Primul si prima

Pentru mine, nou inseamna posibilitatea unui mai bun. Rareori ma uit in urma, neincetat ma uit inainte. Cateodata prea mult. Anul Nou insa este o buna oportunitate sa ma uit liber in viitor si sa-i agat de coada toate planurile, visurile, dorintele si sperantele pe care cred eu ca le poate duce. Ii agat prea multe, invariabil, insa daca as recunoaste ca-i acelasi an, cu alta palarie numai, cred ca m-as auto-sabota. 

In Japonia, de Anul Nou se sta cu familia, se mananca feluri de mancare lejere, majoritatea foarte bine preparate si livrate acasa sau cumparate din marile food departments. Excesele nu sunt la ordinea zilei. Anul Nou este o sarbatoare mult mai importanta decat Craciunul, este momentul reinnoirii, momentul in care ne lepadam de ceea ce ne-a tinut pe loc in vechiul an si pornim increzatori catre Noul An. Traditiile ajuta: japonezii acorda multa atentie primului/primei. Desi au facut aceleasi gesturi de-a lungul timpului, in fiecare an exista un prim mers la templu, o prima ceremonie a ceaiului, o prima sarcina de lucru indeplinita si, mai presus de toate, un prim rasarit de soare in Tara Soarelui Rasare, rasarit pe care multi nu-l rateaza in ciuda frigului si a orei. Oricum am alege sa asteptam Noul An, toate moduri la fel de legitime, dupa mine, ca si regula nescrisa a chefului "obligatoriu" de sfarsit de an, este reconfortant sa-l privim ca pe o oportunitate. Ca pe primul, ca pe prima. Un timp in care pana si greselile te imping inainte.

Masa de Anul Nou

Photo credit @ Pinky Anela (thank you!) 

Osechi-ryori este termenul generic pentru mancarea ce se gateste de Anul Nou. Sub aceasta umbrela se regasesc feluri de mancare ce nu se altereaza rapid si pot fi consumate mai multe zile la rand, in contrast cu principiile care guverneaza bucataria japoneza in zilele obisnuite cand se gateste intotdeauna pentru a fi consumata mancarea in aceeasi zi. In spatele acestei traditii sta convingerea ca in aceasta perioada de trecere gospodinele japoneze ce muncesc din greu in timpul anului pentru familiile lor au dreptul sa se odihneasca si sa se bucure de un nou inceput.

Acum doi ani am stat la masa de Anul Nou cu o familie tipic japoneza si am mancat osechi-ryori. Nici vorba de imbuibare de Sarbatori. Cel putin 80% din felurile de mancare sunt sau contin alimente sanatoase precum diverse legume de sezon, orez preparat la aburi, alge de mare (konbu - sunt asociate cu un alt cuvant japonez, yorokobu, bucurie, acesta fiind si motivul pentru care se regasesc la masa de Anul Nou, simbolizeaza dorinta de a avea un An Nou plin de bucurie); boabe de soia (kuro mame, simbolizeaza sanatatea); omleta cu peste sau creveti (datemaki, un simbol al zilelor favorabile); icre de peste (kazuko, reprezentand dorinta de a avea multi copii), orez si sardine proaspat pescuite din apele Japoniei (tazukuri, simbolul unei recolte generoase). Desertul nu este complicat, mandarine dulci japoneze (mikan) sau crema de castane. 

Se bea mult ceai verde de buna calitate, neindulcit, fierbinte, ceea ce ajuta la digestie. 

Ritualuri religioase 

 Kiyomizu-dera, Kyoto, vara 2008

Kasuga Taisha in Nara, vara, 2008

Dupa ce am facut poza am vazut si semnul cu "No Photograph"...

Mi-am pus de mult timp in gand sa scriu despre toleranta religioasa a japonezilor. Altii o numesc chiar indiferenta. Intr-adevar, pentru un ochi crestin sau musulman, obisnuit cu restrictii, pedepse, practicarea credintei in vazul lumii si convingerea ca adevarul trebuie sa se afle in dogma propriei religii, categoric nu in a alteia, japonezii par cu totii atei. Credinta lor nu poate fi etichetata, nasterea si casatoria se sarbatoresc in ritual shinto, inmormantarea este buddhista. Cateva procente sunt crestini sau musulmani. Orice religie ai declara, pe fata japonezului de rand nu vei observa vreo schimbare. Polemicile religioase nu sunt un lucru obisnuit, religia, de altfel, intervine rareori in discutii. Japonezii merg la templu dupa un program al lor stiut, ceremoniile shinto sunt scurte si seamana mai degraba cu piese de teatru, majoritatea nu poarta niciun insemn religios, nu tin posturi sau zile in care nu se munceste, nu recurg la vreun gest cand trec prin fata unui templu sau biserici.

Religia este o stare de spirit, mai putin ingradita de calendare religioase sau reguli cu ce avem voie si ce nu, o imbinare intre devotament pentru tara, respect pentru stramosi si credinta in armonia spiritului cu ceea ce il inconjoara.

De Anul Nou din templele buddhiste rasuna zgomot de clopote. 108 clopote. Numarul de pacate umane, potrivit credintei buddhiste. Clinchetul clopotelor semnifica purificarea de aceste pacate pentru a intra in Anul Nou curat.

Tot de Anul Nou o importanta mare este acordata primei vizite la templul shintoist. Acum doi ani, la ora 5 dimineata, in plin vant adus pe valurile de la Marea Japoniei ma aflam in fata unui templu micut, de provincie. Cu exceptia familiei mele japoneze adoptive, nu cunosteam pe nimeni, eram singurul strain din acel oras si nu aveam nimic de-a face cu ritualul shinto, asta era clar. Insa in Japonia nu e nevoie sa te declari credincios ca sa participi la un ritual, nici atunci cand schimbi religiile de la un ritual la altul. Toti japonezii au ascultat cuvintele preotului shinto, apoi au fost chemati in fata reprezentantii familiilor din acel loc de tara. Comunitatea stransese bani si acum se imparteau mici cadouri. De la comunitate pentru fiecare dintre noi. Am primit si eu cu multa surprindere mandarine, dulciuri, sake fierbinte. Eram acolo. Asta a fost de ajuns. Oamenii mi-au strans mana si mi-au zambit.

