Primul si prima

Pentru mine, nou inseamna posibilitatea unui mai bun. Rareori ma uit in urma, neincetat ma uit inainte. Cateodata prea mult. Anul Nou insa este o buna oportunitate sa ma uit liber in viitor si sa-i agat de coada toate planurile, visurile, dorintele si sperantele pe care cred eu ca le poate duce. Ii agat prea multe, invariabil, insa daca as recunoaste ca-i acelasi an, cu alta palarie numai, cred ca m-as auto-sabota. 

In Japonia, de Anul Nou se sta cu familia, se mananca feluri de mancare lejere, majoritatea foarte bine preparate si livrate acasa sau cumparate din marile food departments. Excesele nu sunt la ordinea zilei. Anul Nou este o sarbatoare mult mai importanta decat Craciunul, este momentul reinnoirii, momentul in care ne lepadam de ceea ce ne-a tinut pe loc in vechiul an si pornim increzatori catre Noul An. Traditiile ajuta: japonezii acorda multa atentie primului/primei. Desi au facut aceleasi gesturi de-a lungul timpului, in fiecare an exista un prim mers la templu, o prima ceremonie a ceaiului, o prima sarcina de lucru indeplinita si, mai presus de toate, un prim rasarit de soare in Tara Soarelui Rasare, rasarit pe care multi nu-l rateaza in ciuda frigului si a orei. Oricum am alege sa asteptam Noul An, toate moduri la fel de legitime, dupa mine, ca si regula nescrisa a chefului "obligatoriu" de sfarsit de an, este reconfortant sa-l privim ca pe o oportunitate. Ca pe primul, ca pe prima. Un timp in care pana si greselile te imping inainte.

Masa de Anul Nou

Photo credit @ Pinky Anela (thank you!) 

Osechi-ryori este termenul generic pentru mancarea ce se gateste de Anul Nou. Sub aceasta umbrela se regasesc feluri de mancare ce nu se altereaza rapid si pot fi consumate mai multe zile la rand, in contrast cu principiile care guverneaza bucataria japoneza in zilele obisnuite cand se gateste intotdeauna pentru a fi consumata mancarea in aceeasi zi. In spatele acestei traditii sta convingerea ca in aceasta perioada de trecere gospodinele japoneze ce muncesc din greu in timpul anului pentru familiile lor au dreptul sa se odihneasca si sa se bucure de un nou inceput.

Acum doi ani am stat la masa de Anul Nou cu o familie tipic japoneza si am mancat osechi-ryori. Nici vorba de imbuibare de Sarbatori. Cel putin 80% din felurile de mancare sunt sau contin alimente sanatoase precum diverse legume de sezon, orez preparat la aburi, alge de mare (konbu - sunt asociate cu un alt cuvant japonez, yorokobu, bucurie, acesta fiind si motivul pentru care se regasesc la masa de Anul Nou, simbolizeaza dorinta de a avea un An Nou plin de bucurie); boabe de soia (kuro mame, simbolizeaza sanatatea); omleta cu peste sau creveti (datemaki, un simbol al zilelor favorabile); icre de peste (kazuko, reprezentand dorinta de a avea multi copii), orez si sardine proaspat pescuite din apele Japoniei (tazukuri, simbolul unei recolte generoase). Desertul nu este complicat, mandarine dulci japoneze (mikan) sau crema de castane. 

Se bea mult ceai verde de buna calitate, neindulcit, fierbinte, ceea ce ajuta la digestie. 

Ritualuri religioase 

 Kiyomizu-dera, Kyoto, vara 2008

Kasuga Taisha in Nara, vara, 2008

Dupa ce am facut poza am vazut si semnul cu "No Photograph"...

Mi-am pus de mult timp in gand sa scriu despre toleranta religioasa a japonezilor. Altii o numesc chiar indiferenta. Intr-adevar, pentru un ochi crestin sau musulman, obisnuit cu restrictii, pedepse, practicarea credintei in vazul lumii si convingerea ca adevarul trebuie sa se afle in dogma propriei religii, categoric nu in a alteia, japonezii par cu totii atei. Credinta lor nu poate fi etichetata, nasterea si casatoria se sarbatoresc in ritual shinto, inmormantarea este buddhista. Cateva procente sunt crestini sau musulmani. Orice religie ai declara, pe fata japonezului de rand nu vei observa vreo schimbare. Polemicile religioase nu sunt un lucru obisnuit, religia, de altfel, intervine rareori in discutii. Japonezii merg la templu dupa un program al lor stiut, ceremoniile shinto sunt scurte si seamana mai degraba cu piese de teatru, majoritatea nu poarta niciun insemn religios, nu tin posturi sau zile in care nu se munceste, nu recurg la vreun gest cand trec prin fata unui templu sau biserici.

