Se afișează postările cu eticheta sa luam aminte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sa luam aminte. Afișați toate postările

vineri, 13 august 2010

Onorabilul cuvant ce modeleaza lumea

 Preamarite cititor, va sunt profund recunoscatoare pentru favoarea ce o faceti acestei umile scrijelitoare online de a va odihni ochii patrunzatori pe randuletele ei oarecare. Comentariile dumneavoastra sunt absolut delectante, va asigur ca le apreciez impreuna cu toata familia, prietenii, colegii, vecinii de la bloc, fostii colegi de scoala si, in general, toate grupurile si comunitatile din care fac sau am facut parte candva. Va rog sa ma aveti in grija si de acum inainte!

In traducere simpla: multumesc ca-mi cititi postarile!

Daca as fi fost o pensula japoneza de caligrafie, moale si neagra-taciune, as fi gasit cu siguranta o cale inca mai ornata decat Castelul Peles si carpetele cu rapirea din serai de a-mi exprima respectul fata de voi. Daca va intrebati cumva de exista limba mai plina de arabescuri decat araba atunci puteti pasi linistiti in directia indicatorului pe care scrie “japoneza”, desigur, in caz ca-l ghiciti dupa semne, dupa port.

Port cu mine vaga banuiala ca expresia romaneasca “a te invarti in jurul cozii” ar cunoaste un success fulminant in Japonia. Intr-o limba in care substantivele nu au gen sau numar, subiectul poate fi adesea omis din propozitie, iar restul partilor pot fi aranjate dupa pofta vorbitorului, daca se pune verbul la sfarsit, exista patru niveluri de vorbire in functie de politete intre care se poate face chiar un mix&match. Ia-ti verbul asta politicos si da-mi, te rog, substantivul acela cu onorific, nu, nu acela, cel de langa el, trebuie sa mearga cu “o”, ca venerabilul ceai (O-cha) sau onorabilii biscuiti (O-senbei).

Japonezilor nu le ajunge un simplu “dumneavoastra” ca sa demonstreze respect pentru cel cu care vorbesc, nici pe departe. In primul rand, trebuie sa-i gaseasca adresarea potrivita:
  • -san, pentru cineva pe care il respecti, cu care nu esti familiarizat si familiar, similar cu “domnul/doamna”. San se foloseste chiar si intre colegii din aceeasi clasa la liceu, draga coleg-de-banca-san iti multumesc pentru ca ma tii de vorba in ore, altfel as sta numai cu doua degete spanzurate ca stiu tot…de pe Google!;
  • -sama, pentru cineva situat mult mai sus in ierarhie, un sef sau un…client. In Japonia clientul este echivalentul unui sef, cineva care trebuie respectat, caruia i se vorbeste cu formele supreme de politete. Daca as primi un colet de la posta ar scrie Misaki-sama pe el, inclusiv pe facturi si amenzi;
  • -chan, pentru cineva pe care il consideram dragut, in general pentru bebelusi, copii mici, fete foarte sfioase, prietene din copilarie, animalute. A nu se folosi pentru sef decat daca il observam cum isi roade batista dantelata in timp ce lacrimile ii curg din ochii catifelati, dar tristi la auzul bilantului anual de incasari si plati!;
  • -kun, pentru juniori, in special baietei si baietandri. Cateodata fetele il folosesc la numele unui baiat de care sunt atasate platonic de ceva vreme, eventual pronuntandu-l in timp ce i se agata total accidental de brat fiindca sunt ataaaaat de neajutorate;
  • -sensei, pentru profesori, doctori, avocati, politicieni, artisti, oameni care impun respectul prin nivelul inalt de profesionalism si recunoasterea obtinute.
Exista, desigur, moduri speciale de adresare pentru familia regala, sportivii ce obtin performante deosebite, preotii buddhisti. Pentru criminali nu exista sufix de adresare politicoasa…

Mai departe de adresare, respectul fata de vorbitor se poate deduce din formele verbale folosite, infrumusetarea cuvintelor si felul umil in care ne referim la propria persoana sau la grupul din care facem parte. Formele de adresare politicoasa nu se vor aplica niciodata la propria persoana. Daca mi-as spune mie insami “Misaki-chan” ar insemna ca ma consider draguta intr-un mod copilaresc, daca mi-as spune „Misaki-san“ as fi increzuta, iar daca mi-as spune “Misaki-sama” sau “Misaki-sensei” as fi de-a dreptul ridicola in egoul meu umflat ca un urs panda printre betele de bambus.