Felicitari de Anul Nou

2011 este anul Iepurelui

Photo Credit @ Jason Raish on Flickr (thank you!)

Deespre nengajo, miile de felicitari pe care japonezii le trimit catre cunoscuti, prieteni si familie in pragul Noului An am scris deja. Cand am primit acest tip de felicitare de la prietenii de la universitate am fost incantata ca oamenii nu au uitat hartia si plicul in Japonia. Ba mai mult, au transformat acest obicei in ceva profitabil. Anual sunt puse la vanzare zeci de tipuri de hartie imprimata, zeci de modele de plicuri. Posta japoneza angajeaza lucratori part-time pentru a trasmite toate aceste felicitari nu mai tarziu de 1 Ianuarie. De cate ori mergeam la un ghiseu al postei imi venea sa-i felicit pe oamenii de acolo imaginandu-mi ce haos s-ar crea la noi daca Posta Romana s-ar vedea inundata de un numar urias de felicitari tocmai la sfarsit de an, cand orice trimitere intarzie prin excelenta.

Otoshidama

Copiii primesc bani in ajunul Anului Nou de la rude sau cunoscuti ai familiei lor, cu ocazia vizitelor care se fac intre familii. Banii sunt asezati in plicuri special decorate sau imprimate cu tot felul de insemne aducatoare de noroc, trebuie sa fie bancnote pentru a fi impaturite in stil origami. Daca o familie are mai multi copii, ei vor primi, de regula, aceeasi suma de bani. Suma daruita este lasata la aprecierea celui care daruieste, dupa posibilitatile sale.

Jocuri de Anul Nou

Cand am spus ca distractia noastra nu-i totuna cu distractia lor nu am glumit. Hanetsuki este un tip de badminton jucat cu o racheta de dimensiuni reduse. Pentru hanetsuki nu e nevoie de teren in aer liber, copiii il joaca in casa de regula. Se mai joaca jocuri de carti, boardgames gen monopoly sau fukuwarai, un joc in care participantii reconstituie un chip uman amuzandu-se de rezultatul lipirii unei mustati in loc de ochi sau unui nas in loc de ureche.

TV

Cea mai populara emisiune de Anul Nou este Kohaku Uta Gassen, un show muzical in care majoritatea artistilor japonezi, tineri sau mai in varsta, sunt impartiti in doua echipe, alba si rosie, si concureaza prin talentul lor. Publicul voteaza si astfel aflam echipa castigatoare. Mi-am imbunatatit vizibil cultura showbizz-ului japonez uitandu-ma la acest program de sfarsit de an in Japonia. Este un spectacol relaxant, interesant pentru tinerii care de-abia asteapta sa-si vada preferatii momentului, dar si pentru cei de-o varsta venerabila care ii regasesc printre artisti pe cei care le-au incantat tineretea. Acest aspect a fost o surpriza placuta, artistii in varsta nu sunt uitati si nici nu au nevoie sa se reinventeze. Melodiile lor sunt apreciate fara remixuri, fara zorzoane, asa cum au fost compuse initial.

Nu-mi ramane decat sa va urez sa aveti un an plin de noutati, plin de victorii si impliniri, plin de iubire, plin de daruire, plin de viata!

Obento - Mona Lisa pranzului la caserola (2)

In fiecare dintre noi creste cat altii intr-un an, mai mult decat noi insine cateodata, un mic tiran pe nume Aduna-Tot. Orice spatiu, oricat de mic, am locui, Aduna-Tot isi ia asupra sa responsabilitatea de a ne face un stoc grozav de ciorapi desperecheati, plase-plasute din 1990 vara, rujuri si oje stricate de mult, coli mazgalite cu pixul candva, ambalaje care ni s-au parut demne de a fi pastrate la vremea lor, cutii vechi de bomboane, cate o panglica de la vreo onomastica etc. The STOCUL, bagajul pe care-l caram cu noi chiar si cand nu-l avem in geanta, purtator de amintiri pe care vrem sa le scoatem cumva din neuroni ca sa le dam forma palpabila.

In cazul unui obento insa, stocul este o metoda foarte buna de a castiga timp. In japoneza i se spune cu reverenta “joubisai”, adica mancare disponibila rapid (construirea unui stoc pas cu pas AICI). Nu va imaginati o oala mare de supa din care se mananca o saptamana, ci alimente ce indura nitel timpul, portionate, ambalate, congelate sau nu si depozitate in stomacul frigiderului sau al camarii. Pentru japonezi, exemplele includ orez gatit (congelat in pachetele de 100-200gr), boabe de soia/fasole gatite (congelate), legume (morcovi, mazare, broccoli), muraturi japoneze (tsukemono), mancaruri uscate (ridiche japoneza uscata – daikon, alge de mare crocante, seitan – proteina din soia etc), conserve diverse, ghimbir proaspat (frigider), pasta miso (obtinuta prin fermentarea boabelor de orez/soia cu sare de mare si alte condimente), sosuri diverse, biscuiti sarati etc. Stocul umple jumatate de obento, lasand cealalta jumatate pentru alte alimente proaspete sau gatite recent, reducand considerabil timpul de pregatire.

Photo Credit @ gamene (thank you!) 

Obento vegetarian, cu multe legume, compact compartimentate astfel incat sa nu se amestece. Pentru ingrediente, click pe foto. 

