Tokyo - un tur virtual (4)

S-a lasat asteptata aceasta ultima parte a turului virtual prin Tokyo. Cui i-ar arde de vizitat cand la o aruncatura de bat sufla vanturile peste un desert, iar oamenii traiesc in oaze, ferindu-si fetele ca beduinii. Sau ca japonezii traind sub o amenintare nucleara.

E de la sine inteles ca turismul nu infloreste ca ciresii in Japonia acum. Turismul e mort?! Traiasca turismul! Sa fie un turism mai intelept, mai atent la oamenii simpli care-l inconjoara decat la pretul suvenirurilor si la poza cu geisha, sa fie responsabil si sa respecte, sa pretuiasca si sa inteleag ca lasa ceva in urma lui oriunde ar merge.

Asadar, Tokyo. Orasul-supravietuitor. Caruia i s-au clatinat zgarie-norii si i s-au insirat locuitorii in drum spre casa ca furnicile pe urma de mancare. Inainte sa vina un cutremur, un tsunami si niscai fire albe nucleare peste el, Tokyo arata asa, asa si asa. Acum...arata la fel. Doar se simte altfel. 

In Tokyo Dome se desfasoara cu multa tragere de inima meciuri si concerte. Japonezii adora baseball-ul, in mod suprinzator, avand in vedere ca n-are niciun gram de traditie japoneza in el. Il adora intr-atat incat il joaca intensiv in scoli si pe maidan, jucatorii talentati ajungand apoi la echipe consacrate din SUA. Intre baseball si sumo as stabili cu greu care este sportul national. 

 

Photo Credit@yehkai on Flickr (thank you!) 

Tokyo Dome

Photo Credit@machu on Flickr (thank you!) 

Daca am intreba un japonez, raspunsul ar fi "sumo" probabil. Dar nu neaparat in baza popularitatii, ci mai degraba in baza considerentelor de mandrie nationala. "Sumo" este un cuvant japonez, pana la urma, la origine desemna lupta cu un Kami (zeu) in ritualurile Shinto. Luptatorii profesionisti de sumo traiesc o viata incorsetata (desi la gabaritul lor, probabil ca ii insult scriind "incorsetat") de reguli extrem de stricte, stabilite acum sute de ani! In acest sens, sunt unul dintre cele mai traditionale grupuri din Japonia. Ca sa va faceti o idee pentru moment, imaginati-va ca sunteti obligati sa purtati aceeasi coafura, similara cu a stramosilor (samuraii, in acest caz), oricand va aflati in public. Din cauza acestei coafuri, sunteti usor de recunoscut de catre oricine. Nici hainele (bucatile de panza cu acoperire slaba din jurul soldurilor, in acest caz) nu vi le puteti alege dupa pofta inimii, trebuie sa purtati exact ceea ce vi se impune, de la materialul hainei pana la incaltaminte si sunetul pe care il scot pasii vostri.

Inainte de inceperea unui meci de sumo

Photo Credit@antonioperezrio.com on Flickr (thank you!)

Luptatori sumo, prin oras ^_^

Photo Credit@skorj on Flikr (thank you!) 

Unele dintre cele mai frumoase elemente ale peisajului tokyoit sunt parcurile. Un parc este, prin definitie, o capsula de natura care ii reaminteste omului ca exista viata in afara orasului. Cateodata, aceste memento-uri sunt atat de puternice incat te disloca din ritmul tau urban si te propulseaza undeva unde nu exista timp, cel putin nu indejuns pentru a contempla atata frumusete. Tokyo are astfel de parcuri. Complet rupte de blocurile de sticla si otel, de parca ai trece dintr-o dimensiune in alta.

Koishikawa Korakuen Park este unul dintre aceste locuri. Banuiala mea este ca mare parte din farmecul lor, din capacitatea lor fantastica de a te transpune altundeva este data de paraiasul ce curge obligatoriu in orice parc din Japonia care se respecta. Fata de fantana arteziana, paraul este la fel de natural ca un rid vizavi de o injectie cu botox. Sigur, botoxul este o creatie mareata a omului, priviti ce minuni face stiinta. Stiinta nu poate, insa, crea un rid, e prea complex, prea multe zambete, mirari, griji si indarjiri de luat in calcul.