Religia este o stare de spirit, mai putin ingradita de calendare religioase sau reguli cu ce avem voie si ce nu, o imbinare intre devotament pentru tara, respect pentru stramosi si credinta in armonia spiritului cu ceea ce il inconjoara.

De Anul Nou din templele buddhiste rasuna zgomot de clopote. 108 clopote. Numarul de pacate umane, potrivit credintei buddhiste. Clinchetul clopotelor semnifica purificarea de aceste pacate pentru a intra in Anul Nou curat.

Tot de Anul Nou o importanta mare este acordata primei vizite la templul shintoist. Acum doi ani, la ora 5 dimineata, in plin vant adus pe valurile de la Marea Japoniei ma aflam in fata unui templu micut, de provincie. Cu exceptia familiei mele japoneze adoptive, nu cunosteam pe nimeni, eram singurul strain din acel oras si nu aveam nimic de-a face cu ritualul shinto, asta era clar. Insa in Japonia nu e nevoie sa te declari credincios ca sa participi la un ritual, nici atunci cand schimbi religiile de la un ritual la altul. Toti japonezii au ascultat cuvintele preotului shinto, apoi au fost chemati in fata reprezentantii familiilor din acel loc de tara. Comunitatea stransese bani si acum se imparteau mici cadouri. De la comunitate pentru fiecare dintre noi. Am primit si eu cu multa surprindere mandarine, dulciuri, sake fierbinte. Eram acolo. Asta a fost de ajuns. Oamenii mi-au strans mana si mi-au zambit.

Felicitari de Anul Nou

2011 este anul Iepurelui

Photo Credit @ Jason Raish on Flickr (thank you!)

Deespre nengajo, miile de felicitari pe care japonezii le trimit catre cunoscuti, prieteni si familie in pragul Noului An am scris deja. Cand am primit acest tip de felicitare de la prietenii de la universitate am fost incantata ca oamenii nu au uitat hartia si plicul in Japonia. Ba mai mult, au transformat acest obicei in ceva profitabil. Anual sunt puse la vanzare zeci de tipuri de hartie imprimata, zeci de modele de plicuri. Posta japoneza angajeaza lucratori part-time pentru a trasmite toate aceste felicitari nu mai tarziu de 1 Ianuarie. De cate ori mergeam la un ghiseu al postei imi venea sa-i felicit pe oamenii de acolo imaginandu-mi ce haos s-ar crea la noi daca Posta Romana s-ar vedea inundata de un numar urias de felicitari tocmai la sfarsit de an, cand orice trimitere intarzie prin excelenta.

Otoshidama

Copiii primesc bani in ajunul Anului Nou de la rude sau cunoscuti ai familiei lor, cu ocazia vizitelor care se fac intre familii. Banii sunt asezati in plicuri special decorate sau imprimate cu tot felul de insemne aducatoare de noroc, trebuie sa fie bancnote pentru a fi impaturite in stil origami. Daca o familie are mai multi copii, ei vor primi, de regula, aceeasi suma de bani. Suma daruita este lasata la aprecierea celui care daruieste, dupa posibilitatile sale.

Jocuri de Anul Nou

Cand am spus ca distractia noastra nu-i totuna cu distractia lor nu am glumit. Hanetsuki este un tip de badminton jucat cu o racheta de dimensiuni reduse. Pentru hanetsuki nu e nevoie de teren in aer liber, copiii il joaca in casa de regula. Se mai joaca jocuri de carti, boardgames gen monopoly sau fukuwarai, un joc in care participantii reconstituie un chip uman amuzandu-se de rezultatul lipirii unei mustati in loc de ochi sau unui nas in loc de ureche.