Pentru a alcatui un obento eficient mancarea trebuie distribuita astfel incat sa nu se miste incolo si-ncoace. In Japonia exista zeci de optiuni pentru a realiza aceasta: cupe de silicon pentru portionarea mancarii, separatoare, forme in forme, cutii de obento cu destinatar specific: copii, tinere cu apetit mic si stomac si mai mic, salarymen, lucratori pe santier etc. In general, numarul de mililitri corespunde cu numarul de calorii, luand in considerare continutul tipic bucatariei japoneze. Ceaiul verde sau supa sunt luate in termos.

Cupe de silicon de la Bento&Co in chip de muffins cu scobitori 

 Balan- filme de plastic, separatoare de mancare de la Bento&Co

 Exista cateva reguli de igiena: 

• nu se manipuleaza mancarea cu mana, ci cu betisoarele (sau tacamurile, in cazul nostru), 
• se evita degustarea direct din lingura cu care se amesteca in mancare (japonezii pun pe o farfurioara si gusta din aceea), 
• nu se folosesc ingrediente de origine animala crude sau incomplet gatite, 
• mancarurile calde se tin separat de cele reci, 
• se folosesc ingrediente proaspete si, uneori, foite speciale antibacteriene sau pachete speciale cu gheata.

Pe langa cutiile de obento, se folosesc plasute termorezistente pentru transport sau furoshiki, un fel de “stergar” japonez, din materiale de la mastase pana la bumbac, cu imprimeuri foarte frumoase, folosit in vechime pentru a transporta orice cadouri, haine sau alte obiecte.

Photo Credit @ Biggie* (thank you!)

Plasuta termorezistenta pentru a pastra mancarea calda/rece 

 Isothermal bag Bento & Co (Photo Credits@Bento & Co)

In ultimii ani, cultura obento s-a extins in afara Japoniei, fiind adaptata sau cateodata de-a dreptul integrata in practicile locale de ambalare a pranzului la caserola. Drept consecinta, exista nenumarate resurse de inspiratie online, ce acopera totul: de la ingredientele cele mai potrivite, retete, metode de pregatire si timpul necesar dimineata, stoc de alimente, metode de infrumusetare a caserolelor etc.

Una dintre cele mai prolifice autoare este Maki-san, o doamna japoneza ce traieste in prezent in Franta si care a reusit sa reuneasca pe cele doua site-uri ale dumneaei, Just Hungry (retete japoneze cu instructiuni clare, observatii si informatii despre Japonia) si Just Bento  (totul despre obento) o bogatie de resurse foarte utile. Alte site-uri: Popartichoke, Sandwich Architecture. Google "(o)bento blogs" si veti gasi retete pas cu pas si idei fantastice.

Site-uri de unde se pot achizitiona cele mai dragute caserole si accesorii pentru pranzul la pachet:

• In Europa, Casa Bento; pe langa scobitoare in forma de girafa, forme pentru taiatul legumelor si caserole cu modelul ciresilor in floare, acest magazine online comercializeaza si rice cookers, cel mai popular instrument electrocasnic din Japonia, cu care se pot gati multe alte mancaruri in afara orezului perfect, cu efort minim (Zojirushi e o marca foarte buna);
• Bento & Co, cu sediul in Kyoto. La acest magazin online se pot gasi ultimele trenduri in materie de obento si cele mai frumoase lunchboxes pe care le-am vazut vreodata, inclusiv unele in forma de papusi Kokeshi, altele din otel, elegante, altele compacte, lucioase, aproape ca un MacBook de la Apple sau chiar din lemn lacuit, traditional japoneze. Livrarea n-ar trebui sa dureze mai mult de o saptamana-doua, cam atat fac pachetele mele inspre si dinspre Japonia;
• From Japan with Love este un site cu  multe obiecte japoneze, incluzand unele pentru pranzul la caserola despre care nici nu stiam ca exista si seturi-jucarii pentru copii care imita foarte bine procesul real de gatit. Chiar daca nu aveti de gand sa incepeti sa infrumusetati pranzurile voastre sau ale copiilor cu asa ceva, tot merita o privire pentru cate minunatii exista in Japonia cand vine vorba de gatit. Buretele in forma de mar zambaret si seturile de scrisori ma topesc; 
• Japanistic, cu un amalgam de lucruri aplecator de dragute – kawaii – printre care si obento boxes cu personaje de anime;
• J-box, un site cu traditie in comercializarea de bunuri din Japonia cu preturi foarte bune;
• JaponMania, un site relativ nou, cu o selectie buna de obiecte japoneze. Mai mult decat accesoriile de obento, numeroase si dragute, ma incanta insa faptul ca vand yukata (kimonoul de vara) si dictionare electronice engleza-japoneza si invers, foarte utile, mai ales ca au speaker incorporat si pronunta cuvintele cautate (ii duc dorul fostului meu dictionar electronic, de ce, oh, de ce l-am lasat in Japonia?!).

 

Cartea de obento making a lui Maki-san

Obento - Mona Lisa pranzului la caserola (1)

Obento continand: orez, sos, broccoli, morcovi, castraveti, ridichi, triunghi branza brie, fructe de padure si o mini-tarta cu vanilie @ All Rights belong to Sakurano Kitsa (thank you!)
Corect imbracat, camasa alba, costum negru, uniforma de salaryman (noi i-am zice corporatist, probabil, sau pur si simplu angajat). Facea o baie de soare pe o banca in parc, totul verde in jurul sau. Singur. Parea ganditor. Ma intrebam daca este cumva un personaj ciudat, un somer care a ramas poate cu minciuna mersului la birou zilnic. Mi-l inchipuiam deja cum isi ia ramas-bun de la sotie in fiecare dimineata, grabit, morfolind un ziar, incercand sa balanseze servieta si umbrela intr-o mana. Indata ce iese din perimetrul in care l-ar putea repera vreun cunoscut, graba dispare, colturile gurii cad, se indreapta spre parc unde sta ceasuri-ceasuri dezolate pana la o ora nerezonabila de intoarcere acasa, ca de la munca asidua.  Oricat as fi de partinitoare, imaginatia mea nu mesterise imaginea din nimic, citisem despre un caz asemanator in JapanTimes, editia online in engleza, desigur, fiindca cei 2.000 de kanji necesari pentru a citi ziarul in japoneza ma evitau cam fara gratie, in ciuda…mai degraba, din cauza lipsei mele de interes pentru ei.