 

Koishikawa Korakuen

Photo Credit@Sifter on Flickr (thank you!) 

Photo credit@Phil & Delph on Flickr (thank you!) 

Photo Credit @ Sifter on Flickr (thank you!) 

In apropiere se afla Tokyo University, cea mai prestigioasa universitate din Japonia, foarte apreciata in topurile la nivel mondial. Universitatea a luat fiinta in 1877, in era Meiji si este pepiniera din care iese cea mai mare parte a clasei conducatoare japoneze: prim-ministrii, artistii recunoscuti, inventatorii care au pus Japonia pe harta roboticii etc. Sapte dintre fostii sai studenti au primit premiul Nobel. 

Yasuda Auditorium

Photo Credit@daverson on Flickr (thank you!) 

Campusul e imens!

Photo credit @allaboutuni2307 on Flickr (thank you!)

Poarta Rosie (de acces in campus), construita in memoria nuntii Maeda-Tokugawa

Photo Credit@Shin Takeuchi on Flickr (thank you!)

Prin campus

Photo Credit @ Emily on Flikr (thank you!)

Va dezvalui un mic secret al Tokyo-ului: YaNeSen. Numele reprezinta imbinarea unor 3 strazi, Yanaka, Nezu, Sendagi, care pastreaza aspectul si un pic din atmosfera vechiului Tokyo.

 

Casa veche, de dinaintea celui de-al II-lea Razboi Mondial

Photo Credit @Tsuya Tsuya Nemury on Flickr (thank you!) 

Photo Credit @ Holy on Flickr (thank you!)

Photo Credit @Nemo's great uncle on Flickr (thank you!) 

Probabil ca intr-o alta viata am fost japoneza, altfel nu-mi explic de unde atata nostalgie pentru stradute intortocheate si constructii de lemn inconjurate de bonsai si semne indescifrabile. In YaNeSen ajung odata cu voi, in acest tur virtual, dar poate, intr-o buna zi am sa pot publica propriile mele fotografii de acolo.

Pana atunci, inchei acest tur virtual al Tokyo cu templele din Asakusa si gradina zoologica din Ueno. Vesnica axa traditional-modern intre care sta Japonia. Insa nu blocata. Doar bine ancorata.

 

Piata din fata templului Senso-ji 

Photo Credit @SBA73 

Imitatori ai lui Elvis din Ueno Park (sau poate sunt din filmul Grease?!)

Photo Credit @jhandelman on Flickr (thank you!) 

Kung-Fu Panda - Ueno style 

Photo Credit@torode on Flickr (thank you!)

Primul si prima

Pentru mine, nou inseamna posibilitatea unui mai bun. Rareori ma uit in urma, neincetat ma uit inainte. Cateodata prea mult. Anul Nou insa este o buna oportunitate sa ma uit liber in viitor si sa-i agat de coada toate planurile, visurile, dorintele si sperantele pe care cred eu ca le poate duce. Ii agat prea multe, invariabil, insa daca as recunoaste ca-i acelasi an, cu alta palarie numai, cred ca m-as auto-sabota. 

In Japonia, de Anul Nou se sta cu familia, se mananca feluri de mancare lejere, majoritatea foarte bine preparate si livrate acasa sau cumparate din marile food departments. Excesele nu sunt la ordinea zilei. Anul Nou este o sarbatoare mult mai importanta decat Craciunul, este momentul reinnoirii, momentul in care ne lepadam de ceea ce ne-a tinut pe loc in vechiul an si pornim increzatori catre Noul An. Traditiile ajuta: japonezii acorda multa atentie primului/primei. Desi au facut aceleasi gesturi de-a lungul timpului, in fiecare an exista un prim mers la templu, o prima ceremonie a ceaiului, o prima sarcina de lucru indeplinita si, mai presus de toate, un prim rasarit de soare in Tara Soarelui Rasare, rasarit pe care multi nu-l rateaza in ciuda frigului si a orei. Oricum am alege sa asteptam Noul An, toate moduri la fel de legitime, dupa mine, ca si regula nescrisa a chefului "obligatoriu" de sfarsit de an, este reconfortant sa-l privim ca pe o oportunitate. Ca pe primul, ca pe prima. Un timp in care pana si greselile te imping inainte.