Intr-o conversatie cu un coleg ma voi adresa cu politetea maxima la seful comun, insa intr-o discutie cu cineva de la alta companie voi minimiza tot grupul meu, incluzandu-l pe sef, si voi rezerva formulele de politete suprema pentru membrii grupului din care face parte interlocutorul. Daca ma refer la familia mea, o sa spuna “haha” (mama) sau “chichi” (tata), insa daca ma refer la familia interlocutorului o sa spun “okasan” (doamna mama) si otosan (domnul tata).
                                                               
                                                              *   *   *
Vorbele modeleaza lumea in care traim. Intre stilul occidental de a spune lucrurile fatis si cat mai taios si cel oriental de a le acoperi si a le orna pana la confuzie trebuie sa existe o cale de mijloc, o cale prin care sa aruncam individualitatea noastra hat! departe ca pe buzduganul deschizator de drumuri al lui Harap Alb si totusi sa nu pustiim totul pana acolo. Lumea intesata de vorbe urate e urata chiar daca face cu ochiul a complicitate, incercand sa convinga ca orice lucru devine interesant daca este presarat cu doza potrivita de bani, sex sau violenta. Lumea alcatuita din cuvinte frumoase e frumoasa chiar daca acele cuvinte sunt forme fara fond uneori.

Nu toate zambetele sunt sincere in Japonia, majoritatea complimentelor legate de abilitatea de a vorbi japoneza sunt clar de complezenta, nu toate faptele de ajutor provin dintr-o dorinta sincera si dezinteresata de a ajuta. Cu toate acestea ele nasc frumusete, intelegere, armonie in timp ce incruntaturile, “caterinca”, ignoranta fata de orice, parerile exprimate sus, tare si de neclintit, oricat de sincere, nasc monstri.

Marturisesc ca singurul element de cultura romaneasca de care mi-a fost dor in Japonia a fost limba romana, o romana plina de cuvinte atat de frumoase, amuzante, cu care te poti juca in voie, de regionalisme vii, de expresii fermecatoare, de ghidusii. Daca am putea face un singur lucru pentru a schimba lumea in care traim, cu asta ar trebui sa incepem: sa vorbim frumos si sa ne bucuram de asta.

miercuri, 3 martie 2010

Cartile si primavara subterana

Imaginile lui Stelian Pavalache sunt martisoare delicate, pline de prospetime, de viata, de culoare. Vestesc reinnoirea adusa de Lecturi Urbane metroului gandurilor noastre, gandurile celor care dau si primesc.


luni, 1 martie 2010

Maine, la metrou, Lecturi Urbane de primavara

Ma uit la un teac de carti care au primit un rol important in piesa de teatru "Lecturi Urbane": vor fi martisoare, maine, 2 martie, de la 19.00, la Unirii 2. Vor trece din mainile mele in bratele unor oameni primitori adiind a zambete si anuntand primavara lecturilor nu numai in metrou, dar si in sufletul tuturor. Va astept maine sa impartim, sa citim, sa primavararim!

joi, 25 februarie 2010

Libertatea florilor in par

In seara calda de mai in statia de tren se intersectau pentru cateva minute destinele a zeci de oameni. Peste capetele tuturor treceau zgomote pe care le mai aud aievea si azi: declicul usitelor de acces la peron declansate de cartele si abonamente propulsate in sistem, o voce calda feminina anuntandu-ne la intervale regulate ce fel de tren urmeaza sa opreasca in statie, unde merge si ca trebuie intotdeauna sa stam in spatele liniei cauciucate galbene. Prima mea seara in oras de cand ajunsesem in Japonia.