TV

Cea mai populara emisiune de Anul Nou este Kohaku Uta Gassen, un show muzical in care majoritatea artistilor japonezi, tineri sau mai in varsta, sunt impartiti in doua echipe, alba si rosie, si concureaza prin talentul lor. Publicul voteaza si astfel aflam echipa castigatoare. Mi-am imbunatatit vizibil cultura showbizz-ului japonez uitandu-ma la acest program de sfarsit de an in Japonia. Este un spectacol relaxant, interesant pentru tinerii care de-abia asteapta sa-si vada preferatii momentului, dar si pentru cei de-o varsta venerabila care ii regasesc printre artisti pe cei care le-au incantat tineretea. Acest aspect a fost o surpriza placuta, artistii in varsta nu sunt uitati si nici nu au nevoie sa se reinventeze. Melodiile lor sunt apreciate fara remixuri, fara zorzoane, asa cum au fost compuse initial.

Nu-mi ramane decat sa va urez sa aveti un an plin de noutati, plin de victorii si impliniri, plin de iubire, plin de daruire, plin de viata!

Tokyo Illumination Christmas 2010

 

Photo Credit @ Tokyo Fashion (thank you!)

Roppongi - "Cartierul Strainilor"

Acum aproape 2 ani m-am plimbat printre copacii albastri si m-am simtit ca intr-un basm

 Langa cladirea televiziunii Asahi TV

 "Drumul zanelor" - asa ii spun eu

 Omotesando - brodat cu magazine de-o parte si de alta

 Din primul moment mi-a placut felul judicios in care sunt asezate luminitele in copaci

Copaci de vata de zahar ars

 Ebisu - un cartier al Tokyo sic si elegant

Anul acesta, in Ebisu, japonezii au putut admira un imens candelabru din cristal de Baccarat 

In alta parte a Tokyo-ului, aglomeratul Shibuya, unde se afla cea mai mare trecere de pietoni din lume, domina rosul

In cartierul Aoyama lucrurile par mai linistite

Magazinul Optitude isi impresioneaza clientii printr-o vitrina fantastica

 Cafenelele nu se lasa mai prejos

 Un Craciun de poveste va doresc!

Vara doamnelor cicade

Zgomot asurzitor de cicada, insecta laudaroasa ce-si trambita iesirea de sub pamant dupa 2 ani de suferinte si inaltarea catre copaci cu un set de aripi nou-noute. Un pepene zemos pe nisipul unei plaje asteptand masochist sa fie nimerit de o bata de baseball ezitanta in mana unei japoneze micute legate la ochi. Umi – oceanul – cu ale sale mii de insulite, sase mii optsute cinzeci si doua, face sha sha clatinandu-si valurile cum isi clatina capul un tata cu atatea fete gandindu-se la zestrea lor. Cum? Nu stii sa inoti?! Japonezi lansandu-se la apa cu siguranta unora ce au piscine in curtea liceului si pentru care orele de educatie fizica inseamna bazine in lung si-n lat, bras sau pe spate.

Batiste delicate, in carouri, cu personaje de anime, sobre sau uni in mainile tuturora, muncind pe rupte sa alunge stropii ce ies din oameni ca aburul din asfaltul incins dupa ploaie. Umiditatea este atat de ridicata incat parul se lipeste de ceafa la doua minute dupa ce ai iesit proaspat de la dus. Umbrele in dantele rasar protectoare din mainile japonezelor care platesc bani grei pe cremele de inalbire a pielii, transformand strazile in peisaje aproape victoriene.

Din loc in loc, plasate strategic, asteapta standuri cu kakigori, gheata maruntita indulcita, dupa preferinte, cu siropuri delicioase de fructe sau lapte condensat.

Afara totul se topeste si se amesteca parca in balustradele, marcajele si zebrele tolanite de-a curmezisul drumurilor, toate albe, atat de albe. Oamenii si cladirile se vad ca intr-un miraj, un pic incetosat.

Si daca in desert noaptea pravaleste temperaturi dramatic de scazute dintr-odata, aici aparatele de aer conditionat sufla in interioare din tot freonul lor. In orice magazin, birou, tren, metrou sau autobuz sufla crivatul. Angajatii nu au nevoie de evantaie sau umbrele, ci de sacouri sau saluri. De dragul clientului al carui confort primeaza chiar si numai pentru un minut cat isi arunca ochii pe marfurile din raft.

 Obi-ul ma tine dreapta ca si cum as fi prinsa intr-o menghina. La spate funda imensa roz prafuit fosneste usor la fiecare pas oprit in avantarea sa obisnuita de faldurile atat de stranse ale yukatei, kimonoul de vara. Ma chinuiesc sa urc cu multa demnitate niste scari nu prea inalte, gandindu-ma la cat de mult respecta japonezii portul lor national si daca savarsesc cumva vreo nepolitete purtandu-l cand sunt atat de evident straina.