Masa de Anul Nou

Photo credit @ Pinky Anela (thank you!) 

Osechi-ryori este termenul generic pentru mancarea ce se gateste de Anul Nou. Sub aceasta umbrela se regasesc feluri de mancare ce nu se altereaza rapid si pot fi consumate mai multe zile la rand, in contrast cu principiile care guverneaza bucataria japoneza in zilele obisnuite cand se gateste intotdeauna pentru a fi consumata mancarea in aceeasi zi. In spatele acestei traditii sta convingerea ca in aceasta perioada de trecere gospodinele japoneze ce muncesc din greu in timpul anului pentru familiile lor au dreptul sa se odihneasca si sa se bucure de un nou inceput.

Acum doi ani am stat la masa de Anul Nou cu o familie tipic japoneza si am mancat osechi-ryori. Nici vorba de imbuibare de Sarbatori. Cel putin 80% din felurile de mancare sunt sau contin alimente sanatoase precum diverse legume de sezon, orez preparat la aburi, alge de mare (konbu - sunt asociate cu un alt cuvant japonez, yorokobu, bucurie, acesta fiind si motivul pentru care se regasesc la masa de Anul Nou, simbolizeaza dorinta de a avea un An Nou plin de bucurie); boabe de soia (kuro mame, simbolizeaza sanatatea); omleta cu peste sau creveti (datemaki, un simbol al zilelor favorabile); icre de peste (kazuko, reprezentand dorinta de a avea multi copii), orez si sardine proaspat pescuite din apele Japoniei (tazukuri, simbolul unei recolte generoase). Desertul nu este complicat, mandarine dulci japoneze (mikan) sau crema de castane. 

Se bea mult ceai verde de buna calitate, neindulcit, fierbinte, ceea ce ajuta la digestie. 

Ritualuri religioase 

 Kiyomizu-dera, Kyoto, vara 2008

Kasuga Taisha in Nara, vara, 2008

Dupa ce am facut poza am vazut si semnul cu "No Photograph"...

Mi-am pus de mult timp in gand sa scriu despre toleranta religioasa a japonezilor. Altii o numesc chiar indiferenta. Intr-adevar, pentru un ochi crestin sau musulman, obisnuit cu restrictii, pedepse, practicarea credintei in vazul lumii si convingerea ca adevarul trebuie sa se afle in dogma propriei religii, categoric nu in a alteia, japonezii par cu totii atei. Credinta lor nu poate fi etichetata, nasterea si casatoria se sarbatoresc in ritual shinto, inmormantarea este buddhista. Cateva procente sunt crestini sau musulmani. Orice religie ai declara, pe fata japonezului de rand nu vei observa vreo schimbare. Polemicile religioase nu sunt un lucru obisnuit, religia, de altfel, intervine rareori in discutii. Japonezii merg la templu dupa un program al lor stiut, ceremoniile shinto sunt scurte si seamana mai degraba cu piese de teatru, majoritatea nu poarta niciun insemn religios, nu tin posturi sau zile in care nu se munceste, nu recurg la vreun gest cand trec prin fata unui templu sau biserici.

Religia este o stare de spirit, mai putin ingradita de calendare religioase sau reguli cu ce avem voie si ce nu, o imbinare intre devotament pentru tara, respect pentru stramosi si credinta in armonia spiritului cu ceea ce il inconjoara.

De Anul Nou din templele buddhiste rasuna zgomot de clopote. 108 clopote. Numarul de pacate umane, potrivit credintei buddhiste. Clinchetul clopotelor semnifica purificarea de aceste pacate pentru a intra in Anul Nou curat.