La bratul unui cavaler pe care greutatea unei armuri l-ar fi doborat iremediabil, fara sa luam in considerare dezastrul de nenumit provocat de un coif unei coafuri atat de suvitate si inalte, pasea absolut neafectat o tanara japoneza rumenita bine la solar, mai blonda decat orice blonda naturala, intr-o fusta atat de scurta incat tocurilor li se parea ca pulpele se pierd undeva in ceata. Imagini cu fluieraturi, vorbe porcoase, ba chiar si una cu vajnicul cavaler aparand fara prea mult succes onoarea domnitei ma facusera sa impietresc din lut si apa in acea statie animata. Neuronii s-au ambalat unii peste ceilalti pentru a initia manevre evazive de a o salva de la sigura pieire rusinoasa. 

Curand insa, mi-am dat seama ca japonezii mai degraba aruncau cate o privire furisa in directia mea, vesnic-demna-de-atentie-straina, decat in directia domnisoarei aflata in pericol de moarte, dupa mine. Domnisoara nu era relaxata fiindca era inconstienta, ci fiindca in Japonia hartuirea stradala de tipul celei din Romania nu isi arata capul hidos de langa orice santier de constructii sau pe orice strada. Esti liber sa porti tot ceea ce doresti, oricat de excentric. 

In lunile ce au urmat am invatat sa nu incerc sa-mi scuip ochii atunci cand vad ceva complet diferit de standard. Am fost de multe ori extrem de curioasa, socata, muta de uimire, am ras in sinea mea si am admirat, mi-am reconfirmat faptul ca Dumnezeu este un gradinar innascut daca are o gradina atat de mare si variata, dar am facut ceea ce faceau si ceilalti in jurul meu, mi-am vazut de treaba ca si cum totul ar fi fost natural, ca si cum as fi locuit intr-un muzeu de arta care ti se pare interesant tocmai pentru ca operele din el sunt atat de diferite. De altfel, eu insami eram diferita...

Incet-incet, in micul meu petec din gradina s-a nascut Libertatea. Fiecare zi era o sarbatoare a culorilor, a florilor in par si a rochiilor. Ma napusteam pe usa de parca as fi vrut sa incerc marea cu degetul si sa vad daca se unduieste la fel iar si iar si iar. De fiecare data ma simteam de parca as fi castigat un pariu cu o colivie invizibila, usita acesteia ramanea inchisa, iar eu zburdam in afara ei fara cea mai mica grija. Limitele imi apartineau, eu imi apartineam. Numai scriind aceste randuri cu cerneala de amintiri ma simt revigorata ca dupa un leac ridicol de eficient. Atunci simteam ca sunt atat de vie incat traiesc fiecare secunda. Acesta este efectul Libertatii! O fericire aproape rusinos de exprimat, bucurie de a trai, disponibilitate de a comunica mai mult si mai atent, incredere in mine si in ceilalti, toleranta si flexibilitate. 

Din avantul meu cu prea mult patos m-am trezit in noroi: un roman tipand obscenitati la o chinezoaica trei sferturi cat el in fata Cismigiului intr-o zi la fel de calda de mai; vorbe dezgustatoare acoperite cu Ipodul ce nu reuseste, din pacate, sa stearga si ochii si ranjetele pentru niste simple sosete trei sferturi; vulgaritati pentru grasute, vulgaritati pentru prea slabe; vulgaritati si opinii necerute pentru oricine are ghinionul sa nu treaca neobservat...si flori in par care se ofilesc. 

Pentru ce motiv trebuie sa invatam de mici si sa repetam silitori lectia indiferentei mascate? Lucruri normale precum mersul pe jos de la o statie de metrou la alta devin examene ale surzeniei si orbirii selective invatate pe de rost. Nu trebuie sa punem la suflet, nu trebuie sa parem vulnerabile, in niciun caz nu trebuie sa ne crestem sansele de hartuire purtand orice care nu este destinat ascunderii in anonimat, ba chiar exista tehnici de impietrire a sufletului atunci cand toate cele de mai sus esueaza si jignirile verbale lasa loc unor jigniri pipaitoare ce provoaca apoplexie. Nu exista priviri incarcate de dispret pentru aruncarea unei hartii pe jos, dar exista asa ceva intre fetele care se incranceneaza pe strada in lupta cizmelor cu toc?!