Ma simt legata fedeles. Fiind mai catolica decat Papa, am cam exagerat cu stransul zecilor de sforicele ce fixeaza acest vesmant atat de fluid altfel. De incheietura mainii atarna neincapator un saculet pe post de geanta, cumparat de la Kyoto cu gandul de a-l transforma in punguta cu doi bani marunti din metal, iar coafura elaborata savant de un domn stilist si de un fixativ zelos e tare inalta; in timp ce marginile florii rosii imi gadila urechea imi imaginez ca pot sa fac un cuib de randunele din ea.

Cum mii de ochi ma masoara din cap pana in picioare, ma silesc sa demonstrez retinere si respect pentru vesmant, pasind ca si  cum geta din picioare n-ar fi cu un numar mai mici, ignorand faptul ca multe dintre japonezele de varsta mea poarta yukata ca pe o rochie despicata in fata, cu tocuri dintre cele mai inalte si sclipicioase, la concurenta cu zisa coafura si un machiaj incarcat cu negru.

Toate acestea au meritat pentru zambetul cald al unei doamne in varsta care imi spune numai atat: yoku niau de gozaimasu! (te prinde foarte bine) intr-o japoneza suprem politicoasa.

Flori celeste se aprind una dupa alta pe cerul Osakai. Stam asezati cu totii pe iarba privind frumusetea, intr-un moment impartit cu siguranta cu mii de alti japonezi; hanabi, spectacolul artificiilor, infloreste in August in toate colturile Japoniei.

A doua zi ma trezesc in zgomot asurzitor de cicada din nou. Inca merg tinandu-mi spatele drept in amintirea obi-ului. Japonezii se intorc in locurile unde s-au nascut ca sa-i primeasca pe cei plecati dintre noi ale caror suflete se intorc la cei dragi in ziua de O-bon. Inca ma gandesc la impartirea frumusetii cu acea comunitate din care faci parte…

From Misaki, with (chocolate) love

Venit tocmai din California, ardeiul gras si rosu ca un Mos Craciun sedea tolanit sub afisul roz cu inimioare roz, ambii anuntand pragmatic ca se vor stabili la noi, fie ca ne place, fie ca nu. Ursii imensi de plus pareau gata sa te sugrume daca nu emani iubire chicotita, iar trandafirii inrositi cu cerneala altadata a sigiliilor burtoase te urmareau cu sictir din mainile florareselor.

Afisul roz cu inimioare roz a calatorit in toata lumea imprastiind ici si colo mesajul sau de iubire capabila sa munte muntii de putere de cumparare din loc. Nimeni nu l-a avertizat insa de pericolul ce-l pastea in Japonia! A pasit cutezator pe taramul Soarelui-Rasare si nimeni nu l-a mai vazut de atunci...

Japonezii sunt mari imprumutatori. Dar nimic din ceea ce imprumuta nu ramane la fel, se transforma si se face atat de oblic incat ai putea jura ca s-a nascut si a crescut cu lapte de soia in Japonia. Afisul numit Valentin s-a naturalizat deloc de buna-voie si silit de toata lumea ca o sarbatoare a ciocolatei. Ursii imensi de plus au fost intorsi de la granita, trandafirii s-au ofilit de asteptare in fata Biroului de Imigratie, in timp ce lua nastere o traditie conform careia, de ziua Valentinului pribeag, japonezele daruiesc japonezilor bomboane de ciocolata facute de ele insele pentru a-si declara iubirea, bomboane denumite "honmei choco".

Cum maestrii cofetari japonezi nu puteau asista pasivi la aceasta explozie de ciocolata s-au pus pe treaba si au scos la vanzare cele mai frumoase opere de arta ciocolateasca. Nici n-au apucat bine sa arunce un "ha!" ca maestrii ciocolatieri francezi si-au facut intrarea pe scena printr-un "Salon du Chocolat" unde poti sa cioco-innebunesti! Ciocolata s-a urcat la capul tuturor intr-atat incat japonezele au inceput sa daruiasca ciocolata colegilor de la serviciu, fratilor si tatilor, ba chiar si altor fete, acest tip de ciocolata fiind denumit "giri choco", o ciocolata care multumeste tuturor pentru amabilitatea fata de persoana care o daruieste.

