In linistea ceremoniei ceaiului

Pe Alina am cunoscut-o datorita evenimentului organizat de Lumea Mare, Povesti din lumea mare, in Green Tea. Inainte sa ne aflam fata in fata i-am citit curioasa blogul, doritoare sa aflu cum se vede Japonia din locul in care sta ea. M-am uitat la Japonia ei, m-am uitat la Japonia mea, m-am frecat la ochi, am facut doi pasi ca sa-mi clarific ideile si am zambit: uitandu-ne la doua bucatele diferite din Japonia, ca peisaj si atmosfera, am simtit aceeasi iubire. 

Alina  a locuit la poalele muntelui Iwaki, in Hirosaki, timp de un an. Am rugat-o sa ne povesteasca despre ceremonia ceaiului fiindca ardeam de nerabdare sa aud cum a simtit-o ea, cea care stie sa spele fiecare bol si fiecare instrument in felul lui, sa prepare si sa serveasca ceaiul unui oaspete. O ceremonie a ceaiului nu din carti sau filme, ci din interior. Al ceremoniei in sine, dar si al unui suflet frumos.

***

Despre ceremonia ceaiului – aşa cum o înţeleg eu

Mi-a luat cel mai lung timp din lume ca să scriu articolul ăsta. Nu am cum să vă explic de ce a fost atât de dificil să răspund propunerii lui Misaki, dar a fost foarte dificil. Şi asta pentru că, atunci când mă gândesc la ceremonia ceaiului, singurul lucru care îmi vine îmi minte este: LINIŞTE. Voi ştiţi cum să puneţi liniştea în cuvinte? Dacă ştiţi, sunteţi invitaţii mei, vă acord tot spaţiul de comentariu şi adresa mea de mail. Mă plec în faţa înţelepciunii voastre şi vă voi asculta cu drag.

Mă gândesc doar la linişte. Linişte completă. O linişte care te completează, te umple, te bucură. Te bucură cum doar liniştea poate să te bucure. Linişte sufletească, linişte exterioară, liniştea picăturilor de apă clipocindă. O linişte activă, o linişte care te curăţă. O linişte frumoasă ca iubirea.

Am învăţat ceremonia ceaiului timp de aproape un an. Pot să spun, fără să pozez cu disimulată modestie  japoneză, că nu ştiu nimic. Tot ceea ce am învăţat a fost să obţin liniştea asta. Asta m-a adus în camera de ceai, asta m-a ţinut acolo. Nu există terapie mai bună, pentru mine, decât o cameră în care fierbe apă pentru ceai, fie acea cameră şi bucătăria mea bucureşteană, gălăgioasă şi lipsită de farmec. Ba nu, am mai învăţat ceva. Dacă vă spun ce, vi se va părea cel mai evident lucru din lume, elementar. Cine nu acceptă că lucrurile elementare sunt primele pe care le uităm, nu acceptă însă că devenirea umană este unul dintre cele mai frumoase şi misterioase procese. Ceea ce am învăţat şi mi-a luat chiar un an de zile este că ceremonia ceaiului este chiar despre ceai. Despre nimic altceva. Doar despre ceai.

Când am devenit învăţăcel al unei profesoare de ceai ştiam deja, credeam eu, destule lucruri despre ceremonia ceaiului: originile sale budiste, legăturile ei cu Zen-ul, conceptele fundamentale, chiar participasem la câteva ceremonii şi, pentru că făcusem parte un semestru din clubul de sadō (ceremonia ceaiului) al facultăţii, aveam chiar o parte din uneltele necesare. Asta nu a făcut însă cu nimic mai uşoară sarcina mea. Aveam să descopăr, curând, cât de diferite sunt diversele şcoli de ceai şi cât de periculos e să fii singură cu gândurile tale în faţa oamenilor.