Ceea ce credem despre noi ca stim sau ca avem sufera schimbari atunci cand ne deplasam din aria noastra de confort, cand ne aventuram mai departe de locurile si oamenii familiari, fie pana intr-o zona necunoscuta a orasului sau pana intr-o tara la capatul lumii. Credeam despre mine ca sunt libera, trebuia doar sa respect micile reguli de mai sus, atata tot. Acum vad bine ca pierdusem pariul cu acea colivie invizibila, aceeasi in exteriorul careia ma lupt azi sa raman.

Ati putea sa nu le spuneti nimic oamenilor de mai jos daca ceea ce ganditi nu e de natura sa-i bucure sau sa-i ajute in vreun fel? Ei sunt liberi in Japonia, de ce nu am fi si noi in Romania? 

Photo Credits:@ Daymix.com & JapaneseStreets.com 



 

marți, 9 februarie 2010

Ceramica japoneza pentru Daniel

 
Chipul si povestea lui Daniel ma urmaresc de-a lungul paginilor pe care le citesc, in cuvintele razlete de pe Twitter, in oameni ale caror gesturi ajung la mine cu ecouri calde, in obiectele lor oferite altora in schimbul unei sanse la viata.

Despre Daniel nu stiu multe, il las pe el insusi si pe apropiatii sai sa va spuna cine este. Probabil ca in aceasta perioada primul lucru care tasneste in minte despre el ar fi ca o leucemie acuta limfoblastica nu-l lasa sa se poata bucura in tihna de familia sa iubitoare ce este pe cale de a se mari. Sau poate ca intre tratamente istovitoare trebuie sa caute o cale de a strange peste 120.000 de Euro pentru un transplant de celule stem hematopoietice sau o cale pentru a trai viitorul...

Cu toate acestea eu cred ca niciuna dintre acestea doua nu sunt primele lucruri care ar trebui spuse despre el. Mai degraba ar trebui spus ca Daniel are propriile sale zane care s-au desprins din cartonul povestilor si au pornit a-l ajuta mai concret si mai cu spor decat ar putea presupune fiinta lor eterica. Oana a rotit usor din inelul Arabellei, talismanul de la gatul Ancai a prins a lumina si iata! o multime de oameni, din carne si oase, dar cu roluri de poveste, a aparut de niciunde pentru a sta de veghe langa Daniel. Un Chinez, mare negustor cum sunt chinezii, liciteaza pentru Daniel o bucatica de faima, cine vrea sa i se duca buhul in targul internautic sa mearga sa se targuiasca; Florin Chilian, menestrelul din poveste, liciteaza partitura melodiei preferate a regelui, "Zece"; Andrei Crivat, vataful camarutelor Palatului, i-a numarat pe toti si a dat porunca sa se faca petrecere mare unde sa se adune galbeni cat mai multi pentru Daniel.

Misaki e copil japonez, i-ar sade cam ciudat intr-o poveste. Insa ea crede ca trebuie sa dea mai departe toate acele zambete si toate acele fapte parca iesite dintr-o bagheta de zana pe care le-a primit de-a lungul vietii. Asa cum oameni necunoscuti o ajutau fara sa inteleaga despre ea decat ca e straina si pierduta in Japonia, tot asa vrea si Misaki sa ajute un om pe care nu-l cunoaste si care s-a ratacit pentru moment, dar despre care este sigura ca va ajunge cu bine acasa.

Cand Misaki a plecat din Japonia, langa ea, in avion, pe langa lacrimile nesuferite ce nu se mai opreau, stateau si doua frunze de artar (momiji), native japoneze de secole. Frunzele de ceramica au fost culese de prieteni dragi pe care Misaki nu stie daca va mai avea vreodata ocazia sa-i revada si sa-si vorbeasca fara cuvinte. 

Frunzele de artar din ceramica japoneza sunt bune pentru alinat dorul de arta, de toamna calda, de tari indepartate, etc. Misaki le ofera in schimbul unei sume lasate la aprecierea celor interesati si varsata in contul lui Daniel despre care va trebui anuntata pe mail (japonia-departe-aproape[at]gmail[dot]com) sau in comentarii, impreuna cu adresa omului bun ca sa-i poata expedia ceramica.

