Lansarea cartii "Iertati-ma ca nu sunt japonez"

Miercuri, 11 mai, ora 18:30, la Carturesti se lanseaza cartea lui George Moise, "Iertati-ma ca nu sunt japonez", al carei subiect este primul an petrecut de George in Japonia.

Sigur ca a-ti cere iertare ca nu esti japonez poate parea dubios romanilor, insa, asa cum am amintit intr-o postare trecuta, scuzele au o insemnatate aparte in cultura japoneza. Mai cu seama scuzele care au ca izvor faptul ca esti un element strain in Japonia. Pun pariu ca din pagini vor scoate limba poznas, catre noi, o multime de momente din care ne-am putea da seama cum se simte un urs polar printre pinguini.

La inceput esti atat de stangace, atat de nelalocul tau, atat de graunte de nisip in ochiul cuiva. Dai batai de cap celorlalti care nu pot sa te lase in legea ta fiindca asa e in Japonia, trebuie sa te prefaci macar ca te implici in viata celui de langa tine. Si-atunci normal ca-ti vine sa-ti ceri scuze, scuze ca nu te-ai nascut japonez ca sa intelegi  perfect unde este locul tau in acea lume, cat de adanca ar trebui sa fie plecaciunea care ti se face si...cum sa  cumperi un bilet de tren.

Lectura placuta! Eu, una, de-abia astept sa o cumpar!

Un haiku proaspat si un kimono suflecat

De unde pana mai deunazi imi placeau numai pozele din cartile de bucate refuzand cu incapatanare sa cred ca as urma vreodata ceva impus de altcineva, stiti, randurile acelea cu grame si grade Celsius furate de cuptor de la Soare, acum imi scriu propriile randuri ce promit arome si texturi la invitatia atat de imbietoare de la Cantina Sociala.

Cristian mi-a compus un haiku grozav, Tanti Jeni si Miruna m-au intampinat in kimono, deci m-am simtit ca acasa de indata. Tare bine le statea, ceea ce nu-i lucru mic pentru niste occidentali ca noi, stiut fiind ca a purta kimonoul cu succes e monopolul japonezelor micute. Care nu vor sa respecte legile competitiei echitabile.

M-am distrat pe cinste, am invartit niste ramen si mi-am imbiat gazdele atat de placute la niste ciocolata de casa ce ar modifica pana si silueta unei japoneze ce tine cura perpetua. La final nu am de spus decat atat: va plac retetele mele? Bun. Atunci vi le dau si va rog tare sa intindeti de ele cat de o coca din faina de plastic, sa amestecati ingredientele cum va place si sa nu le respectati putin, adica deloc sau doar in parte. De-abia astept sa vad ce iese!

Distractia lor nu e totuna cu distractia noastra

Primul meu guest post

Prima data cand am auzit de acest verb a fost la cursurile de japoneza. In sala aceea de clasa alba, moderna si simpla, o doamna numai zambet ne povestea cu pasiune, dar cuvinte putine, ca “asobu” inseamna a te juca. Sunt convinsa ca majoritatea colegilor mei occidentali au facut natural asocierea cu perioada copilariei in timp ce eu imi imaginam fetele dragalase ale micutilor prescolari japonezi pe care-i intalnisem in dimineata aceea in drum spre facultate.

Oricat de induiosatoare, perspectiva mea era numai partial intemeiata caci japonezii nu inceteaza niciodata a se “juca”. Desi jocul inseamna distractie, distractia lor nu este totuna cu distractia noastra.

Una dintre cele mai intalnite forme de distractie este mersul la izakaya, un restaurant cu separeuri si mese lungi de lemn, unde trebuie sa te descalti de pantofi si…timiditate, intr-un final. Izakaya este o institutie asa cum este carciuma la noi. Meniul intr-o izakaya este “all you can drink” pentru o suma fixa la care se adauga mancarea special conceputa pentru a acompania bautura si in cantitati infime astfel incat toti participantii sa comande tot ceea ce doresc pentru a fi impartit cu ceilalti. Niciodata nu vei sta cu farfuria ta in fata, monopolizand vreo sticla, totul se imparte conform unei traditii ferm impamantenite intr- o Japonie care crede ca varietatea gusturilor este secretul sanatatii. Nu va imaginati ca a te “descalta” de timiditate inseamna cumva gesturi nepotrivite, singurul dezmat este cel al cuvintelor fiindca abia dupa ce beau si se imbata (destul de repede, as adauga) japonezii pot sa fie mai putin rezervati si  sa discute mai liber. Nu se discuta ce au facut altii care nu sunt prezenti la masa sau despre asa-zise “vedete”, ci despre fiecare dintre cei prezenti: visuri, planuri, familie, calatorii, etc.