La început este pur şi simplu copleşitor! Dacă poziţia japoneză seiza vi se pare chinuitoare, aflaţi că sunt lucruri mult mai chinuitoare de atât în cadrul unei ceremonii desăvârşite. Să înveţi să treci peste ele este esenţial pentru a te bucura de ceea ce se întâmplă. Ai atâtea de învăţat. Memoria este solicitată în fiecare secundă, pentru fiecare acţiune. Aşa e la început, nimic nu vine natural, până când nu înţelegi cât de natural este totul. Încerci să memorezi, trebuie să memorezi. Numele uneltelor – ele sunt primele de care te loveşti. Chiar şi cele pe care le porţi cu tine au nume pe care mulţi japonezi le ignoră: fukusa (o bucată de mătase, decorată sau într-o culoare vie, depinde de şcoală, pe care  foloseşti la ştersul prafului de ceai, primul semn că eşti un aspirant la titlul de învăţăcel), evantaiul (minuscul, nu seamănă deloc cu cel folosit în dansurile japoneze, folosit doar pentru salut şi pentru delimitarea spaţiului personal), kaishi (hârtie japoneză folosită pentru mâncarea prăjiturelelor servite în timpul ceremoniei). După ce le-ai reţinut pe astea începe treaba! Uneltele adevărate: chashaku, chaire, chakin, chawan…o mulţime de cha-uri (cha înseamnă ceai)… Dintre acestea cele importante au fiecare numele lor. Fiecare chasen cu numele lui, fiecare anotimp cu alt chasen.  Fiecare chashaku – la fel. O dată la două săptămâni, măcar un nume nou intră în vocabularul tău. Ceva se schimbă mereu. Tu eşti mereu acelaşi. Eşti fie derutat, fie dedicat. Fie ţi se pare complicat, fie fascinant.

Nu vă închipuiţi că practicam ceremonia ceaiului, în kimono şi cu un coc impresionant de maiko. Uneori mă trezeam la 7 dimineaţa, ca să ajung la 8 să învăţ un nou temae (aşa se numeşte servirea ceaiului după regulile sadō). Uneori simţeam că e cel mai frumos lucru din lume. Să te trezeşti dimineaţa şi să sari din pat în camera de ceai. Fără machiaj, dar mereu în fustă ( e un truc: picioarele  amorţesc mai puţin în fustă atunci când stai în seiza). Fără parfum, căci ar acoperi mirosul de ceai (în camera de ceai, nici măcar florile nu au voie să aibă miros), dar împodobită de cea mai bună dispoziţie. Temae-le meu era cea mai frumoasă corvoadă din viaţa mea. Mă învăţa frumuseţea lucrurilor aparent simple, dificultatea lucrurilor mărunte. Nu poţi să-ţi dai seama ce lucru minunat este faptul că poţi păşi, până când nu înveţi să păşeşti altfel, iar sadō te învaţă până şi asta! În camera de ceai nu intri fără şosete, şosetele trebuie să fie târşâite pe tatami, astfel că scot un sunet discret, indiciu pentru cei din jur că eşti acolo, că te aproprii de ei, că te depărtezi, că mişti…că exişti. Dacă doar târşâitul ar fi ceea ce dobândeşti în practică, probabil că mersul prin camera de ceai mi-ar fi amintit de copilărie, când adoram să fac asta. Dar pe suprafaţa unui tatami nu se fac mai mult de 3 paşi, întoarcerile nu se fac cu spatele la oaspeţi şi nici la peretele ornat cu flori şi kakejiku (scroll-ul inscripţionat cu deviza, motto-ul sub care se desfăşoară fiecare ceremonie; mai mereu altul, mai mereu o minune revelatorie, o propoziţie sau două vorbe care mă urmăreau câte o săptămână, sfârşind prin a-mi schimba perspectiva despre încă o chestie din viaţa mea). Fiecare pas este vital. Uneori dai să te ridici (încercaţi după minute de seiza să vă ridicaţi punând amândouă tălpile pe podea în acelaşi timp!) şi paşii îţi par o minune. De la genunchi în jos nu mai simţi nimic şi porţi în mână un vas despre care ştii că nu mai există nici unul ca el în lume. Te prăbuşeşti şi distrugi un obiect unic. Te prăbuşeşti şi ai distrus o oră de armonie! Dar…nu te prăbuşeşti. Ajungi în spatele paravanului şi închei graţios, cu un salut, ceremonia. 

