Scuzele si armonia

Photo Credit @ musicmuse_ca on Flickr (thank you!)

Mai-chan si-a cerut scuze si a scuturat usor umbrela de ploaie, inainte sa o introduca in husa de plastic pusa la dispozitia calatorilor pentru a nu se forma ochiuri de apa pe podeaua trenului. De fapt, nu intarziase absolut deloc. Eu ajunsesem mai devreme. I-am zambit stiind ca isi ceruse scuze din consideratie fata de asteptarea mea.

In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.

Ne-am plimbat alene prin centrul de shopping acoperit cu o bolta de sticla, timp in care am auzit mii de scuze din stanga si din dreapta. Toata lumea era amabila si atmosfera politicoasa. De fapt, cam acesta este scopul scuzelor in Japonia, de a mentine armonia, de a crea o atmosfera de bunavointa. Cand vanzatoarea frumos imbracata si parfumata a fugit, la propriu, sa-mi aduca o pereche de pantofi de incercat, in loc sa-i spun "mulțumesc" sau "vă rog", i-am spus "sumimasen", care se traduce prin "ma scuzati" de obicei, dar in acest context e un multumesc cu o licarire de vina in ochi. 

A doua zi am pedalat voioasa pana la baza muntelui si de acolo am urcat pana la facultate. Aerul era tare si ma obisnuisem sa-l inspir puternic. De cand urcam povarnisul catre educatie simteam ca am sa traiesc o suta de ani. Carunta, dar atat de vioaie in miscari, mereu zambitoare, profesoara noastra de japoneza ne astepta ca pe niste copii veniti de departe. Intelegeam acum intrebari simple in japoneza si credeam ca stim sa raspundem la ele, pana la urma "da" si "nu" exista in toate limbile. Ne-am dat seama curand ca nu stim sa refuzam o invitatie. Nu in Japonia. Nu pot, nu am timp, am alta intalnire, as vrea, dar... - acestea nu sunt destul de delicate pentru asteptarile celui care invita. In schimb e de ajuns un "sumimasen". Cu alte cuvinte, un refuz printr-un scuza-ma. Sau "gomen nasai", un refuz printr-un iarta-ma. Valabil atat pentru o invitatie la o petrecere, cat si pentru o cerere in casatorie. 

In fotografie tanara isi cere scuze, printr-un gest specific, pentru ca in Japonia se fac burrito fara gust...(ceea ce clar nu depinde de ea, este o scuza ce exprima parerea de rau pentru ca stie ca fotografului ii place acest fel de mancare) 
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)

Eram deja de jumatate de an in Japonia cand am inceput sa-mi cer scuze o data la doua propozitii. Fiindca intelesesem ca sunt importante, ca exprima mai bine decat un multumesc recunostinta fata de cineva care a muncit ca sa te ajute sau parerea de rau ca trebuie sa ii spui cuiva nu. Tot asa, cand considera ca un lucru este imposibil de realizat, cei mai multi japonezi vor spune ca este "dificil". Iar cel ce aude aceasta va fi convins ca, daca interlocutorii lui ar fi intrevazut chiar si o sansa mica de a realiza ceea ce el ceruse, ar fi spus un simplu "da". 

De la acest tip de scuze - conventie sociala la fel de raspandită ca "poftim" si "te rog" si "mulțumesc" - pana la scuzele intemeiate pe o greseala, cultura lui "imi pare rau" si "imi cer scuze"  isi atinge scopul in interiorul comunității japoneze. Un exercitiu de modestie si umilinta care ar fi nimerit si pe alte meleaguri...

De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.

Presedintele Toyota cerandu-si scuze la Nagoya. 
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)

Am invatat astfel ca nu este semn de slabiciune a-ti cere scuze, ci de tarie si de maturitate. E semnul ca doresti sa torni balsam peste suparare. Iar cand devenim agresivi dupa ce am gresit sau cautam un alt vinovat inainte de toate, nu evitam o umilinta, ne afundam in ea. Nu ma simt umilita cand spun "imi pare rau" pentru ca am atins pe cineva din greseala cu geanta la metrou,  dar simt mila cand mi se raspunde ca deunazi: cu o privire aproape ucigasa si spatele intors. 

Gafele japoneze ale lui Misaki

 Comics Credit @ Gaijin Jump

Seara, la ceas de taina, din jurul micilor mese rotunde de pub englezesc razbat voci soptite, iar pe podeaua de lemn se alungesc siluetele umbrelor. Capetele atat de non-japoneze in revarsarea coafurilor blonde, brune sau roscate se apleaca inainte ca sa auda mai bine povestirile, mereu aceleasi, mereu sorbite cu nesat ca un folclor ad-hoc creat, o bruma de cultura comuna gaijin-ilor, strainii din Japonia. Ca la un semn, toti incep sa rada, un Roman si un NeoZeelandez isi arunca priviri complice, iar Scotianul bate prieteneste spatele Fijianului de alaturi. In mijlocul civilizatiei nipone, diferita ani-lumina fata de ceea ce cunosc cu totii, formeaza o insula, sunt poporul Foreigner.

Misaki lua aminte la conationalii sai Foreigners si citea mult mult despre obiceiurile japoneze de teama sa nu jigneasca pe cineva prosteste. De aceea, desi abia ce devenise cetatean Foreigner, ii putea insoti adesea pe cei mai experimentati in traiul japonez fara ca acestia sa trebuiasca a-si tine ochiul deja oblicit pe toate cate le facea Misaki. 