O alta institutie a distractiei este karaoke. Si aici vorbim despre un alt fel de karaoke, unul caruia ii sunt dedicate cladiri cochete in care camere izolate fonic, canapele moi, meniu de dulciuri, microfoane adevarate si plasme imense ii asteapta pe cantaretii de ocazie. Alcoolul joaca si aici un rol dezinhibator, nu putini dintre colegii mei japonezi au prins a canta melodii sfasietoare printre lacrimi de cocktail. Nu conteaza daca ai sau nu daruri muzicale, in fond esti intr-un grup restrans de prieteni.

(...)

Articolul complet si pozele care-l invioreaza se gasesc AICI. Le multumesc celor de la viajoa pentru invitatie!

Proud to Be Fraier Tea Party

In urma comentariilor la manifestul unui fraier si a altor incurajari de pe Twitter si din viata de zi cu zi offline, ma gandeam sa ne intalnim noi, "fraierimea", la un ceai, cand se mai incalzeste nitel vremea. 

Sunt invitati toti oamenii care nu cred ca onestitatea e un dinozaur si inca unul vegetarian si pipernicit, iar lanturile de aur cat ancora si adresarea cu "mestere" sau "fetita" ar ajuta cumva la imaginea publica sau...care vor sa vina sa vada ce pot face niste "fraieri" ^_^ 

Putem sa ne impartasim povesti de fraiereala, sa punem la cale un boicot (pasnic!) al locurilor unde isi fac veacul adversarii auto-denumiti "smecheri" (deci oriunde...) si sa proclamam Republica Civilizata a Oamenilor unde smecher vs. fraier nu va mai exista. In functie de reactii, va tin la curent cu planurile de intalnire. Sincer...VA MULTUMESC!

PS. Acesta nu este o manifestare segregationala. Dragi smecheri, nu vrem sa facem discriminari, vrem sa va asimilam! (muahahahaha) Release your inner Fraier!

Gafele japoneze ale lui Misaki (2)

Ati auzit de Conan? Nu, nu Conan - barbarul! Conan - supermarketul. E mare, bine facut, are aproape tot ce ti-ai putea dori, dar mai ales are un ceva...un ceva...exotic, da. Probabil ca i se spune des "Nu ne cunoastem de undeva"? Mai ales americanii folosesc replica asta. It's the cranberry sauce. Chinezii sunt mai rezervati in sentimente, coreenii se fastacesc de tot, britanicii stramba din nasul rosu ocazional, dar toti merg la Conan care-si atrage atent pretendentii cu un sentiment fals de familiaritate. Conan aduce o bucatica de cultura gastronomica de ici, una de colo, se stie doar ca trebuie sa fii versat(il) ca sa ramai in bransa. Ba chiar bine dotat daca vrei sa fii primul.

Misaki credea ca gafele japoneze sunt numai misakiesti. Ca sa n-o lase singura in fata cabinetului doctorului plangandu-se de cea mai grava boala, prietenele romance din Japonia i-au povestit gafa lor. Eh, si ti-ai tapetat camera cu pungute de 1 centimentru lungime si latime, bravo, e mai bine izolata decat cu izopren d'ala de-acasa! Stai sa vezi ce am facut noi!

Dupa cateva luni de japoneza mai intensiva decat avea parte Misaki, doua studente romance simpatice foc s-au gandit ca trebuie sa viziteze supermarketul. Incepeau sa uite cum e sa te plimbi cu orele printre rafturi cu mii de produse care nu-ti trebuie, sa faci cursa de carucioare pana la casa si sa dai un ghiont prietenesc la gioale, ca intre conationali, sa te feresti de cojile de seminte cat astepti pana termina casierita de urlat la un client doar fiindca-i client si, deci, dobitoc cu d mic, da?!, nu merita litera mare, ce-o mai fi si aia. Cum ar fi putut sa rataceasca poteca? Doar aveau buna idee vaga despre locul unde salasluia Conan, cat de mare poate fi Japonia, e o insula, pentru numele lui Buddha!