Răduţă Daniel Mădălin
Banca Transilvania, agenţia Panduri (sau sucursala Marriott în unele aplicaţii online banking)
EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX
Cod SWIFT/BIC: BTRLRO22

Cei care au carduri utilizabile la plata online  pot folosi aceasta metoda. Detalii AICI.

Alte metode de a intra in poveste sunt: sustinerea pe Facebook , afisarea unui banner pe blogul vostru, o vorba mica purtata de vant la cunoscuti. Multumesc frumos, domo arigato gozaimasu!

   
 






miercuri, 3 februarie 2010

Lecturi Urbane, Yukio Mishima si omul care venea de la anticariat

De fiecare data cand se termina Lecturi Urbane simt ca mi s-au urcat la cap ca sampania spumoasa: cateva zeci de minute si ma regasesc pe peron fara a putea spune cate pahare am baut. Imi raman in minte multe zambete, multe strangeri de mana, multe povesti. Lecturi Urbane este un proiect tesut din povesti: cele din cartile pe care le impartim si cele pe care le cream intr-un co-autorat benefic cu cititorii din metrou. Unele devin scheciuri generatoare de rasete si destindere, altele...raman ceea ce sunt: povesti cu potential de induiosare mare.

De la aceasta editie a Lecturilor Urbane am adus acasa povestea unui tanar ce arunca ocheade spre cartea din mana mea. Un Yukio Mishima un pic ponosit, asa cum ii sade bine unui scriitor reputat a fi ultima personalitate japoneza care s-a sinucis prin seppuku, nu avea aerul ca ar putea atrage pe nimeni. Si totusi isi gasise perechea! Tanarul tocmai se intorcea dintr-un anticariat si a fost foarte bucuros sa poata face cunostinta cu japonezul dintre file, dupa care mi-a declarat plin de zambete ca ar dori sa vina cu noi data viitoare.

O doamna ce mi-a spus ca abia imi intelege cuvintele din cauza oboselii s-a luminat toata cand i-am oferit cartea si mi-a zis ca numai in Barcelona i s-a mai intamplat asta. Se poate in Barcelona, se poate si in Bucuresti! O domnisoara din Londra a plecat acasa cu un volum...voluminos si, speram, cu o impresie mai buna despre Romania. Un domn a scos din geanta o carte de la editia precedenta a Lecturilor Urbane in loc de salut.

Nu pot sa nu remarc faptul ca Lecturi Urbane  imi este profesor. De fiecare data ma invata o lectie pe care nu o stiam. Despre mine nu stiam ca pot interactiona asa de lin cu necunoscuti care-mi par aproape intotdeauna niste personaje dintr-un alt film. Despre ceilalti nu stiam ca sunt atat de nebuni si frumosi.

joi, 28 ianuarie 2010

Categoriile sociale ale Romaniei: "smecheri" si "fraieri"

Salut! Ma numesc Misaki si sunt o fraiera. Am toate simptomele specifice: ma adresez cu dumneavoastra chiar daca mi se spune "fataaaa" in tonuri joase care aduc vag a tanguiala, spun "multumesc" si "buna ziua" chiar daca primesc o incruntatura si unde telepatice de lehamite, fug de cearta si scandal ca de ciuma bubonica, nu stiu sa dau mita cu gratie ca intr-un balet al mainilor si buzunarelor, recunosc ca nu stiu anumite lucruri si deci nu-mi pot da cu parerea, nu stiu cele mai noi barfe si nici detalii "picante" din viata imaginar-particulara a unora care-si zic "vedete", n-am claxonat prelung in viata mea si nici nu "m-am dat cu BMW-ul" uitandu-ma pe geam sa vad daca ma vede lumea. Ba mai rau, habar n-am de cele 500 de feluri in care poti imbuna functionarii publici, in care poti injura astfel incat sa se spuna ca esti creativ, in care poti "invarti" niste bani sau afaceri astfel incat sa devii un "combinator". Proba decisiva impotriva mea este ca am dat de cateva ori bani la cei care strangeau pentru manastirea X sau casa de copii Y. Am venit la Fraieri Anonimi fiindca pana si azi fac numeroase lucruri fara sa acestea sa aiba vreo finalitate economica.