Tot de Anul Nou o importanta mare este acordata primei vizite la templul shintoist. Acum doi ani, la ora 5 dimineata, in plin vant adus pe valurile de la Marea Japoniei ma aflam in fata unui templu micut, de provincie. Cu exceptia familiei mele japoneze adoptive, nu cunosteam pe nimeni, eram singurul strain din acel oras si nu aveam nimic de-a face cu ritualul shinto, asta era clar. Insa in Japonia nu e nevoie sa te declari credincios ca sa participi la un ritual, nici atunci cand schimbi religiile de la un ritual la altul. Toti japonezii au ascultat cuvintele preotului shinto, apoi au fost chemati in fata reprezentantii familiilor din acel loc de tara. Comunitatea stransese bani si acum se imparteau mici cadouri. De la comunitate pentru fiecare dintre noi. Am primit si eu cu multa surprindere mandarine, dulciuri, sake fierbinte. Eram acolo. Asta a fost de ajuns. Oamenii mi-au strans mana si mi-au zambit.

Felicitari de Anul Nou

2011 este anul Iepurelui

Photo Credit @ Jason Raish on Flickr (thank you!)

Deespre nengajo, miile de felicitari pe care japonezii le trimit catre cunoscuti, prieteni si familie in pragul Noului An am scris deja. Cand am primit acest tip de felicitare de la prietenii de la universitate am fost incantata ca oamenii nu au uitat hartia si plicul in Japonia. Ba mai mult, au transformat acest obicei in ceva profitabil. Anual sunt puse la vanzare zeci de tipuri de hartie imprimata, zeci de modele de plicuri. Posta japoneza angajeaza lucratori part-time pentru a trasmite toate aceste felicitari nu mai tarziu de 1 Ianuarie. De cate ori mergeam la un ghiseu al postei imi venea sa-i felicit pe oamenii de acolo imaginandu-mi ce haos s-ar crea la noi daca Posta Romana s-ar vedea inundata de un numar urias de felicitari tocmai la sfarsit de an, cand orice trimitere intarzie prin excelenta.

Otoshidama

Copiii primesc bani in ajunul Anului Nou de la rude sau cunoscuti ai familiei lor, cu ocazia vizitelor care se fac intre familii. Banii sunt asezati in plicuri special decorate sau imprimate cu tot felul de insemne aducatoare de noroc, trebuie sa fie bancnote pentru a fi impaturite in stil origami. Daca o familie are mai multi copii, ei vor primi, de regula, aceeasi suma de bani. Suma daruita este lasata la aprecierea celui care daruieste, dupa posibilitatile sale.

Jocuri de Anul Nou

Cand am spus ca distractia noastra nu-i totuna cu distractia lor nu am glumit. Hanetsuki este un tip de badminton jucat cu o racheta de dimensiuni reduse. Pentru hanetsuki nu e nevoie de teren in aer liber, copiii il joaca in casa de regula. Se mai joaca jocuri de carti, boardgames gen monopoly sau fukuwarai, un joc in care participantii reconstituie un chip uman amuzandu-se de rezultatul lipirii unei mustati in loc de ochi sau unui nas in loc de ureche.

TV

Cea mai populara emisiune de Anul Nou este Kohaku Uta Gassen, un show muzical in care majoritatea artistilor japonezi, tineri sau mai in varsta, sunt impartiti in doua echipe, alba si rosie, si concureaza prin talentul lor. Publicul voteaza si astfel aflam echipa castigatoare. Mi-am imbunatatit vizibil cultura showbizz-ului japonez uitandu-ma la acest program de sfarsit de an in Japonia. Este un spectacol relaxant, interesant pentru tinerii care de-abia asteapta sa-si vada preferatii momentului, dar si pentru cei de-o varsta venerabila care ii regasesc printre artisti pe cei care le-au incantat tineretea. Acest aspect a fost o surpriza placuta, artistii in varsta nu sunt uitati si nici nu au nevoie sa se reinventeze. Melodiile lor sunt apreciate fara remixuri, fara zorzoane, asa cum au fost compuse initial.

Nu-mi ramane decat sa va urez sa aveti un an plin de noutati, plin de victorii si impliniri, plin de iubire, plin de daruire, plin de viata!