Dupa al treilea semn indescifrabil, dar cu siguranta menit sa ghideze strainii, s-au hotarat sa intrebe un japonez intre doua varste care-si vedea linistit de drumul sau. Intrebarea era simpla, avea patru cuvinte: Konan doko desu ka? Unde este Conan? Deloc emotionate pana in varful urechilor, fetele si-au zis sa nu-l copleseasca pe bietul salaryman cu atatea cuvinte, au pastrat doar "Konan desu ka?". Nici nu pot sa-mi imaginez ce uimire latitoare de ochi l-a cuprins pe bietul om in costum si cravata. Nu ti se intampla in fiecare zi ca doua straine blonde si cu stelute de speranta in ochi sa te intrebe daca esti Conan...Sa spuna ca da, sa spuna ca nu...Hmmm, dificil, sunt convinsa ca ar fi spus ca da, el e Conan-barbarul, are muschi cat pentru toti capacii dinspre nord si stie a manui o sabie mai bine decat un samurai cu pantaloni bufanti. Ce te faci cu servieta si gatul sugrumat de nodul de la cravata insa? Omul a dat din cap ca nu si si-a vazut de drum. Fetele au inteles ca nu stie unde e Conan si au pornit mai departe in explorare. Cat de greu putea sa fie sa dai de Conan cand erai deja in curtea sa?

Benkyou suru sau Cum se face facultatea in Japonia

Imediat dupa hanami, am inceput cursurile la facultatea de la poalele muntilor. Privelistea de acolo era superba, orasul ni se asternea la picioare, iar albastrul cu licariri de lumina al marii ne odihnea ochii de fiecare data cand ieseam din cladirea facultatii. Diminetile ma amestecam bucuroasa printre numerosii studenti care alcatuiau o procesiune vesela in ascensiunea catre imensul campus sau schimbam zambete in autobuzul aglomerat, dar civilizat.

Comparatiile cu sistemul nostru si intrebarile aferente au inceput dupa ce, in prima zi, mi s-a oferit un birou. Da, un birou al meu, in sala studentilor, la facultate. Colegii mei petreceau marea parte a timpului lor la facultate, acolo studiau, acolo mancau, acolo socializau, acolo isi vedeau de hobby-uri. Fiecare isi personalizase biroul cu poze inramate din care le zambeau mame, tati si frati, multe clasoare si dosare la care lucrau, post-it cu datele examenelor si orare detaliate, animale dragute din plus si paturi roz pentru fetele carora le era frig seara. Modul acesta de a concepe timpul la facultate creeaza niste legaturi mult mai de durata si pregateste pentru atmosfera dintr-un birou de firma, mai tarziu.

Primul curs. Ma regasesc intr-un grup restrans, intr-o sala ce ar fi putut trece drept sala de conferinte in orice companie respectabila. Ma aventurez la cateva cuvinte in japoneza, abia silabisite cu o saptamana in urma si fruntile se scutura de incretituri rapid. Orice inceput si sfarsit au politeturi si zambete. Primim prima tema de gandire si profesorul se uita zambitor la mine cand mentioneaza dezbaterile ce vor urma. Ma gandesc cu o oarecare jale ca, desi am fost mereu elev si student de nota 10, nu m-am aruncat prea des sa-mi exprim opiniile sus si tare. Intotdeauna am avut un carcel la mana, in special la cele doua degete care fac semnul pacii, carcel ce se vindeca miraculos la examenele scrise. Vedeti voi, memorarea mecanica care iti aduce zecele nu este mama naturala a dezinvolturii intr-o dezbatere. Asta am putut constata, atat eu, cat si colegii mei japonezi, la un curs la care un american ce nu auzise despre toate tratatele si datele lor istorice din capul nostru ne-a facut KO cu o prezentare extrem de pragmatica, fluida si atragatoare. Nici eu, nici japonezii nu stiam cum sa atragem atentia unui public, captatio benevolentiae, cum sa inseram mici glume si cum sa folosim fraze simple, dar de efect, in locul frazelor noastre sforaitoare.

Ca sa ne consolam, o romanca si niste japonezi - produsi ai unor sisteme bazate pe memorare, la ei chiar mai rau decat la noi - evadam la ora pranzului. Oriunde s-ar afla, la facultate sau la serviciu, japonezilor li se acorda o pauza de masa generoasa, pana la 2 ore. De acest interval profita orice restaurant, oricat de mic, pentru a atrage clientii prin seturile speciale de pranz al caror pret este mai mult decat rezonabil. Astfel, pranzul constituia masa cea mai importanta a zilei si nu de putine ori mi-am luat colegii de mana si am cutreierat orasul, in fiecare zi incercand un alt restaurant etnic. In aburii bucatelor al caror gust nu ne era familiar si pe care ne amuzam sa le incercam cu o curiozitate sincera, se topeau frustrarile din sala de curs si se legau prietenii intuite in tacere, bazate pe un ceva mai presus de confidente.