Photo credit: Aloalo's Flickr Sweets Set

Autoritatile, preocupate ca intotdeauna de naturalizarea strainilor, i-au daruit lui Valentin un frate, White Day. Mai tanar cu o luna decat Valentin, White Day este sarbatorit tot prin daruire. De data aceasta baietii japonezi sunt cei care daruiesc: ciocolata alba, bijuterii, prajituri si bezele albe si pufoase. De la ei se asteapta ca darul sa fie mai scump decat ceea ce au primit de Valentin, de trei ori mai scump uneori...Hmmm, poate de aceea colegii de la facultate ai lui Misaki nu s-au aratat impresionati de povestea lui Martisor si a lui 8 Martie...

Pentru toti cei care citesc povestile mele, from Misaki with (chocolate) love:

  Photo Credit Ehow

Winterland

Photo Credit Snow Fes

Cifrele cu minus inainte nu sunt niste cifre amabile. Au o atitudine ce-ti ingheata sangele in vene, deloc politicoasa, complet obtuza si fara vreo marja pentru concesii. Le recomand sa nu lucreze in customer service. Si sa nu se asocieze in niciun caz cu individa cunoscuta sub numele inofensiv de "Zapada". Desi aceasta beneficiaza de protectia parinteasca a edililor, categoria aceea cu sireturi care nu fac baie in mazga inghetata pentru sanatatea lor siretlicioasa, nu e intelept sa o subestimezi. La o evaluare complet stiintifica, bazata pe lecturi internautice pe site-uri profane, se banuieste ca numita are personalitate multipla si apare diferit fiecarui om in functie de nostalgiile copilariei. Sau poate e foarte versata in social networking.

Sapporo (via Yamasa.org)

Pentru cifrele cu minus exista in perioada aceasta o ocazie ce nu trebuie ratata. Un training iertator care le arata in ce conditii se pot totusi asocia cu numita Zapada in forma ei mai plastica, Nametii. Cifrele sa se urce in avion destinse, fara laptop sau tinute business, e un training informal la capatul lumii, in Hokkaido. Ghidul turistic al cifrelor cu minus trambiteaza ca ele se vor simti ca acasa, isi vor cunoaste verii indepartati mai pirpirii si Nametii Ca Atractie.

Narnia din Zapada (via Yamasa.org)

Hokkaido este o prefectura inghetata din nordul Japoniei. La Sapporo, capitala ei, se organizeaza in fiecare an Festivalul Zapezii, un eveniment in timpul caruia se construiesc cladiri celebre din zapada, se imortalizeaza in gheata personaje iubite de anime, se incearca a da un sens notiunii de iarna feerica. Festivalul a inceput ca o modalitate de a ridica moralul populatiei somere si agasate de ocupatia americana dupa al Doilea Razboi Mondial. Cativa liceeni s-au apucat din senin sa sculpteze gheata si sa modeleze zapada cu entuziasm. Niciun japonez tipic nu poate sa ignore turnatul sufletului in ceva, lupta pentru ceva, Misaki a auzit de nenumarate ori acel "ganbatte kudasai" (da tot ce ai mai bun din tine), adevarat fir conector al japonezilor.  Asa ca toata populatia a dat in mintea copiilor intelepti si s-a apucat sa recreeze Narnia din zapada, sa-i faca lui Mickey Mouse urechi clapauge si inghetate, sa se dea pe tobogane de gheata si sa se incalzeasca la standurile iesite ca din pamant cu mancare aburinda si bauturi fierbinti.

Templul Horyuji (via Yamasa.org)

Nu s-au suparat nici cand au venit echipe din toata lumea sa se ia la intrecere cu ei la sculptat in zapada, le-au invitat sa arunce un ochi la Regina Ghetii aleasa in fiecare an dintre cele mai reci frumuseti, sa joace un golf pe zapada, sa se plimbe cu balonul cu aer cald pe deasupra crestelor inghetate si sa-si gaseasca drumul in labirintul din gheata si zapada sponsorizat de o companie de ciocolata...reala. De la un om de zapada s-a ajuns la un templu de zapada...in marime naturala. Si la mii de turisti. Toti cu o bautura fierbinte intr-o mana si un Canon intr-alta.