In linistea ceremoniei ceaiului

Pe Alina am cunoscut-o datorita evenimentului organizat de Lumea Mare, Povesti din lumea mare, in Green Tea. Inainte sa ne aflam fata in fata i-am citit curioasa blogul, doritoare sa aflu cum se vede Japonia din locul in care sta ea. M-am uitat la Japonia ei, m-am uitat la Japonia mea, m-am frecat la ochi, am facut doi pasi ca sa-mi clarific ideile si am zambit: uitandu-ne la doua bucatele diferite din Japonia, ca peisaj si atmosfera, am simtit aceeasi iubire. 

Alina  a locuit la poalele muntelui Iwaki, in Hirosaki, timp de un an. Am rugat-o sa ne povesteasca despre ceremonia ceaiului fiindca ardeam de nerabdare sa aud cum a simtit-o ea, cea care stie sa spele fiecare bol si fiecare instrument in felul lui, sa prepare si sa serveasca ceaiul unui oaspete. O ceremonie a ceaiului nu din carti sau filme, ci din interior. Al ceremoniei in sine, dar si al unui suflet frumos.

***

Despre ceremonia ceaiului – aşa cum o înţeleg eu

Mi-a luat cel mai lung timp din lume ca să scriu articolul ăsta. Nu am cum să vă explic de ce a fost atât de dificil să răspund propunerii lui Misaki, dar a fost foarte dificil. Şi asta pentru că, atunci când mă gândesc la ceremonia ceaiului, singurul lucru care îmi vine îmi minte este: LINIŞTE. Voi ştiţi cum să puneţi liniştea în cuvinte? Dacă ştiţi, sunteţi invitaţii mei, vă acord tot spaţiul de comentariu şi adresa mea de mail. Mă plec în faţa înţelepciunii voastre şi vă voi asculta cu drag.

Mă gândesc doar la linişte. Linişte completă. O linişte care te completează, te umple, te bucură. Te bucură cum doar liniştea poate să te bucure. Linişte sufletească, linişte exterioară, liniştea picăturilor de apă clipocindă. O linişte activă, o linişte care te curăţă. O linişte frumoasă ca iubirea.

Am învăţat ceremonia ceaiului timp de aproape un an. Pot să spun, fără să pozez cu disimulată modestie  japoneză, că nu ştiu nimic. Tot ceea ce am învăţat a fost să obţin liniştea asta. Asta m-a adus în camera de ceai, asta m-a ţinut acolo. Nu există terapie mai bună, pentru mine, decât o cameră în care fierbe apă pentru ceai, fie acea cameră şi bucătăria mea bucureşteană, gălăgioasă şi lipsită de farmec. Ba nu, am mai învăţat ceva. Dacă vă spun ce, vi se va părea cel mai evident lucru din lume, elementar. Cine nu acceptă că lucrurile elementare sunt primele pe care le uităm, nu acceptă însă că devenirea umană este unul dintre cele mai frumoase şi misterioase procese. Ceea ce am învăţat şi mi-a luat chiar un an de zile este că ceremonia ceaiului este chiar despre ceai. Despre nimic altceva. Doar despre ceai.

Când am devenit învăţăcel al unei profesoare de ceai ştiam deja, credeam eu, destule lucruri despre ceremonia ceaiului: originile sale budiste, legăturile ei cu Zen-ul, conceptele fundamentale, chiar participasem la câteva ceremonii şi, pentru că făcusem parte un semestru din clubul de sadō (ceremonia ceaiului) al facultăţii, aveam chiar o parte din uneltele necesare. Asta nu a făcut însă cu nimic mai uşoară sarcina mea. Aveam să descopăr, curând, cât de diferite sunt diversele şcoli de ceai şi cât de periculos e să fii singură cu gândurile tale în faţa oamenilor.

