 30% type O, 20% type B si 10% type AB. Daca noi ne diferentiem usor prin trasaturi fizice, ei se diferentiaza prin grupe de sange.

You are what you bleed. Si ca sa afli cine esti trebuie numai sa faci un pas inainte...si sa bagi in automatul de analize de sange o moneda. Apoi poate vrei sa cumperi un prezervativ special conceput pentru grupa ta de sange.

The Geek Manual (photo credit)

Singura problema ramane ca Sailor Moon are grupa O. Conform dietei grupelor sangvine, grupa O este vanatoarea-mare-consumatoare-de-carne-rosie. Sailor Moon, sper ca sceptrul celor 7 cristale e doi-in-unul: purifica si arunca sageti.