Night view (via Yamasa.org)

Cifrele cu minus au fost impresionate si au facut snowboarding pana cand le-a cazut minusul de pe nas si s-au intors in Romania ca sa faca primavara.

Fukubukuro - La shopping cu un troller

Ianuarie este o luna marcata cu inimioare din carioca rosie in calendarul impatimitilor de shopping. In vitrinele magazinelor cresc peste noapte, ca vrejul de fasole al lui Jack, placute albe cu semne negre, niste procentaje ce bucura tare ochiul cumparatorului. Mall-urile se aglomereaza, fetele sunt entuziasmate cu voci ridicate si sunet de tocuri grabite de la un magazin la altul, vanzatoarele si-ar dori probabil sa se poata multiplica pentru a aranja vesnic muntele de haine probate sau ravasite prin magazin. Asta sau...sa aiba un concediu in perioada reducerilor. Dar e mai probabila prima varianta.

In asemenea perioada nefasta portofelului ma aflam la Tokyo. Intr-o dimineata insorita, dar friguroasa ma plimbam alene prin Harajuku spre Omotesando cu gandul sa-mi sfarsesc pelerinajul in Shibuya unde voiam sa vad cum arata noaptea cea mai aglomerata trecere de pietoni din lume. Acel "alene" s-a perturbat serios sesizabil din momentul in care am auzit un zgomot de roti pe asfalt amplificat de mii de voci pitigaiate. Sa ma uit in urma oare? Daca ma transform in stana de piatra? Inutil, de la o vreme curiozitatea era detasata de mine si avea o viata proprie; ea imi ordona mie, nu invers. Asa ca am indraznit a arunca o privire peste umar. Uimire si cutremur: o mare de fete japoneze inarmate cu trollere colorate si kawaii (dragute, aplecator-de-dulci) marsa in ritm razboinic imperial.

Sa-mi sfarsesc viata calcata in picioare de asemenea armata? Run, Forest, run! Mi-am facut rapid socoteala de acasa ca le voi pierde la urmatoarea intersectie, dau coltul, dar raman in viata. Stiti tabloul lui Edvard Munch, the Scream?  Probabil ca nu ma flata prea mult acea ipostaza...Dupa colt m-am gasit incoltita intre fetele din spate si coada imensa de oameni din fata. Partial acoperit de viitorii cumparatori se itea un H&M temator. Si intrarea la Takeshita-dori... imi alesesem intr-adevar cel mai bun moment ca sa o cotesc pe strada de shopping prin excelenta pentru adolescentii japonezi...

Cateva ore mai tarziu ies cu o coafura sauvage din H&M si 2 plasute in mana. Eram mai obosita decat atunci cand voiam sa o impresionez pe bunica si sapam toata gradina cu flori. Cu rasuflarea taiata si picioarele ondulate ma las dusa de multime, I'm one of you, spare my life, little Japanese shopping soldiers! Ma trezesc intr-un spatiu mai larg unde mii de fete scotoceau prin niste pungi uriase. Aratau ca si cum ar fi venit la talcioc sa vanda haine expuse pe un pled care acoperea pamantul, numai ca erau foarte fashionable. Behold, the great fukubukuro! Lana de aur, draga Iason!

Fukubukuro sau "punga norocoasa" este un obicei care dateaza inca de la sfarsitul erei Meiji. In anul nou trebuie sa pasesti eliberat de ceea ce este vechi (inclusiv datoriile), de aceea comerciantii se grabesc sa puna ce mai aveau pe rafturi in pungile acestea pe care le vor vinde la jumatate din pretul tuturor obiectelor din plasa insumate. Sigur, ar mai fi si ratiuni comerciale, marfa nevanduta isi face rapid decolarea din magazin. Dar sunt sigura ca ideea de clean start, neprihanirea in Noul An este la baza actiunii comerciantilor.

Asa cum surprizele pot fi cu zambete pe jumatate de fata sau cu zambete politicoase, tot asa in punga se pot gasi obiecte ce depasesc cu mult pretul platit sau obiecte pe care am vrea sa le dam cuiva...raftului din spate al dulapului, de obicei. Cumparatorii se asaza din zorii cei mai zori ai zilei la coada la magazinul preferat, de unde cumpara de obicei. Creste sansa de a avea o surpriza din prima categorie de mai sus. Conform marturiilor, unii japonezi, care au pasit in Noul An foarte puri si foarte norocosi au gasit in pungi genti scumpe, bilete catre destinatii de vis, haine de blana?!!, vouchere cu sume mari pentru cumparaturi la magazine de electronice...