Cum am ajuns aici? Probabil e ereditar, familia mea nu cuprinde niciun "smecher" de la care as fi putut invata niste tips&tricks, iar in anturaj, desi am cunoscut in sfarsit modele de urmat in viata, nu m-am dovedit capabila sa le calc pe urme. Este ca un blestem. Daca-mi puneam un lant de aur mai gros decat zgarda pitbull-ului vecinului sau inele moderat voluminoase (am vazut eu la imparatii aia cu nunti multe unele mai mari) nu puteam sa dau paginile la carti; in gentutele Louis Vuitton din China nu-mi incapeau Codul Civil si colectia de pixuri (pasiune de geek, v-am spus deja); seminte nu puteam sa scuip in nestire fiindca sunt nitel maniaca in privinta ordinii si mi se inflameaza limba de la atata sare; cand am incercat sa aplic tone de machiaj m-am speriat de mine insami in oglinda, era sa fac atac si sa mor de tanara printesa. Dusmani am incercat sa-mi fac, dar nu ma puteam abtine sa nu zambesc si sa nu le dau cursurile la copiat...pe gratis.

Mi-am zis, in plina deprimare in care nici macar un "ooooooooffff, viata mea!" nu puteam sa exclam cum trebuie, ca sunt terminata. Adio urcare pe scara ierarhica pana la smecherii care sunt, dar nu par, adio palate, Swarovsky, Cancan, facut baie in dolari si barbat+doi amanti, adio tipat isteric la ala micu' in supermarket ca vrea ochelari de plastic ca ai lui Guta, adio zile in care voi rade cu dinti de aur peste care am pus un diamant de "fraierii" ce se spetesc sa traiasca frumos, fara sa fure, fara sa se impauneze cu ce au sau cu ce stiu, fara sa se scalde in mizerie morala. Cand am vazut ca si scrisoarea sinucigasa de ramas-bun o scrisesem corect, pusesem virgule si cratime si acordasem subiectul cu predicatul, bata-le soarta pe toate, mi-am luat lumea in cap si m-am dus in Japonia. Macar cu asta sa ramana oamenii despre mine: sa creada ca m-am dus la facut bani, sa port tocuri ametitoare de la inaltimea carora sa le scuip seminte in cap la japonezii care se vor inghesui sa ma plateasca.

Numai ca acolo m-am trezit ca nu mai sunt fraiera! Pentru ca "fraier" nu exista. Sau, mai bine zis, "fraieri" eram toti, numai ca ne numeam oameni decenti. Iar cei care ar fi putut candida in vreun fel la titulatura de "smecher" sunt numai niste spectre ale smecherilor nostri, le este si rusine sa iasa pe strada. Mi-am zis ca nu-mi va mai fi niciodata rusine ca nu sunt smechera, ca nu sunt adaptata la mediul din Romania. Pentru ca nu noi trebuie sa ne adaptam in felul acesta la mediu, ci pe mediu trebuie sa-l tragem dupa noi.

Am citit si am auzit multi oameni regretand ca "si-au luat teapa" si jurand amarnic ca nu vor mai fi atat de "fraieri", adica atat de oameni buni. Data viitoare cu siguranta vor "da in ei" (insert injuratura usoara). In felul acesta insa categoria sociala a "fraierimii" va disparea si vom fi toti smecheri, in diferite grade de comportament si limbaj. Si atunci, desi in perceptia noastra deformata si deseori total lipsita de o modestie mult necesara, vom fi cea mai tare natiune, pentru toate celelalte popoare vom fi intr-adevar niste fraieri. Complet si iremediabil, fara ghilimele.

Eu sunt o "fraiera" conform standardelor romanesti si sunt mandra de asta. Nu planuiesc sa ma schimb curand, poate numai devenind si mai "fraiera".