La început este pur şi simplu copleşitor! Dacă poziţia japoneză seiza vi se pare chinuitoare, aflaţi că sunt lucruri mult mai chinuitoare de atât în cadrul unei ceremonii desăvârşite. Să înveţi să treci peste ele este esenţial pentru a te bucura de ceea ce se întâmplă. Ai atâtea de învăţat. Memoria este solicitată în fiecare secundă, pentru fiecare acţiune. Aşa e la început, nimic nu vine natural, până când nu înţelegi cât de natural este totul. Încerci să memorezi, trebuie să memorezi. Numele uneltelor – ele sunt primele de care te loveşti. Chiar şi cele pe care le porţi cu tine au nume pe care mulţi japonezi le ignoră: fukusa (o bucată de mătase, decorată sau într-o culoare vie, depinde de şcoală, pe care  foloseşti la ştersul prafului de ceai, primul semn că eşti un aspirant la titlul de învăţăcel), evantaiul (minuscul, nu seamănă deloc cu cel folosit în dansurile japoneze, folosit doar pentru salut şi pentru delimitarea spaţiului personal), kaishi (hârtie japoneză folosită pentru mâncarea prăjiturelelor servite în timpul ceremoniei). După ce le-ai reţinut pe astea începe treaba! Uneltele adevărate: chashaku, chaire, chakin, chawan…o mulţime de cha-uri (cha înseamnă ceai)… Dintre acestea cele importante au fiecare numele lor. Fiecare chasen cu numele lui, fiecare anotimp cu alt chasen.  Fiecare chashaku – la fel. O dată la două săptămâni, măcar un nume nou intră în vocabularul tău. Ceva se schimbă mereu. Tu eşti mereu acelaşi. Eşti fie derutat, fie dedicat. Fie ţi se pare complicat, fie fascinant.

Nu vă închipuiţi că practicam ceremonia ceaiului, în kimono şi cu un coc impresionant de maiko. Uneori mă trezeam la 7 dimineaţa, ca să ajung la 8 să învăţ un nou temae (aşa se numeşte servirea ceaiului după regulile sadō). Uneori simţeam că e cel mai frumos lucru din lume. Să te trezeşti dimineaţa şi să sari din pat în camera de ceai. Fără machiaj, dar mereu în fustă ( e un truc: picioarele  amorţesc mai puţin în fustă atunci când stai în seiza). Fără parfum, căci ar acoperi mirosul de ceai (în camera de ceai, nici măcar florile nu au voie să aibă miros), dar împodobită de cea mai bună dispoziţie. Temae-le meu era cea mai frumoasă corvoadă din viaţa mea. Mă învăţa frumuseţea lucrurilor aparent simple, dificultatea lucrurilor mărunte. Nu poţi să-ţi dai seama ce lucru minunat este faptul că poţi păşi, până când nu înveţi să păşeşti altfel, iar sadō te învaţă până şi asta! În camera de ceai nu intri fără şosete, şosetele trebuie să fie târşâite pe tatami, astfel că scot un sunet discret, indiciu pentru cei din jur că eşti acolo, că te aproprii de ei, că te depărtezi, că mişti…că exişti. Dacă doar târşâitul ar fi ceea ce dobândeşti în practică, probabil că mersul prin camera de ceai mi-ar fi amintit de copilărie, când adoram să fac asta. Dar pe suprafaţa unui tatami nu se fac mai mult de 3 paşi, întoarcerile nu se fac cu spatele la oaspeţi şi nici la peretele ornat cu flori şi kakejiku (scroll-ul inscripţionat cu deviza, motto-ul sub care se desfăşoară fiecare ceremonie; mai mereu altul, mai mereu o minune revelatorie, o propoziţie sau două vorbe care mă urmăreau câte o săptămână, sfârşind prin a-mi schimba perspectiva despre încă o chestie din viaţa mea). Fiecare pas este vital. Uneori dai să te ridici (încercaţi după minute de seiza să vă ridicaţi punând amândouă tălpile pe podea în acelaşi timp!) şi paşii îţi par o minune. De la genunchi în jos nu mai simţi nimic şi porţi în mână un vas despre care ştii că nu mai există nici unul ca el în lume. Te prăbuşeşti şi distrugi un obiect unic. Te prăbuşeşti şi ai distrus o oră de armonie! Dar…nu te prăbuşeşti. Ajungi în spatele paravanului şi închei graţios, cu un salut, ceremonia. 