Kyaaaa, asteptati-ma si pe mine!!! Si data viitoare sa ma trezeasca si pe mine cineva la 5 dimineata ca sa stau la coada pentru fukubukuro! Inainte, noii mei prieteni!

Visit Tokyo Fashion

Intaiul rasarit al Noului An

Nu stiu altii cum sunt, nu stiu de betii, pocnitori asurzitoare si voie-buna pe comanda, cu tipar de Revelion, eu stiu de intaiul rasarit. Vazut din Japonia cum se extinde asupra lumii intregi. Pe 1 ianuarie, la 5 dimineata. Din spatele unui mic templu buddhist.

Printre genele lipite inca de somn am vazut un altar micut, ai carui pereti nu erau pereti, ci paravane. Nu stiu cum ati reactiona voi daca ati vedea niste japonezi intrand in biserica la o slujba mare si asezandu-se in genunchi sau facandu-si cruce. Cel putin bizar, nu? Cu toate acestea, nu ma temeam fiindca japonezii sunt extrem de toleranti din punct de vedere religios, ceea ce le doresc si altor natiuni... Shintoismul si buddhismul se imbina in vietile lor armonios, Japonia este tara unde nu conteaza de ce religie esti.

Ritualul insa mi-a insuflat ceva teama, mai ales ca nu-l intelegeam. Iar cand preotul buddhist a sunat joya no kane, clopotul sfarsitului de an, mi s-a parut ca vad aievea un an intorcandu-ne spatele pentru ca altul ca ne intampine cu un zambet. Din fata veneau catre noi mici daruri. Se pare ca localnicii strang o suma modesta pentru ca la sfarsitul acestei ceremonii fiecare persoana sa inceapa anul cu un dar. Mikan, mandarine japoneze cu coaja mai mult decat dispusa sa paraseasca fructul, diverse dulciuri, sake fierbinte. Ni s-a daruit cu multa bucurie. Mai ales ca eu m-am aratat dispusa sa beau sake fierbinte la 5 dimineata.

Dupa ce toti vecinii si-au facut urarile de bine ne-am intors acasa unde ne astepta ozoni, supa dulce cu fasole rosie si mochi, "galuste din orez". Si acum isi amintesc prietenii mei japonezi de "Misaki's happy face when she eats mochi". Dupa deliciul culinar gumat (are textura acesta, chewy) ne-am pregatit de plimbare. Piata de peste era plina ochi de tot soiul de vietati. La templul mare dintr-o localitate invecinata oamenii ardeau calendarele vechi pentru a le primi pe cele noi. Nu se face sa arunci calendarul de la templu, trebuie sa-l arzi. Coada catre "funia rugaciunilor", cum o numeam eu nestiutoare, era imensa. Okasaan nici n-a vrut sa auda de caldura casei, trebuia sa stam la coada ca sa multumim pentru anul care a trecut si sa ne punem speranta in anul care a venit.

Seara am primit vizita unor oaspeti importanti. Preotul buddhist pe care-l vazusem dimineata si rudele apropiate au venit la cina. Nu se trece insa la masa asa direct. Mai intai toata familia primeste oaspetii in camera cu tatami, unde exista un mic altar pentru stramosi. Cu ocazia aceasta am auzit, pentru a cata oara?, ca trebuie sa fi fost japoneza intr-o alta viata. Cauza observatiei a fost postura la masuta joasa, de lemn lacuit. Se pare ca era una tipic japoneza, pe care nu multi oameni o mai adopta cu eleganta in ziua de azi. Nu stiam ce sa fac cu lauda preotului. Asa ca mi-am inclinat capul si mi-am pus rosu in obraji. Okaasan nu s-a lasat mai prejos si a povestit fiecarui oaspete cum, numai dupa 6 luni, pot eu deja sa inteleg ceea ce-mi spune si chiar sa si vorbesc. It's a miracle!...Not!

M-am dus la culcare dupa o masa cu sushi, sashimi, multe legume si...sarmale cu sos de soia. A doua zi urma sa ma intorc la Tokyo pentru un eveniment de mare consumerism: shoppingul de inceput de an...buna traditie!