Un pas in fata si observ in mana sa cutiuta: obento! Ha? Deci asta era, omul era in pauza de masa. Se vede treaba ca ii pria sa manance la aer si la soare si la verde, un picnic in mijlocul zilei de munca. A luat o ultima inghititura de orez, si-a turnat rapid niste ceai verde si a plescait aproape multumit, as indrazni sa spun, dupa care si-a modificat expresia contemplativa, de samurai admirand o floare de cires, cu una business-like si s-a indreptat cu pas hotarat catre gigantul din sticla si otel care adapostea birouri.

Obento pentru un copil cu: paste, carnati, ardei grasi, spanac, sparamghel la grill si fructe rosii @All rights belong to Sherimya (thank you!)

Ora pranzului e sacra in Japonia. Ca la un semn, rasar grupuri-grupuri ce se indreapta spre cantine, spre Se7en Eleven sau alt mini-supermaket perfect aprovizionat cu mancare rapida, dar nu neaparat in intelesul nostru de fast-food sau pur si simplu catre un parc unde isi improvizeaza un picnic de toata admiratia cu lunchbox-urile aduse de acasa denumite obento.

 

Eki bento -  pranz la caserola vandut in statiile de tren dintre orasele mari, la un pret foarte bun (aproximativ 8-10 $); in general contine mancaruri specifice orasului; cel de fata are orez, legume, peste la gratar, rulada de omleta - tamagoyaki; tsukemono - muraturi japoneze.

Un obento clasic include o portie generoasa de orez japonez, lipicios si usor dulceag, diferit la gust fata de orezul pe care-l foloseste bucataria romaneasca, o portie mai micuta de carne/peste/fructe de mare, alta de legume preparate in diverse moduri si, uneori, un ceva mic si dulce. Cum in Japonia atentia pentru detaliu depaseste orice limita imaginata de noi si credinta ca mancarea trebuie sa incante ochiul intai este de capatai, obento si-a creat in jurul sau o intreaga industrie: carti de bucate destinate exclusiv pranzului la pachet, ingrediente gata preparate ce necesita numai “asamblare”, cupe din silicon si hartie colorata pentru compartimentare, forme si tipare pentru artistul gastronomic din fiecare japonez si, la piece de resistance, cutia de obento, ambalajul.

Bento pentru sot, ceva mai serios @All rights Lyvvie (thank you!)

De la cutiute mici, roz bombon, cu iepurasi sau Hello Kitty pana la cutii spatioase, compartimentate, din lemn lacuit, folosite in mod traditional de Anul Nou, oricine isi poate gasi ceva pe masura apetitului si a preferintelor. Industria obento nu oboseste: s-au inventat cutiile cu ioni, pentru a pastra igiena perfecta a mancarii prin evitarea formarii de bacterii, cutiile cu folie protectoare ce pastreaza temperatura, cutiile in forma de personaje dragute, cutiile ce pot fi incalzite la microunde fara probleme, cutii colorate si decorate in functie de sezon (sakura- floare de cires, momiji- artar) etc.

 

@All rights nonochan (thank you!)

Obento capata o perspectiva deosebita, specifica Japoniei, atunci cand vine vorba despre lunchbox-urile copiilor de gradinita, preparate de mame in fiecare dimineata. Este o adevarata cultura, o norma a societatii sa arati copilului cat de mult esti implicat, cat de mult iti pasa de el, printre alte moduri de exprimare, desigur, preparand cel mai frumos obento care sa-i aduca admiratie la scoala. Unele mame petrec un ragaz considerabil decorand obento-urile copiilor, incercand sa-i faca pe cei mici sa manance cu placere mancare sanatoasa, gatita acasa, incorporand legume de tot felul si fructe. Si reusesc, in majoritatea cazurilor. Un obento spectaculos este calea sigura spre succes si integrare la groapa cu lopatele si nisip.

@All rights Laura Bento (thank you!)

  

Exista numeroase motive pentru care japonezii apreciaza asa mult obento-urile:

• Economisesc banii pe care i-ar da in fiecare zi pe un pranz cumparat din oras, bani care ajung la o suma frumusica pe luna;
• Stiu foarte bine ce ingrediente au fost folosite, daca au fost proaspete, de buna calitate si preparate corect din punct de vedere igienic;
• Adapteaza pranzul in functie de nevoile si preferintele lor, adesea mancand mult mai sanatos decat ar fi facut-o daca ar fi achizitionat mancarea din comert;
• Mananca portiile programate, considerabil mai mici decat portiile cu care suntem noi obisnuiti;
• Mananca variat, acesta fiind un principiu al bucatariei japoneze ce considera ca la o masa trebuie sa se regaseasca toate cele 6 gusturi (dulce, sarat, amar, acru, picant si…umami, asa-zisul gust delicat);
• Multi considera obento o forma de exprimare, sansa de a creea ceva placut ochiului si folositor stomacului.

Sigur ca in Japonia problema timpului necesar prepararii unui obento nu este atat de evidenta ca in alte culturi avand in vedere ca sotiile si mamele sunt cele care se ocupa de asa ceva, iar ele nu au joburi la care trebuie sa ajunga, in general.  Cu toate acestea, exista numeroase tips&tricks pentru a alcatui un pranz la caserola gustos, sanatos, transportabil fara riscuri de murdarire sau stricare si foarte aratos.

@All rights popartichoke (thank you!)
 

Despre acestea, in postarea urmatoare.