Totul începe cu intratul în curte. Acolo îţi speli mâinile şi gura. Ele poartă toate păcatele umane. Nu poţi gusta ceaiul încărcat de păcate. Laşi tot ceea ce atârnă a uman în tine afară şi intri. Uşa de hârtie se deschide încet-încet, cu o singură mână, cu dreapta. Intri şi închizi cu stânga. La fel de încet, un gest calculat. Orice lucru pripit pe care vrei să-l faci, îl faci în afara camerei de ceai. Saluţi profesorul, plasând reverenţios evantaiul între tine şi el. La fel face şi el. Înveţi să fii şi oaspete şi gazdă. Dar înainte să înveţi orice, înveţi să venerezi spaţiul în care te afli. Un tur de sală, te închini în faţa florilor şi a kakejiku. Întâi cureţi toate uneltele şi vasele. Temae-le tău începe când toate sunt pregătite. Înveţi imitând şi apoi înveţi exersând. Treptat mâna se obişnuieşte cu gesturile necesare, întreg trupul ţi se obişnuieşte. Între atâtea reguli, dobândeşti libertatea. Ceremonia te învaţă politeţea. Dragostea înveţi să o pui singur. După ce ai repetat de o mie de ori acelaşi gest şi tot nu-ţi iese, înveţi care îţi sunt limitele. Dar nu te poţi opri în faţa propriilor limite. Singurele limite acceptate sunt cele impuse de protocolul ceremoniei. Tu eşti doar o unealtă. Singurul tău rol este să-ţi bucuri oaspeţii. Tu eşti unealta care face celelalte unelte să fie frumoase. Da, între obiectele atât de delicate, unice, îmbodobite de cei mai pricepuţi meşteşugari, tu eşti cea mai frumoasă unealtă. Cu toate astea, eşti doar o unealtă.  

Important e doar ceaiul. Dar cum să nu uiţi toate astea în mijlocul acestei lupte cu tine, în mijlocul atâtor obiecte? Un om eşti doar, normal că uiţi. Trebuie să uiţi. Trebuie să uiţi ca să-ţi aduci aminte. O dată ce ţi-ai amintit, la fel ca în momentele cruciale ale vieţii, întregul destin îşi va depăna firul în mintea ta, iar tu vei face, gest după gest, ceea ce ai fost învăţat să faci, imprimând ceaiului gustul celei mai personale experienţe. Tu eşti cel care dă gustul ceaiului. Ceaiul are mereu gustul propriului destin. În camera de ceai, fiecare este cu gândurile lui, în faţa propriului destin. De aici vine liniştea. Oamenii ajung să comunice în modul cel mai profund: cu sufletul, transformând tăcerile semnificative în moduri de a se exprima.

 

  In fotografie: Doamna profesoara de ceremonia ceaiului si una dintre studentele dumneaei (multumesc Alina pentru foto)

Scuzele si armonia

Photo Credit @ musicmuse_ca on Flickr (thank you!)

Mai-chan si-a cerut scuze si a scuturat usor umbrela de ploaie, inainte sa o introduca in husa de plastic pusa la dispozitia calatorilor pentru a nu se forma ochiuri de apa pe podeaua trenului. De fapt, nu intarziase absolut deloc. Eu ajunsesem mai devreme. I-am zambit stiind ca isi ceruse scuze din consideratie fata de asteptarea mea.

In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.

Ne-am plimbat alene prin centrul de shopping acoperit cu o bolta de sticla, timp in care am auzit mii de scuze din stanga si din dreapta. Toata lumea era amabila si atmosfera politicoasa. De fapt, cam acesta este scopul scuzelor in Japonia, de a mentine armonia, de a crea o atmosfera de bunavointa. Cand vanzatoarea frumos imbracata si parfumata a fugit, la propriu, sa-mi aduca o pereche de pantofi de incercat, in loc sa-i spun "mulțumesc" sau "vă rog", i-am spus "sumimasen", care se traduce prin "ma scuzati" de obicei, dar in acest context e un multumesc cu o licarire de vina in ochi. 

A doua zi am pedalat voioasa pana la baza muntelui si de acolo am urcat pana la facultate. Aerul era tare si ma obisnuisem sa-l inspir puternic. De cand urcam povarnisul catre educatie simteam ca am sa traiesc o suta de ani. Carunta, dar atat de vioaie in miscari, mereu zambitoare, profesoara noastra de japoneza ne astepta ca pe niste copii veniti de departe. Intelegeam acum intrebari simple in japoneza si credeam ca stim sa raspundem la ele, pana la urma "da" si "nu" exista in toate limbile. Ne-am dat seama curand ca nu stim sa refuzam o invitatie. Nu in Japonia. Nu pot, nu am timp, am alta intalnire, as vrea, dar... - acestea nu sunt destul de delicate pentru asteptarile celui care invita. In schimb e de ajuns un "sumimasen". Cu alte cuvinte, un refuz printr-un scuza-ma. Sau "gomen nasai", un refuz printr-un iarta-ma. Valabil atat pentru o invitatie la o petrecere, cat si pentru o cerere in casatorie. 