Sarmale si Eurovision in Japonia

Zorii celei de-a 30 zi a lui decembrie, o zi rece de iarna in Tokyo, m-au gasit asteptand nerabdatoare pe un peron. Asteptam shinkansenul, trenul iute ca un glont, un avion pe sine. Cu siguranta m-as fi asezat la alta coada, singura oaie nedisciplinata din marea de japonezi voiajori, daca nu imi tinea ea bratul protector. Datorita ei eram pe cale sa fiu temporar adoptata de o familie japoneza din provincie, datorita ei am vazut Tokyo altfel decat un turist, din sora mare si un pic bossy m-am transformat in sora mica si nestiutoare, uitandu-ma neajutorata in ochii ei de fiecare data cand vantul imi zbura, pentru a cata oara?, cuvintele japoneze din minte.

Instalata confortabil in shinkansen priveam peisajele schimbandu-se de la ora la ora, ca niste cadre de film mut. In decursul in care am mancat un mar a nins razboinic vajnic, a aparut soarele de dupa o colina, a plouat peste niste parcele de orez inecate deja si s-a lasat bezna peste un satuc desprins parca din Shogun. Da, mananc incet si tacticos, dar totusi...

In oraselul de la Marea Japoniei ningea. O cutiuta pe roti japoneza ne astepta impreuna cu o cumnata volubila si generoasa. De cum a dat cu ochii de mine a inceput a zambi. Casa parinteasca sedea in mijlocul unei gradini tipic japoneze, cu arbusti si carari pietruite, fiecare copacel la locul sau intr-un feng-shui invatat de secole. In camera mea nu era niciun pat, dar intins pe jos astepta un futon care parea arhaic, dar ascundea niste fire legate la electricitate si la modernism. Un futon care se incalzea dupa pofta inimii, numai cu un buton. Vitrine cu samurai cranceni si gheise nesprancenate.

Dar sufletul casei era Okaasan, mama. Minunandu-se neincetat ca-i inteleg limba (e un fel de a spune, dar asta nu trebuie sa stie si ea...) si, mai presus de toate, ca pot manca alge si peste crud si multe altele, Okaasan ma inconjura in fiece moment cu cate o atentie, un ceai verde sau snackuri din caracatita uscata. Atentiile au inceput a pica din cer: cumnata mi-a adus un pulovar, nepotii au venit si ei sfiosi sa ma salute, ba am obtinut chiar si o vizita la coafor cu masaj inclus! Si eu nu adusesem destule cadouri...as fi dat la toata lumea!

Ajunul Anului Nou m-a gasit facand...sarmale. Se pare ca nepotilor le placea enorm mancarea aceasta straina, dar mult mai gustoasa decat legumele in otet de orez ale lui Okasaan. De altfel, o traditie importanta spune ca Anul Nou este momentul in care chiar si mamele trebuie sa ia o pauza. Supermarketurile sunt pline cu osechiryori, cutii lacuite, rosii si negre, in care este aranjata frumos mancarea de Anul Nou. Ea nu trebuie sa fie usor alterabila si trebuie sa contina anumite ingrediente traditionale, fiecare cu semnificatia lui: piure de cartofi dulci si castane (kurikinton), radacina de kinpira (asemanator brusturelui), boabe de soia dulci(kuromame), alge uscate, sushi, sashimi, etc.

In timp ce eu si sora mea mai mare din Japonia impachetam de zor la sarmale, sporovaind despre foi de dafin si alte asemenea de negasit acolo, Okaasan privea cu multa luare aminte la televizor unde se desfasura un spectacol traditional de sfarsit de an. Kohaku Uta Gassen este o batalie televizata intre doua echipe, alba si rosie, formate din cei mai cunoscuti muzicieni japonezi. Se amesteca J-pop, rock nebunesc, hip-hop japonez (?), muzica traditionala - enka- , o varietate si un colorit nebunesti de costume, machiaj, miscare scenica lasate la aprecierea prin vot a japonezilor de acasa. Un adevarat Eurovision al Japoniei in care sunt invitati deopotriva artisti tineri si mai in varsta, kimonourile se amesteca langa fustite scurte metalizate si toata lumea se intrece in politeturi. Am adormit pe la jumatatea lui.

Dar n-am avut un somn dulce, in parte fiindca ma gandeam la pocniturile si zgomotul de acasa, in parte fiindca n-am dormit decat pana la 4.30 dimineata. Misaki-chaaaaan, hai la templu!

(to be continued...)