Un haiku proaspat si un kimono suflecat

De unde pana mai deunazi imi placeau numai pozele din cartile de bucate refuzand cu incapatanare sa cred ca as urma vreodata ceva impus de altcineva, stiti, randurile acelea cu grame si grade Celsius furate de cuptor de la Soare, acum imi scriu propriile randuri ce promit arome si texturi la invitatia atat de imbietoare de la Cantina Sociala.

Cristian mi-a compus un haiku grozav, Tanti Jeni si Miruna m-au intampinat in kimono, deci m-am simtit ca acasa de indata. Tare bine le statea, ceea ce nu-i lucru mic pentru niste occidentali ca noi, stiut fiind ca a purta kimonoul cu succes e monopolul japonezelor micute. Care nu vor sa respecte legile competitiei echitabile.

M-am distrat pe cinste, am invartit niste ramen si mi-am imbiat gazdele atat de placute la niste ciocolata de casa ce ar modifica pana si silueta unei japoneze ce tine cura perpetua. La final nu am de spus decat atat: va plac retetele mele? Bun. Atunci vi le dau si va rog tare sa intindeti de ele cat de o coca din faina de plastic, sa amestecati ingredientele cum va place si sa nu le respectati putin, adica deloc sau doar in parte. De-abia astept sa vad ce iese!

Mirona & Good Food, sitting in a tree, S-U-S-H-I-i-n-g

Mazi, Cookie, Irina, domnul fotograf, Good Food team, multumesc! :)

My sushi tutorial HERE.

PS. Misaki=Mirona ^_^

From Misaki, with (chocolate) love

Venit tocmai din California, ardeiul gras si rosu ca un Mos Craciun sedea tolanit sub afisul roz cu inimioare roz, ambii anuntand pragmatic ca se vor stabili la noi, fie ca ne place, fie ca nu. Ursii imensi de plus pareau gata sa te sugrume daca nu emani iubire chicotita, iar trandafirii inrositi cu cerneala altadata a sigiliilor burtoase te urmareau cu sictir din mainile florareselor.

Afisul roz cu inimioare roz a calatorit in toata lumea imprastiind ici si colo mesajul sau de iubire capabila sa munte muntii de putere de cumparare din loc. Nimeni nu l-a avertizat insa de pericolul ce-l pastea in Japonia! A pasit cutezator pe taramul Soarelui-Rasare si nimeni nu l-a mai vazut de atunci...

Japonezii sunt mari imprumutatori. Dar nimic din ceea ce imprumuta nu ramane la fel, se transforma si se face atat de oblic incat ai putea jura ca s-a nascut si a crescut cu lapte de soia in Japonia. Afisul numit Valentin s-a naturalizat deloc de buna-voie si silit de toata lumea ca o sarbatoare a ciocolatei. Ursii imensi de plus au fost intorsi de la granita, trandafirii s-au ofilit de asteptare in fata Biroului de Imigratie, in timp ce lua nastere o traditie conform careia, de ziua Valentinului pribeag, japonezele daruiesc japonezilor bomboane de ciocolata facute de ele insele pentru a-si declara iubirea, bomboane denumite "honmei choco".

Cum maestrii cofetari japonezi nu puteau asista pasivi la aceasta explozie de ciocolata s-au pus pe treaba si au scos la vanzare cele mai frumoase opere de arta ciocolateasca. Nici n-au apucat bine sa arunce un "ha!" ca maestrii ciocolatieri francezi si-au facut intrarea pe scena printr-un "Salon du Chocolat" unde poti sa cioco-innebunesti! Ciocolata s-a urcat la capul tuturor intr-atat incat japonezele au inceput sa daruiasca ciocolata colegilor de la serviciu, fratilor si tatilor, ba chiar si altor fete, acest tip de ciocolata fiind denumit "giri choco", o ciocolata care multumeste tuturor pentru amabilitatea fata de persoana care o daruieste.

Photo credit: Aloalo's Flickr Sweets Set

Autoritatile, preocupate ca intotdeauna de naturalizarea strainilor, i-au daruit lui Valentin un frate, White Day. Mai tanar cu o luna decat Valentin, White Day este sarbatorit tot prin daruire. De data aceasta baietii japonezi sunt cei care daruiesc: ciocolata alba, bijuterii, prajituri si bezele albe si pufoase. De la ei se asteapta ca darul sa fie mai scump decat ceea ce au primit de Valentin, de trei ori mai scump uneori...Hmmm, poate de aceea colegii de la facultate ai lui Misaki nu s-au aratat impresionati de povestea lui Martisor si a lui 8 Martie...

Pentru toti cei care citesc povestile mele, from Misaki with (chocolate) love:

  Photo Credit Ehow

Wagashi - Cand "ceva dulce" Devine Arta

 

A confectiona si a face sunt doi gemeni univitelini. Pe cand gangureau fara diacritice si mergeau de-a busilea prin lexic nimeni nu putea sa spuna care-i care. Ca orice gemeni pusi pe sotii se inlocuiau unul pe celalalt exact cand nu te asteptai, silindu-si parintii si toti cunoscutii sa ghiceasca vesnic cu cine stau de vorba. Erau buni la sufletul lor gramatical, de aceea greselile nu erau deloc sanctionate si toata lumea era relaxata. Apoi a venit adolescenta si zen-ul a pierit ca un fum din tigara nou incercata. A confectiona era un soarece de biblioteca, citea carti cu multe poze si se emotiona in fata unui rasarit mai acatarii sau a unui corp de Venus. A face ar fi stiut ce sa faca cu acel corp de Venus... De fapt, el stia ce sa faca din orice, nu se intalnise pana atunci verb mai pragmatic si mai intreprinzator. De la mici biznisuri cu adjective si interjectii la investitii in substantive serioase, a face si-a construit un imperiu in care el era omniprezent. 