La majoritatea cursurilor a trebuit sa fiu avocatul tuturor gandurilor pe care colegii mei nu reuseau sa le formuleze cum trebuie in engleza si pe care mi le adresau in priviri pline de neputinta si timiditate. Engleza este la fel de dificil de invatat pentru ei cum este japoneza pentru noi. Si totusi iata-i, inscrisi la cursuri cu un limbaj tehnic, in engleza, stanjeniti peste masura de tacerile care urmeaza intrebarilor, rosi de frustrare pentru fiecare observatie pertinenta care s-a pierdut din cauza precaritatii englezei lor, pregatind cateva fraze cu un munte de dictionare si munca asidua. Iar eu vorbeam cu usurinta mai multe limbi decat ar fi putut ei invata vreodata. Pentru ca, am sa-i conced macar atat sistemului nostru, am avut de unde. Tenacitatea lor insa nu putea decat sa-mi inspire admiratie, am sa-i conced macar atat sistemului lor, au avut de unde.

Cand luminile portului incepeau sa se aprinda, profesorii ieseau din birourile lor, unde faceau cercetare, vesnici doctoranzi cu diploma care s-o ateste, studiind cot la cot cu noi in continuare. Se intampla adesea sa mergem toti la o izakaya, un loc unde mancarea e special conceputa ca sa fie extrem de variata si in portii mici pentru a acompania bautura nelimitata, all you can drink system. Pe masura ce nasul profesorului meu indrumator se inrosea ne povestea despre familia lui si directia cercetarilor sale, imi punea intrebari despre Romania si despre lume, asa cum o vad eu, incercand sa ma ghideze subtil. Nu-mi imaginez vreun profesor din Romania facand asa ceva pentru ca ei sunt mari si noi mici, dar si pentru ca multi dintre noi nu inteleg notiunea de respect, nici nu-si imagineaza ca le-ar trebui un mentor si sunt aproape sigura ca s-ar comporta necorespunzator daca s-ar afla la o astfel de intalnire informala. Insa de o relatie mai stransa profesor-student am beneficia cu totii.

Intre studenti, intre profesori apareau mereu straini fiindca Japonia pune accent pe schimbul de experienta. Fiecare om diferit aduce un plus. Japonezii sunt prin traditie niste insulari, atat ca localizare geografica, cat si ca atitudine, insa astazi mai insulari suntem noi, romanii. Noi nu avem nevoie de profesori straini invitati, nici de prea multi studenti straini care sa ne prezinte o alta perspectiva; nu avem nevoie de relatii adevarate cu lumea de peste granita, construite la nivel de individ, in perioada in care invatam cel mai mult, ne ajung judecatile de valoare despre cutare sau cutare popor, emise fara a cunoaste macar un singur reprezentant al sau. Credem ca suntem auto-suficienti si asta, pana si una dintre cele mai inchise tari din lume a invatat, nu ne ajuta sa progresam.

Las sugestiile privitoare la reforma invatamantului celor mai pregatiti decat mine, le urez sa reuseasca sa iasa de sub avalansa de oameni neavizati care au pareri ferme despre orice. Un singur lucru pot sa fac. Sa le spun tuturor tinerilor, oglinzi ale unei Misaki din scoala si facultate: urmati-va interesele, urmati-va inclinatiile, nu ridicati din umeri cand nu sunteti obligati sa invatati, nu viitorul scolii e in joc aici. Incalcati regulile daca sunteti obligati sa invatati mecanic, nu va vor folosi la nimic acei zece castigati fara pasiune. Respectati-va, implicati-va in propriul viitor, nu va irositi in distractii ieftine cu care umpleti orice gol.

Puneti suflet in prioritati, puneti moderatie in celelalte.

Despre incredere in societate si alte notiuni abstracte pentru romani

Spuneam in postul precedent ca nici nu apucasem bine sa fac cunostinta cu solul insular japonez (prin intermediul talpilor, desigur; am mai facut eu cunostinta cu solul si prin intermediul nasului, coatelor si genunchilor :P) ca ma simteam deja la adapost. Atunci nu i-am dat atata importanta acelui sentiment, insa acum, privind retrospectiv cu un ochi si nostalgic cu celalalt (miop cu amandoi insa :)), imi dau seama ca nu s-a produs spontan si ca s-a solidificat intru totul dupa aceea.