Totul începe cu intratul în curte. Acolo îţi speli mâinile şi gura. Ele poartă toate păcatele umane. Nu poţi gusta ceaiul încărcat de păcate. Laşi tot ceea ce atârnă a uman în tine afară şi intri. Uşa de hârtie se deschide încet-încet, cu o singură mână, cu dreapta. Intri şi închizi cu stânga. La fel de încet, un gest calculat. Orice lucru pripit pe care vrei să-l faci, îl faci în afara camerei de ceai. Saluţi profesorul, plasând reverenţios evantaiul între tine şi el. La fel face şi el. Înveţi să fii şi oaspete şi gazdă. Dar înainte să înveţi orice, înveţi să venerezi spaţiul în care te afli. Un tur de sală, te închini în faţa florilor şi a kakejiku. Întâi cureţi toate uneltele şi vasele. Temae-le tău începe când toate sunt pregătite. Înveţi imitând şi apoi înveţi exersând. Treptat mâna se obişnuieşte cu gesturile necesare, întreg trupul ţi se obişnuieşte. Între atâtea reguli, dobândeşti libertatea. Ceremonia te învaţă politeţea. Dragostea înveţi să o pui singur. După ce ai repetat de o mie de ori acelaşi gest şi tot nu-ţi iese, înveţi care îţi sunt limitele. Dar nu te poţi opri în faţa propriilor limite. Singurele limite acceptate sunt cele impuse de protocolul ceremoniei. Tu eşti doar o unealtă. Singurul tău rol este să-ţi bucuri oaspeţii. Tu eşti unealta care face celelalte unelte să fie frumoase. Da, între obiectele atât de delicate, unice, îmbodobite de cei mai pricepuţi meşteşugari, tu eşti cea mai frumoasă unealtă. Cu toate astea, eşti doar o unealtă.  

Important e doar ceaiul. Dar cum să nu uiţi toate astea în mijlocul acestei lupte cu tine, în mijlocul atâtor obiecte? Un om eşti doar, normal că uiţi. Trebuie să uiţi. Trebuie să uiţi ca să-ţi aduci aminte. O dată ce ţi-ai amintit, la fel ca în momentele cruciale ale vieţii, întregul destin îşi va depăna firul în mintea ta, iar tu vei face, gest după gest, ceea ce ai fost învăţat să faci, imprimând ceaiului gustul celei mai personale experienţe. Tu eşti cel care dă gustul ceaiului. Ceaiul are mereu gustul propriului destin. În camera de ceai, fiecare este cu gândurile lui, în faţa propriului destin. De aici vine liniştea. Oamenii ajung să comunice în modul cel mai profund: cu sufletul, transformând tăcerile semnificative în moduri de a se exprima.

 

  In fotografie: Doamna profesoara de ceremonia ceaiului si una dintre studentele dumneaei (multumesc Alina pentru foto)

Kanzashi - Petale curgatoare

Mi-a parut rau dupa aceea ca am speriat-o cu blitzul puternic al aparatului foto. As fi vrut sa ma intorc doua secunde in trecut ca sa insfac lumina aceea orbitoare inainte ca aratatorul meu sa apese cu nepasare nepoliticoasa butonul. Click click! - sunetul aparatului si al genelor ei clipind des. Mi-am cerut scuze, a zambit timid, vizibil incurcata si a inclinat usor capul in semn de adio. Sunt convinsa ca, daca nu ar fi avut in picioare acele sandale greoaie de lemn, ar fi disparut grabita din raza mea vizuala. Asa...a fost nevoita sa se indeparteze chinuitor de lent, stiind ca inca o priveam, tintuita pe acel pod frumos de lemn, arcuit peste un fir de apa al Kyoto-ului. Pe display-ul aparatului arata ca un iepure surprins de o capcana. Dar ce ghirlanda superba de flori purta in par!