A confectiona s-a facut croitor, se pare. Hainele care ieseau din mana lui erau niste minunatii. Atat de frumoase si de trainice incat unii oameni l-au luat pe a confectiona din mediul sau retras si l-au purtat cu ei prin toate cotloanele frumoase ale mintii. Acei oameni credeau ca pot confectiona frumosul, pe langa visuri, sperante, surprize si lacrimi. A confectiona nu a lasat niciodata o lista a inaltilor sai protectori, dar am putea lesne ghici ca pe ea trebuie sa se fi aflat numele unui mare maestru de wagashi, arta traditionala japoneza de a confectiona dulciuri. 

Pentru Misaki nu exista un lucru atat de odios ca "prea dulce" intrucat ea putea sa stabileasca legaturi organice cu o cutie de baclavale, daca voia. Nici "prea multe dulciuri" nu exista, fusese speriat in nefiinta de "tone de dulciuri". Despre japonezi Misaki isi inchipuia ca nu prea mananca dulciuri, erau mult prea trasi printr-un inel de papusi pentru asta. Inele, papusi si dulciuri deopotriva au zburat pe fereastra gandului cand o multime de exclamatii pitigaiate au atras-o catre o vitrina. Parca se uita la un spectacol de magie. Sub sticla rece aparusera ca prin minune flori si frunze colorate gurmand, dar o constitutie asa delicata incat nici nu-ti trecea prin cap sa le insfaci pofticios si fara numar. In fiecare sezon vitrina producea fertila alte si alte minuni la care Misaki privea cu admiratie, spre zambetul sincer bucuros al maestrilor cofetari din spatele vitrinei. 

Wagashi nu sunt dulciuri, isi spunea Misaki. Wagashi sunt bucatele de arta, mimand frumusetile naturii si trecerea anotimpurilor, prinzand viata in mainile unor sculptori care lucreaza in faina de orez, wasanbon, zaharul trestiilor din Shikoku, fructe, diverse alte ingrediente din plante sau seminte! Wagashi sunt frumoase si miloase cu soldurile fetelor care exclamau pitigaiat in fata lor, sunt facute pentru a acompania ceaiul verde ca jadul si gandurile insirate pe fuior ale oamenilor. 

Cel mai vechi maestru confectioner al wagashi spunea ca acestea incanta toate simturile unui om: imaginea lor este placuta ochiului, gustul lor este de o dulceata delicata, atenta sa puna in valoare toate ingredientele, la atingere sunt induiosator de moi, aroma lor este subtila, nu te izbeste, ci te invaluie, iar silabele cuvantului wa-ga-shi sugereaza anotimpuri si poezii. 

Misaki a luat o gura infima din floarea de cires dulce si gumata simtindu-se in armonie cu lumea.

  

Mai multe poze ale wagashi gasiti AICI (photos credit Ku Ma's Flickr Set)

Sarmale si Eurovision in Japonia

Zorii celei de-a 30 zi a lui decembrie, o zi rece de iarna in Tokyo, m-au gasit asteptand nerabdatoare pe un peron. Asteptam shinkansenul, trenul iute ca un glont, un avion pe sine. Cu siguranta m-as fi asezat la alta coada, singura oaie nedisciplinata din marea de japonezi voiajori, daca nu imi tinea ea bratul protector. Datorita ei eram pe cale sa fiu temporar adoptata de o familie japoneza din provincie, datorita ei am vazut Tokyo altfel decat un turist, din sora mare si un pic bossy m-am transformat in sora mica si nestiutoare, uitandu-ma neajutorata in ochii ei de fiecare data cand vantul imi zbura, pentru a cata oara?, cuvintele japoneze din minte.

Instalata confortabil in shinkansen priveam peisajele schimbandu-se de la ora la ora, ca niste cadre de film mut. In decursul in care am mancat un mar a nins razboinic vajnic, a aparut soarele de dupa o colina, a plouat peste niste parcele de orez inecate deja si s-a lasat bezna peste un satuc desprins parca din Shogun. Da, mananc incet si tacticos, dar totusi...

In oraselul de la Marea Japoniei ningea. O cutiuta pe roti japoneza ne astepta impreuna cu o cumnata volubila si generoasa. De cum a dat cu ochii de mine a inceput a zambi. Casa parinteasca sedea in mijlocul unei gradini tipic japoneze, cu arbusti si carari pietruite, fiecare copacel la locul sau intr-un feng-shui invatat de secole. In camera mea nu era niciun pat, dar intins pe jos astepta un futon care parea arhaic, dar ascundea niste fire legate la electricitate si la modernism. Un futon care se incalzea dupa pofta inimii, numai cu un buton. Vitrine cu samurai cranceni si gheise nesprancenate.

Dar sufletul casei era Okaasan, mama. Minunandu-se neincetat ca-i inteleg limba (e un fel de a spune, dar asta nu trebuie sa stie si ea...) si, mai presus de toate, ca pot manca alge si peste crud si multe altele, Okaasan ma inconjura in fiece moment cu cate o atentie, un ceai verde sau snackuri din caracatita uscata. Atentiile au inceput a pica din cer: cumnata mi-a adus un pulovar, nepotii au venit si ei sfiosi sa ma salute, ba am obtinut chiar si o vizita la coafor cu masaj inclus! Si eu nu adusesem destule cadouri...as fi dat la toata lumea!

Ajunul Anului Nou m-a gasit facand...sarmale. Se pare ca nepotilor le placea enorm mancarea aceasta straina, dar mult mai gustoasa decat legumele in otet de orez ale lui Okasaan. De altfel, o traditie importanta spune ca Anul Nou este momentul in care chiar si mamele trebuie sa ia o pauza. Supermarketurile sunt pline cu osechiryori, cutii lacuite, rosii si negre, in care este aranjata frumos mancarea de Anul Nou. Ea nu trebuie sa fie usor alterabila si trebuie sa contina anumite ingrediente traditionale, fiecare cu semnificatia lui: piure de cartofi dulci si castane (kurikinton), radacina de kinpira (asemanator brusturelui), boabe de soia dulci(kuromame), alge uscate, sushi, sashimi, etc.