Una dintre provocarile acestei burse in Japonia este sa-ti gasesti singur o universitate care sa te accepte. Pana aici, nimic iesit din comun, DAR...nu numai universitatea trebuie sa te accepte, ci si un anumit profesor care iti va fi indrumator pe tot parcursul studiilor si, cand zic "indrumator", nu ma refer la the-"Hai, ia si matale un subiect de licenta si scrie acolo ce gasesti. Apoi vii frumusel la mine si ma uit nitel la titlurile capitolelor"-type (ring a bell, anyone?). Nu. In sistemul japonez, profesorul are o responsabilitate enorma, trebuie sa-l ghideze pe studentul sau in cariera, scop in care il invita periodic sa discute diverse aspecte ale vietii de student(planuri, greutati, lucrari de scris, abilitati etc), ii da toate datele sale de contact si are grija sa socializeze cu toti studenti sai la un sake si o masa buna ^_^  Nu puneti la inima, mai sunt si la ei exceptii de la acest model :P

Cu scopul de a gasi un profesor potrivit, am trimis zeci de emailuri, unele pe adresele lor personale ( I am not a stalker, yes?!), altele la tot felul de birouri studentesti. Am primit raspunsuri la TOATE, da, toate. Nu toate pozitive, unele cerand detalii, altele cerand scuze pentru ca sunt deja ocupati cu prea multi studenti, dar cred ca nu o data vi s-a intamplat sa trimiteti un mail in eter catre o institutie/persoana din Romania... Am gasit un profesor extraordinar, o sa mai auziti de dansul ^_^ .

Apoi, intr-o zi, cand ma intrebam vestejita de grija cum sa ajung de la aeroportul din Osaka la caminul meu din Orasul Uimitor (nume de cod, my name is Uimitor, O-r-a-s-u-l Uimitor), primesc un email de la o colega de facultate din Japonia (!) , dintr-un an mai mare (senpai, I'll explain later), care imi spune ca este si ea studenta a aceluiasi profesor si ca s-a oferit voluntar sa-mi fie "tutor" cat stau in Japonia. Desigur, sa nu-mi fac griji, Student Office s-a ocupat deja de toate formalitatile pentru cazare si ea o sa vina sa ma ia de la aeroport... Nu a facut numai atat, noooo, a mers cu mine pe la toate institutiile la care trebuia sa ajung pentru acte si pentru diverse utilitati, mi-a facut turul orasului si al universtatii, a scris toate formularele alea imposibile in kanji si...mi-a facut cinste cu primul ramen din viata mea.

De-a lungul anului, colegii si profesorul meu m-au sustinut continuu, japonezi necunoscuti se chinuiau sa-mi explice in engleza pe unde sunt la cel mai mic semn de dezorientare, vanzatorii, soferii de autobuz, ofiterii din statiile de tren, babutele si romanii de acolo (da, romanii din Japonia sunt o specie aparte, cel putin cei care nu au ajuns acolo din motive dubioase) m-au ajutat in cele mai diverse situatii, cu zambetul pe buze si fara sa cer cateodata. Nu-mi ajunge o postare, nu-mi ajung o mie, ca sa povestesc toate situatiile in care am ramas fara cuvinte la actele de responsabilitate sociala intalnite.

Pare utopic, nu? Cu toate astea, eu asta am intalnit in acel colt de lume. La Tokyo si la Osaka s-ar putea sa fie intr-o oarecare masura diferit, nu toti strainii primesc atata gentilete si am inteles mai tarziu ca, sub aparente, se afla realitati mai putin roz decat par eu a picta sarguincios aici pentru voi. Dar dati-mi o aparenta dintr-aceea in Romania si o sa fiu multumita! M-as lipsi de grija de furt, de a fi agresata de toti mistretii care cred ca ma flateaza cu privirile si remarcele lor scarboase, de tutuiala fata de oameni pe care nu i-ai mai intalnit vreodata (maestreeee, da-te mai incolo - impinge viguros in coaste caruciorul plin; la Paul: hai, ce-ti dau?; auzi, fataaaaaa), de groaza ca mi se va intampla ceva rau si toata lumea va trece indiferenta, de lipsa de valoare a unui "te rog", "multumesc", "dar am dreptate!", "faceti-va treaba, va rog!" , in fine...de nesiguranta in care traim.

Daaa, si marmota impacheta ciocolata in staniol...Singura cale pe care o vad eu este sa ma bucur de putinele momente in care avem incredere sa ne aratam omenia (da, mai exista, dar e ascunsa de frica etichetei de "fraier"): cand multumesc cu o inclinare a capului unui sofer care mi-a cedat trecerea si-mi raspunde la fel sau cand o angajata observa corect si amabil ca s-a taxat un produs de doua ori si repara greseala (da, exemple reale). Mai are cineva exemple dintr-astea pozitive? Fac colectie si le public ca sursa colectiva de alinare ^_^

Now that we got that out of the way , o sa ma intorc la firul epic initial si o sa  povestesc cum a fost prima zi in Japonia ^_^ ...intr-o postare viitoare. Stay tuned!