In fotografie tanara isi cere scuze, printr-un gest specific, pentru ca in Japonia se fac burrito fara gust...(ceea ce clar nu depinde de ea, este o scuza ce exprima parerea de rau pentru ca stie ca fotografului ii place acest fel de mancare) 
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)

Eram deja de jumatate de an in Japonia cand am inceput sa-mi cer scuze o data la doua propozitii. Fiindca intelesesem ca sunt importante, ca exprima mai bine decat un multumesc recunostinta fata de cineva care a muncit ca sa te ajute sau parerea de rau ca trebuie sa ii spui cuiva nu. Tot asa, cand considera ca un lucru este imposibil de realizat, cei mai multi japonezi vor spune ca este "dificil". Iar cel ce aude aceasta va fi convins ca, daca interlocutorii lui ar fi intrevazut chiar si o sansa mica de a realiza ceea ce el ceruse, ar fi spus un simplu "da". 

De la acest tip de scuze - conventie sociala la fel de raspandită ca "poftim" si "te rog" si "mulțumesc" - pana la scuzele intemeiate pe o greseala, cultura lui "imi pare rau" si "imi cer scuze"  isi atinge scopul in interiorul comunității japoneze. Un exercitiu de modestie si umilinta care ar fi nimerit si pe alte meleaguri...

De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.

Presedintele Toyota cerandu-si scuze la Nagoya. 
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)

Am invatat astfel ca nu este semn de slabiciune a-ti cere scuze, ci de tarie si de maturitate. E semnul ca doresti sa torni balsam peste suparare. Iar cand devenim agresivi dupa ce am gresit sau cautam un alt vinovat inainte de toate, nu evitam o umilinta, ne afundam in ea. Nu ma simt umilita cand spun "imi pare rau" pentru ca am atins pe cineva din greseala cu geanta la metrou,  dar simt mila cand mi se raspunde ca deunazi: cu o privire aproape ucigasa si spatele intors. 

Circuitul in natura al respectului pentru munca

Photo Credit @ http://blog.do-tanpaku.jp/

“Otsukare sama desu”, sefa mea se inclina usor, inainte sa spuna “osaki ni shitsureishimasu”. A mai trecut un weekend petrecut la scoala privata de limba engleza din centrul Osakai. Adun cateva creioane colorate imprastiate pe ici, pe colo si foile pe care elevii mei micuti scrijelisera literele alfabetului roman cu tot atata placere cu cata scrijeleam eu acasa kanji, sunt convinsa de asta. Mi s-a parut ciudat prima data cand mi s-a spus “sensei” (doamna profesor), desi ma agitam cu markerul de tabla in mana incercand sa fac inteleasa diferenta intre plural si singular unor capsoare de copii japonezi pieptanate perfect cu care imi petreceam weekendurile ca profesor de engleza, part-time.

Mi-am pus pantofii in picioare si am aranjat papucii de interior in timp ce inca ma gandeam la semnificatia cuvintelor auzite. Osaki ni shitsureishimasu s-ar putea traduce ca “ma scuzati pentru nepolitetea de a pleca inaintea voastra”, iar otsukare sama desu este o formula standard pentru a le multumi tuturor colegilor de la munca pentru eforturile lor din acea zi.

Se munceste mult in Japonia. Se moare din prea multa munca, exista un termen consacrat: karoshi. Insa nu orele efectiv petrecute muncind isi iau partea leului, ci mai degraba standardul inalt la care trebuie sa ajunga munca fiecaruia, indiferent de natura muncii sale.

In timp ce reclamele luminoase se inghesuiau cu suflu de neon sa se aprinda orbitoare la fiece colt, eu reconstituiam in gand circuitul in natura al respectului pentru munca.

Yamada-san este functionar public. Azi doreste sa-si cumpere o cravata. Merge la un magazin unde este intampinat cu un zambet larg de Sakura-san, vanzatoare. Aceasta ii ureaza bun-venit in magazin si ii sta la dispozitie, neinvaziv, insa pregatita sa raspunda la orice intrebare, aducand rapid si prezentand neobosita oricate modele ar fi nevoie pana cand Clientului ii va fi pe plac ceva. Daca nu cumpara nimic, Sakura-san nu reactioneaza altfel, continua sa-i zambeasca politicos exprimandu-si cu o fata ingrijorata parerea de rau ca magazinul lor, pardalnicul, nu are nimic pe placul Clientului. La casa ii impacheteaza cravata ca pe un cadou de zile mari. Trateaza banii Clientului ca pe bibelouri, ii culege din tavita speciala, folosita mai peste tot pentru a nu preda banii din mana in mana, ii numara la vedere si ii restuie cu mare deferenta restul si chitanta, avand grija sa fie cat mai respectuoasa in gesturi. Ii duce cumparaturile pana la iesirea din magazin multumind pentru favoarea de a fi fost alesi de Client, iar la iesire toate vanzatoarele ii multumesc in cor si se inclina.