In timp ce eu si sora mea mai mare din Japonia impachetam de zor la sarmale, sporovaind despre foi de dafin si alte asemenea de negasit acolo, Okaasan privea cu multa luare aminte la televizor unde se desfasura un spectacol traditional de sfarsit de an. Kohaku Uta Gassen este o batalie televizata intre doua echipe, alba si rosie, formate din cei mai cunoscuti muzicieni japonezi. Se amesteca J-pop, rock nebunesc, hip-hop japonez (?), muzica traditionala - enka- , o varietate si un colorit nebunesti de costume, machiaj, miscare scenica lasate la aprecierea prin vot a japonezilor de acasa. Un adevarat Eurovision al Japoniei in care sunt invitati deopotriva artisti tineri si mai in varsta, kimonourile se amesteca langa fustite scurte metalizate si toata lumea se intrece in politeturi. Am adormit pe la jumatatea lui.

Dar n-am avut un somn dulce, in parte fiindca ma gandeam la pocniturile si zgomotul de acasa, in parte fiindca n-am dormit decat pana la 4.30 dimineata. Misaki-chaaaaan, hai la templu!

(to be continued...)

How to: Sushi etiquette...or not!

Ce ar fi un star fara agentul sau? Sushi s-a trezit cu o parodie de agent, asa ca nu il luati in serios, orice v-ar spune  ^_^

Madlene si baubau

De la Zazuza care a primit-o de la Lady Io care a primit-o de la Belle de Jour urmatoarea leapsa:

1. Care e madlena domniei voastre?
2. Dar baubaul din farfurie?

 Sa o luam japoneste, asa:

1. Madlene...pentru ca imi amintesc de momente speciale: ichigo mochi (prajitura cu faina de orez si o capsuna intreaga in interior) - primul desert mancat in Japonia si cu care era sa ma inec ^_^ ; takoyaki (galuste fierbinti din aluat si cu o bucatica de caracatita sau alta carne la interior) - se mananca pe strazile din Osaka, de la food street vendors si te incalzesc din cap pana in picioare cand afara e tare frig; gris cu lapte si scortisoara - asa imi facea mama cand eram mica si-mi place si acum foarte mult. Dar as putea sa spun ca orice mancare "with a twist" imi place, daca o gasesc interesanta si total neobisnuita, atunci sunt sanse mari sa-mi placa ^_^

2. Baubaul din farfurie sunt prajelile, orice are prea mult ulei, prea multa sare sau tone de zahar alb/faina alba, orice mi se pare nesanatos. Nu mananc fast-food, produse de patiserie sau prajituri din comert cu multa margarina. That's just me ^_^


  

 Ichigo mochi

 Takoyaki @ Zalem Vox blog

An acquired taste

Cred ca asa se simte un animal exotic la circ. Doamnelor si Domnilor, dragi Copii, iata, noi, circul insotitorilor si, ocazional, dresorilor acestor fiinte mitologice, cunoscute si sub denumirea de straini sau gaijin, va prezentam cel mai interesant spectacol din lume: in avanpremiera, acest strain cu ochii mari va manca pentru prima data mancare japoneza si o va face cu betisoarele. Aplauze va rugam, clap clap!

Copyright WikiMedia.org

Zeci de ochi s-au intors spre aparitia aceea neobisnuita intr-un local nepretentios (eufemistic vorbind...), zeci de soapte s-au auzit (gaijin, gaijin ka?), insa toate au disparut ca o parere ivita intr-o tartacuta cu un neuron solitar. Nici n-apucasem sa-mi dau importanta cuvenita ^_^ ca intervenise politetea cum stiam deja ca o sa se intample. Japonezii poseda o curiozitate pura, ca de copil. De absolut fiecare data cand ma aflam in public simteam zeci de priviri asupra mea, dar nu privirile acelea agresive romanesti, care te masoara din cap pana in picioare cu un aer critic, parca punand in balanta cizmele cu poseta si toate acestea cu fata si corpul. Nu. Privirile japonezilor sunt pur si simplu curioase, niste priviri care se pot tranforma in roseli stanjenite daca le infrunti sau chiar in zambete timide. Ce-ati spune sa fiti vedete pentru o zi sau pentru un an? ^_^

Flickr shot by disneymike

Revenind la dugheana noastra, aflu ca este un ramen shop. Hmm, imi zic, ramen inseamna taietei intr-o supa aromata cu alte ingrediente printre care si carne de porc, ceapa verde, ou fiert sau nori (alge uscate, cu gust de ceva prajit, nu va imaginati algele acelea care se imprietenesc respingator de lipicios cu noi pe litoralul romanesc). Haruka purcede plina de importanta la explicarea felului in care se tin betigasele, presupunand, cum fac mai toti asiaticii, ca restul lumii se naste cu un handicap definitiv cand vine vorba de a duce o bucata de mancare din farfurie la gura cu ajutorul celor doua vreascuri-in-alta-viata. Eee, Misaki-san, esti un talent innascut, tii ohashi mai bine decat mine! Sugooooooooi! (adica uimitor). Multumesc, multumesc, noi, romanii, invatam foarte repede, iar tu explici foarte bine, Haruka!  De fapt, exersasem acasa cu boabe de mazare, sa vada japonezii ca am si alte calitati in afara de ochii mari si o bursa de la guvernul lor ^_^

Tocmai cand ma pregateam sa gust ramen-ul meu cu sare mi s-a ivit in minte dilema primordiala: a sorbecai sau a nu sorbecai?  In vocabularul deprins stand pe langa des-mentionata bunica mea asta inseamna a sorbi zgomotos, fapt considerat de japonezi incantare muzicala si semn de mare apreciere fata de bucatar si mancarea lui atunci cand se consuma taietei. As fi vrut sa-mi arat aprecierea, shio ramen-ul meu s-a dovedit bun si consistent, dar cred ca mama ar fi avut ceva de obiectat in privinta aceasta...Asa ca m-am uitat tinta la bucatar si i-am zis hotarata ca e bun, ceea ce i-a provocat un zambet sugubat...asa deci...strainii nu pot sorbecai! :))