Voi ce credeti? Cine sunt "smecherii" si cine sunt "fraierii"? Daca s-ar face un sondaj pentru scoaterea  acestor cuvinte din limba romana, ati vota pentru? Sa ramana "pischer" sau "istet" si...oameni, pur si simplu oameni.

luni, 25 ianuarie 2010

De la Burebista la Tokugawa - bauturile romanesti ajung in Japonia


Intr-o zi calda de vara valiza mea albastra era tarata nemilos pe pardoseala aeroportului din Osaka. Rotile scoteau zgomote fericite, atat pentru ca Osaka le dadea acel sentiment neclar conturat de siguranta si caldura, cat si pentru ca purtau o povara pretioasa, o sticla transparenta cu un strasnic rachiu de tara si una purpurie cu o visinata lesinator de dulce si parfumata. Plus o multime tricolora de ciocolatele ROM, o oala cu sarmale infofolita dupa metode numai de bunica stiute si un cozonac foarte proaspat si plin de stafide si cacao. Ce poate fi mai traditional?

Ciocolatele, pesemne prea entuziasmate de a fi ajuns in Tara Soarelui Rasare, aproape dadusera buzna pe vamesul tanar ce si-a exprimat dorinta de a vedea ce se afla in burta valizei albastre prin mii de scuze si vreo doua plecaciuni. Misaki a citit curiozitatea ca o flacaruie specifica ochilor japonezi si a vrut sa-i ofere in dar, nu in mita, o tricolora ROM. Misaki e sigura ca si vamesul si-ar fi dorit grozav sa afle daca ROM era atat de buna incat sa umpli jumatate de valiza cu ea, insa acesta s-a controlat profesional si a zambit luminos, cred ca prietenii dumneavoastra o sa fie foarte multumiti. Si chiar asa a fost, Misaki a dat o petrecere vesela cu specific romanesc si a facut poze cu argentinieni, ecuadorieni, japonezi, coreeni si alte natii mancand cu pofta sarmale si cozonac.

Bauturile au fost insa pastrate cu sfintenie pana in seara in care Misaki si colegii ei de la facultate au terminat un curs foarte pretentios, in care au investit multe energii tinere, rasete si seriozitate deopotriva. Sensei a fost foarte multumit de studentii sai, asa ca a comandat pizza pentru toata lumea si umeshu, o licoare dulce facuta din prune japoneze verzi. Misaki a plusat cu visinata si toata lumea a fost de acord ca cele doua bauturi erau asemanatoare. Romania si Japonia AU lucruri in comun, asadar.

Rachiul a fost balaurul serii, a ars gaturile tuturor cu respiratia sa de foc si prune romanesti. Misaki era intr-o dispozitie ghidusa asa ca s-a amuzat teribil cand prietenii ei japonezi si-au turnat in necunostinta de cauza cate un pahar imens de rachiu-ucigator-de-toti microbii si cand au amutit toti dupa o sorbitura. Dar politesse oblige! Fetele au devenit creative incercand sa combine rachiul balauresc cu apa, vin alb, lichior dulce, suc, orice parea izbavitor. Baietii s-au dat batuti. Sensei, mare cunoscator de sticle si continuturi din toata lumea, a remarcat involburat ca romanii trebuie sa fie oameni strasnic de rezistenti la bautura...sau poate le lipseste vreo papila gustativa, un stomac...

In alta parte a Japoniei, la Tokyo, cineva parea a avea mai mult succes decat Misaki. Daca rachiul si visinata n-au cucerit lumea, vinul romanesc insa a cucerit simturile multor japonezi care apreciaza o astfel de licoare. Fata de Europa, Japonia nu cunoaste tiganii romani, niciun val de imigranti romani nu s-a abatut pe acolo si nici vreo briza de reputatie indoielnica. Probabil ca in lumea barurilor lucrurile stau un pic altfel, insa in general, despre Romania se stiu lucruri de bun-simt. Datorita Adelei Matsutani, co-fondatoare a H.M.Wine, distribuitor exclusiv al marcii Cotnari in Japonia, romanii sunt reprezentati prin Grase de Cotnari, vintage sau nu, Fetesti Albe si Negre, Cabernet Sauvignon de Murfatlar,etc.

Romania capata in Japonia arome fructate si un gust delicat. Japonezii sorb usor din paharul de vin, in timp ce romanii beau cupa cu zambete si inghit o bucatica de mandrie nationala. Si pentru vinuri, dar mai ales pentru oamenii care poarta cununa de initiative frumoase si promisiuni ca "se poate".