A doua zi Sakura-san, vanzatoarea, are de indeplinit niste formalitati la institutia unde lucreaza Yamada-san. Acesta nu o va lasa niciodata sa stea in picioare sau sa se aplece catre deschiderea ghiseului ca sa-i vorbeasca chinuit! O va pofti zambind sa astepte in spatiul rezervat Cetatenilor, iar cand actele vor fi gata isi va cere scuze pentru asteptare si o va ghida in completarea lor cu un ton deferent, de respect. Va face tot ce-i sta in putere sa raspunda tuturor intrebarilor Cetateanului, va suna oriunde, va cere orice informatie si, in caz ca este absolut imposibil sa-i indeplineasca cererea, isi va cere mii de scuze, fara sa mentioneze vreodata ca nu e vina lui. La plecare ii va multumi cu o inclinare pentru ca e un Cetatean atat de diligent.

Daca unul dintre ei incalca acest cod de etica la munca, celalalt nu va intarzia sa-l sanctioneze ferm, insa politicos.

Copacii trec vajaind pe langa trenul ce goneste inapoi inspre Kobe. Cativa salarymen dorm linistiti in pozitie corecta pe bancheta moale din compartiment, aratand asa de increzatori in lumea din jurul lor incat oftez un pic cam tare gandindu-ma ca acestor oameni nici prin cap nu le trece cat de greu de obtinut este respectul in alte parti ale lumii. Oamenii aici inteleg un lucru atat de simplu: primesti inapoi ceea ce dai.

Altfel, circuitul se strica, ca in Romania. La metrou, o vanzatoare se plange ca nu mai e respect pe lumea asta, ca e tratata groaznic oriunde se duce. Apoi arunca cat colo punga cu niste covrigi, ii face vant chitantei clientului sa scape pe jos fara sa clipeasca, in timp ce-i ia banii cu sila automata. Clientul se duce la ghiseul unde lucreaza si tipa la vanzatoare cand aceasta vine sa-i dea bani pentru impozite, plangandu-se neincetat despre cat de rea e lumea…

 

Ajung la camin. La receptie lumina e inca aprinsa. Mori-san termina de completat niste formulare pentru studentii care isi trimit lucrurile inapoi acasa odata cu finalizarea studiilor in Japonia. Ii zambesc si o intreb daca nu e obosita. Imi zambeste inapoi si-mi face semn ca nu, clatinand din cap. Imi face semn cu mana ca sa arate ca are energie si braveaza compatimindu-ma tot pe mine ca ma intorc tarziu de la Osaka.

Fireste, ma gandesc. A te plange nu este o optiune in Japonia, nici la munca, nici in viata personala. A revarsa rauri si rauri de suparari, griji, furii si neimpliniri peste ceilalti, a-ti detalia problemele financiare sau de sanatate iti vor aduce o compatimire numai de suprafata, vei sti asta din zambetul stanjenit al oamenilor si din faptul ca te vor evita. Vei simti ca ii obosesti, ca proiectezi asupra lor trairi negative ajungand sa obtii, in final, exact opusul a ceea ce cautai: neimplicare in loc de ajutor din inima, indiferenta in loc de atentie calda, distanta in loc de apropiere. Invariabil! Cam ca ciobanasul care a strigat lupul! de prea multe ori fara motiv. Victimizarea ce pare atat de inexplicabil draga romanilor nu va avea vreodata darul de a reconforta sau alina cu adevarat, cu atat mai putin de a rezolva problemele.

In schimb, a te implica, a face eforturi, a rezista, a lupta, a fi curajos, a-ti pastra atitudinea demna chiar si atunci cand iti merge foarte prost iti aduc sincera admiratie, respect, adevarata compasiune, dorinta de a te ajuta din proprie initiativa. Pentru ca atunci tu nu devii egoist in necazul tau fiindca proiectezi asupra celorlalti o imagine puternica, un exemplu de urmat, ii inspiri. La fel cum te lasi inspirat de ei in situatii similare.

Un cerc. Depinde de fiecare dintre noi daca este un cerc vicios sau unul armonios.