Caracatite gumate, calamari, toate soiurile de peste, dead or alive, carne in sos de soia, sake, zahar si otet de orez, curry rice, okonomiyaki, supa miso, ridiche japoneza, tofu de toate soiurile :D (get it, tofu e branza de soia), prune japoneze murate care-ti fac gura punga, odiosul natto (boabe de soia fermentate) si multe altele au constituit praguri pentru mine. Cum poti dobandi un gust nou? Simplu! Prin expunere repetata la acel gust! In unele parti ale lumii trebuie sa dobandesti gustul maslinelor sau al vinului; telemeaua romaneasca sau pastrama de oaie ar pune probleme serioase unor straini.  Si de ce sa nu ne rezumam la a manca pur si simplu mancarurile cu care am crescut? La ce ne trebuie sa dobandim gusturi? Daca ma intrebati pe mine, gusturi noi inseamna cunoastere, iar mie cunoasterea nu mi-e niciodata de ajuns. Mesele inseamna socializare, sa poti manca impreuna cu cineva mancarea specifica tarii lui inseamna sa te apropii, macar un pic, de acea persoana.

Si, ca sa inchei aceasta umila pledoarie pentru noutate culinara, ce-ati spune de un sushi tutorial? In interpretarea mea si a unei anumite sushi-addict special person ^_^, varianta cu cel mai mult succes la publicul roman de pana acum.

Tade ku mushi mo sukizuki - There is no disputing taste in a person

De cum deschid ochii, panorama muntilor si a sinelor de tren inaltate imi aminteste ca sunt altundeva decat in tara mea natala. Japonia este martorul si catalizatorul schimbarii lente care se petrece in mine. Ma voi adapta acestei culturi pentru ca o respect si pentru ca vreau sa aduc inapoi, in Romania, ceva mai mult decat niste suveniruri. Imi este clar ca voi trai altfel, voi gandi altfel, voi vorbi altfel si...voi manca altfel.

Reusesc sa comunic celor de acasa ca sunt bine, nu le mai spun nimic despre martieni si Marte. Haruka si cu mine facem vizite pe la autoritati, totul se rezolva repede si eficient, functionarii de la ghisee imi vorbesc politicos in japoneza, Haruka traduce, eu semnez si le multumesc cu o inclinare a capului. Se face ora pranzului. Imi vin in minte imaginile apocaliptice ale celor de acasa cu vietati taratoare pe fundul oceanului, peste care se uita la tine tinta cu un ochi-nu-atat-de-mort din farfurie, caini inabusiti si pisici cu marul in gura, la cuptor Y_Y  Probabil ca in momentul acesta, inapoi in Romania, bunica mea isi facea zeci de cruci, dupa ce ma avertizase, ca o detinatoare a adevarurilor supreme culinare, ca "Mori, mama! Sa mananci si tu Macu Donaldu d'ala!".

Haruka se uita spre mine si ma intreaba candid daca am anumite alimente pe care nu pot sa le mananc. Intrebarea aceasta mi-a fost pusa ori de cate ori am fost invitata la masa, in oras sau la cineva acasa. Japonezii nu fac fete dezgustate, nu zambesc cu aer superior si nu incep sa-ti povesteasca cat de scarbos li se pare si cum nu ar putea manca vreodata asa ceva cand pomenesti despre mancaruri nemaiauzite sau pur si simplu diferite. Este nepoliticos. A respecta pe cineva inseamna a respecta si ceea ce alege sa manance.

La camin toata lumea gateste pe rand. Mirosul de kimchi coreean se onduleaza langa cel de condimente chinezesti, vietnamezii isi gatesc carnea pana la epuizare, indienii umplu coridoarele cu tamarind, coriandru si cardamom, iar lemongrass, laptele de cocos si mirosul de curry spun povesti thai. Imi dau seama ca nu exista numai friptura si cartofi, mamaliguta si branza cu smantana, exista bucati de cultura, bucati de lume, toate deopotriva de firesti. Nu exista "scarbosenii", exista mancaruri cu care cresti, mancaruri pe care ajungi sa le adori, mancaruri care nu sunt pe gustul tau, asta insemnand ca le-ai si incercat inainte sa ti se faca gura punga.

Exista optiuni de viata (vegetarianism, veganism, diete sarace in carbohidrati/grasimi, diete cu alimente crude), anumite combinatii considerate inoportune (proteine animale si carbohidrati, pepene sau lapte si orice altceva, de exemplu), exista portii mici sau portii uriase. Exista diversitate si acesta este un fapt extraordinar de interesant, care trebuie sarbatorit!

Eu si Haruka pasim alene pe alei pline cu restaurante etnice si traditional japoneze, deopotriva. Grupuri de straini si japonezi se bucura de o masa buna, indiferent carui colt de lume este specifica. Unul din musulmanii intalniti  nu manca decat dulciuri, fiindca acum e departe de bucatele gatite de mama lui si i se pare ca totul este neconform Coranului. Un altul, numai burgeri si cartofi prajiti, doar de-aia sunt japonezii scunzi si sfrijiti, ca mananca orez. Altcineva isi consuma tot venitul pe alimente de import, de acasa, mancarea japoneza inseamna numai alge.

In timp ce ma gandeam la toate acestea, Haruka se opreste in fata unui restaurant cu specific occidental, nu voia sa-mi supere papilele gustative neobisnuite cu arome si gusturi asiatice. Face ochii mari, cat de mari pot ei sa faca ^_^ atunci cand ii propun sa intram in "baraca" de alaturi. "Misaki-san, esti sigura? Aici mananca numai salary-men, in pauza de masa, nu este elegant". Drept raspuns, dau la o parte usa culisanta din hartie de orez, fara sa stiu prea bine ce voi gasi inauntru...(to be continued)