 

Maiko (surprinsa la doi pasi de podul cu pricina ^_^)

Iepurele meu era o maiko, o geisha in devenire, un invatacel. In virtutea acestui statut, coafura ei elaborata era subliniata de un ornament traditional din matase, in forma de cascada florala - kanzashi. Pana atunci as fi strambat din nas la ideea de floare artificiala, asociind-o cu florile din plastic atat de prost realizate ca spatiul din jurul lor imprumuta o atmosfera de fals, static, fara viata. Kanzashi respira insa, curg, se leagana in miscare, explodeaza in culori vii, sunt catifelate la atingere, recita toate anotimpurile anului si specificul naturii in fiecare, imprumuta spatiului din jurul lor o atmosfera de frumos, ingenios, muncit.

In epoci imemoriale kanzashi reprezenta un simplu ac de par metalic despre care se credea ca alunga spiritele rele. Apoi a devenit un pieptene din jad. Apoi un buchet de flori, realizate din matase fina, utilizandu-se tehnicile de impaturire origami. Si cum natura, surprinsa in diversele ei ipostaze anuale, este intotdeauna o sursa apreciata de inspiratie in Japonia, kanzashi au inceput a reproduce artificiile cu care este intampinat Noul An, florile delicate de prun japonez, caderea florilor de cires prin folosirea rozurilor si a petalelor in cascada, irisii violeti, picaturile de roua pe iarba, crizantemele toamnei.

 

Sakura kanzashi 

Realizarea unui ornament kanzashi este un mestesug ce nu a fost arhivat sub eticheta "traditie" si varat sub un clopot de sticla la muzeu. Inca se mai creeaza ploi de flori si fluturi matasosi de catre artisti kanzashi, putini, ce-i drept, in Japonia mai exista numai 5 maestri kanzashi. Cumparatoarele s-au rarit, numai geishele, maiko, tayu (actritele de teatru japonez ca noh sau kabuki), japonezele care studiaza ceremonia ceaiului sau ikebana mai poarta kanzashi in par. Cu toate acestea, asa cum s-a intamplat si cu ikebana sau ceremonia ceaiului, traditiile japoneze au depasit spatiul japonez si s-au imprastiat in lume, kanzashi fiind create acum ca aplicatii pe haine sau genti, cercei-floare sau bratari textile, de catre occidentali care au preluat si adaptat arta kanzashi. O soarta ironica pentru elementele specifice ale unei culturi ce se mandreste cu inabordabilitatea ei. Dar un mod de a continua. 

 

Ayame sau Irisul japonez este specific lunii mai; 

Kanzashi realizat din matase Chirimen de Kimono

 

Momiji Kanzashi - frunzele de artar sunt un simbol al toamnei tarzii in Japonia

 

Agrafa de par reprezentand o lebada neagra din matase Rinzu de Kimono

 

Ornament de par reprezentand clopotelul japonez, specific lunii septembrie

 

Kanzashi reprezentand florile de cires, incorporata in coafura traditionala a unei maiko in aprilie

(Photo Credit @ hayleycasa on Flickr, thank you!)

Photos & Design are property of Atelier Kanawa (link catre magazinul lor pe Etsy.com) Thank you!

Uz modern - elastic de par (PhotoCredit @anbodesign on Flickr, thank you!)

Agrafe kanzashi floare de prun (Photo Credit @ amaebi79, thank you!) 

Agrafa cu cirese (Photo Credit @ raydance on Flickr, thank you!)

Kanzashi pentru mirese (Photo Credit @ Hatsu-chan on Flickr, thank you!)

Gentuta kanzashi (Photo Credit @ wonderlandboutique on Flickr, thank you!) 

Cat de dificil este sa realizezi un ornament kanzashi ca incepator? Va las pe voi sa ghiciti avand in vedere ca ornamentul de mai jos a fost lucrat de mine, urmand instructiunile din cartea lui Diane Gilleland, Kanzashi in Bloom. 

Am lucrat aproximativ o ora cu mare placere, folosind o matase grosuta de la o bluza mai veche tip chinezesc. Daca doriti sa incercati, exista numeroase tutoriale online.

Primul meu kanzashi e dedicat acelei maiko careia nu-i stiu numele si pe care am fotografiat-o intr-o zi de toamna tarzie la Kyoto.