In traducere simpla: multumesc ca-mi cititi postarile!
Daca as fi fost o pensula japoneza de caligrafie, moale si neagra-taciune, as fi gasit cu siguranta o cale inca mai ornata decat Castelul Peles si carpetele cu rapirea din serai de a-mi exprima respectul fata de voi. Daca va intrebati cumva de exista limba mai plina de arabescuri decat araba atunci puteti pasi linistiti in directia indicatorului pe care scrie “japoneza”, desigur, in caz ca-l ghiciti dupa semne, dupa port.
Port cu mine vaga banuiala ca expresia romaneasca “a te invarti in jurul cozii” ar cunoaste un success fulminant in Japonia. Intr-o limba in care substantivele nu au gen sau numar, subiectul poate fi adesea omis din propozitie, iar restul partilor pot fi aranjate dupa pofta vorbitorului, daca se pune verbul la sfarsit, exista patru niveluri de vorbire in functie de politete intre care se poate face chiar un mix&match. Ia-ti verbul asta politicos si da-mi, te rog, substantivul acela cu onorific, nu, nu acela, cel de langa el, trebuie sa mearga cu “o”, ca venerabilul ceai (O-cha) sau onorabilii biscuiti (O-senbei).
Japonezilor nu le ajunge un simplu “dumneavoastra” ca sa demonstreze respect pentru cel cu care vorbesc, nici pe departe. In primul rand, trebuie sa-i gaseasca adresarea potrivita:
- -san, pentru cineva pe care il respecti, cu care nu esti familiarizat si familiar, similar cu “domnul/doamna”. San se foloseste chiar si intre colegii din aceeasi clasa la liceu, draga coleg-de-banca-san iti multumesc pentru ca ma tii de vorba in ore, altfel as sta numai cu doua degete spanzurate ca stiu tot…de pe Google!;
- -sama, pentru cineva situat mult mai sus in ierarhie, un sef sau un…client. In Japonia clientul este echivalentul unui sef, cineva care trebuie respectat, caruia i se vorbeste cu formele supreme de politete. Daca as primi un colet de la posta ar scrie Misaki-sama pe el, inclusiv pe facturi si amenzi;
- -chan, pentru cineva pe care il consideram dragut, in general pentru bebelusi, copii mici, fete foarte sfioase, prietene din copilarie, animalute. A nu se folosi pentru sef decat daca il observam cum isi roade batista dantelata in timp ce lacrimile ii curg din ochii catifelati, dar tristi la auzul bilantului anual de incasari si plati!;
- -kun, pentru juniori, in special baietei si baietandri. Cateodata fetele il folosesc la numele unui baiat de care sunt atasate platonic de ceva vreme, eventual pronuntandu-l in timp ce i se agata total accidental de brat fiindca sunt ataaaaat de neajutorate;
- -sensei, pentru profesori, doctori, avocati, politicieni, artisti, oameni care impun respectul prin nivelul inalt de profesionalism si recunoasterea obtinute.
Exista, desigur, moduri speciale de adresare pentru familia regala, sportivii ce obtin performante deosebite, preotii buddhisti. Pentru criminali nu exista sufix de adresare politicoasa…
Mai departe de adresare, respectul fata de vorbitor se poate deduce din formele verbale folosite, infrumusetarea cuvintelor si felul umil in care ne referim la propria persoana sau la grupul din care facem parte. Formele de adresare politicoasa nu se vor aplica niciodata la propria persoana. Daca mi-as spune mie insami “Misaki-chan” ar insemna ca ma consider draguta intr-un mod copilaresc, daca mi-as spune „Misaki-san“ as fi increzuta, iar daca mi-as spune “Misaki-sama” sau “Misaki-sensei” as fi de-a dreptul ridicola in egoul meu umflat ca un urs panda printre betele de bambus.
Intr-o conversatie cu un coleg ma voi adresa cu politetea maxima la seful comun, insa intr-o discutie cu cineva de la alta companie voi minimiza tot grupul meu, incluzandu-l pe sef, si voi rezerva formulele de politete suprema pentru membrii grupului din care face parte interlocutorul. Daca ma refer la familia mea, o sa spuna “haha” (mama) sau “chichi” (tata), insa daca ma refer la familia interlocutorului o sa spun “okasan” (doamna mama) si otosan (domnul tata).
* * *
Vorbele modeleaza lumea in care traim. Intre stilul occidental de a spune lucrurile fatis si cat mai taios si cel oriental de a le acoperi si a le orna pana la confuzie trebuie sa existe o cale de mijloc, o cale prin care sa aruncam individualitatea noastra hat! departe ca pe buzduganul deschizator de drumuri al lui Harap Alb si totusi sa nu pustiim totul pana acolo. Lumea intesata de vorbe urate e urata chiar daca face cu ochiul a complicitate, incercand sa convinga ca orice lucru devine interesant daca este presarat cu doza potrivita de bani, sex sau violenta. Lumea alcatuita din cuvinte frumoase e frumoasa chiar daca acele cuvinte sunt forme fara fond uneori.
Nu toate zambetele sunt sincere in Japonia, majoritatea complimentelor legate de abilitatea de a vorbi japoneza sunt clar de complezenta, nu toate faptele de ajutor provin dintr-o dorinta sincera si dezinteresata de a ajuta. Cu toate acestea ele nasc frumusete, intelegere, armonie in timp ce incruntaturile, “caterinca”, ignoranta fata de orice, parerile exprimate sus, tare si de neclintit, oricat de sincere, nasc monstri.
Marturisesc ca singurul element de cultura romaneasca de care mi-a fost dor in Japonia a fost limba romana, o romana plina de cuvinte atat de frumoase, amuzante, cu care te poti juca in voie, de regionalisme vii, de expresii fermecatoare, de ghidusii. Daca am putea face un singur lucru pentru a schimba lumea in care traim, cu asta ar trebui sa incepem: sa vorbim frumos si sa ne bucuram de asta.