Intr-o buna zi, in trenul catre Osaka, Misaki da nas in nas cu un Foreigner necunoscut, o domnisoara Americanca, dupa vorba, dupa port. Aceasta a fost ocazia in care Misaki a putut asista live la intamplarea uneia dintre intamplarile care stau la baza culturii Foreigner.

Domnisoara in cauza, foarte amabila si volubila, il privea cu dulceata aproape materna pe tancul japonez adorabil ce sedea cuminte in bratele mamei sale, alaturi, pe bancheta din tren. Zahar, zahar! In ochii ei lucea Sclipirea, urma sa-i spuna mamei zambitoare cat de aplecator-de-dragut este micutul. Acest "aplecator-de-dragut", Kawaii, dragutosenia ce se cere manifestata in orice, de la aspectul fetelor pana la decoratiunile gurilor de canal, pornise focos de la corzile vocale ale Americancei. Mama ii zambeste si mai tare si se pregateste sa-i multumeasca printr-un "arigato" sau o inclinare a capului, insa zambetul i se schimonoseste, colturile gurii cad deprimate si mainile isi impietresc imbratisarea copilului in momentul in care Americanca adauga incantata un "so", pesemne dorind a spune "foarte aplecator-de-dragut", sooooo cute.

Vedeti dumneavoastra, kawaii-so, este un japonezo-englezism foarte nefericit, un mariaj ce sfarseste inevitabil in divort, cu paruieli si partaje noroioase. Kawaii-so inseamna "bietul de el, (insert o insulta gen "ce uratel e!")"...Ceea ce demonstreaza ca mix-and-match nu e intotdeauna cea mai buna idee.

 

Comics Credit @ Gaijin Jump

Mama s-a ridicat ofensata si a parasit vagonul la prima statie in timp ce domnisoara, observand-o pe Misaki, nu se stie cum, Misaki ar fi putut jura ca era de neobservat asa chircita dupa un nene care facea sumo in mod evident, a venit si s-a prezentat spunand despre ea ca e "Amy-san". Se respecta asa cum ar trebui sa ne respectam cu totii pe noi insine, sa ne adresam noua ne- n- cu "domnul" sau "doamna".

Salut, incantata de cunostinta, eu sunt domnisoara Misaki!  

Modelul japonez: numai mama, nu si femeie de cariera

Oana mi-a aruncat manusa, din dantela, nu din piele, fiindca este vorba despre o provocare placuta si deloc dureroasa: poate o femeie sa fie mama si femeie de cariera in acelasi timp? Discutia a pornit datorita Alinei Gorghiu si poftesc pe oricine sa-si aduca o contributie cuvantatoare aici sau pe propriul blog.

In primul rand, sa clarificam premisele: nu sunt nici director de firma, nici mama. Consider asadar ca nu am experienta necesara care sa fundamenteze o opinie demna de luat in seama. Sa nu-ti arunci parerea degajat in cele patru zari daca nu ai o baza solida pentru ea este o lectie invatata in Japonia si intentionez sa o respect, asa ca nu pot raspunde la intrebare.

Oana a prevazut probabil genul acesta de reactie deoarece m-a indemnat sa povestesc cum e in Japonia in privinta aceasta: femeile japoneze se lupta tot ca romancele prinse intre cariera si copii/familie? Aici ma simt ca pestele printre ierburi marine si nisip oceanic, din moment ce am avut ocazia sa discut despre asta cu multe femei japoneze, le-am observat in ipostazele de mai sus si am de relatat o viziune complet diferita de cea romaneasca.

Succint, nu. Femeile japoneze nu sunt prinse intre cele doua ipostaze si nici nu exista aceasta dilema in Japonia. Asta pentru ca alegerea lor e clara si vizibila chiar si pentru un strain. Aleg sa fie mame. Motivele pentru care fac aceasta alegere in majoritate covarsitoare sunt multiple:

1. Traditional, acesta este rolul femeii in societatea japoneza, o viziune comuna a barbatilor si a femeilor. Se considera chiar si azi ca mama este cea  mai indicata sa se ocupe de educatia si cresterea copiilor, barbatii avand un rol oarecum marginal. Atat barbatii, cat si femeile japoneze par in continuare sa fie multumiti cu viziunea aceasta, cu exceptii crescande in ultima vreme, insa minore inca. Un sondaj independent facut printre colegele mele la universitate mi-a aratat ca majoritatea isi doresc pur si simplu sa aiba grija de familie.

Pana aici, nimic special, acest rol traditional se regaseste si la noi.

2. Educatia unui copil in Japonia nu seamana cu educatia unui copil in Romania. Lasand la o parte ceea ce este material (carucioare, imbracaminte, jucarii, etc), se considera ca timpul este cel mai important lucru de oferit copilului tau. Mamele renunta la joburi pentru a sta acasa langa copii, gatesc in fiecare zi (v-am spus ca in Japonia nu exista mancare congelata in supermarket?!), fac curat, duc si aduc copiii de la scoala si de la nenumaratele cursuri suplimentare la care sunt inscrisi copiii japonezi de regula, le pregatesc pranzul la pachet in fiecare zi (vedeti aici un exemplu si veti intelege de ce consuma mult timp si cere indemanare...), tin "contabilitatea" familiei, etc. Sunt foarte blande, isi cara copiii peste tot si le explica tot timpul regulile societatii japoneze. Nu am vazut vreun copil care sa faca crize de plans in tren sau in magazin, cateodata mi se parea ca erau anormal de cuminti si intelegatori. Majoritatea mamelor sunt bine aranjate si mereu ingrijte. Nu par deloc haituite, ci foarte naturale. Nu tipa, nu scutura copiii, par a avea o rabdare infinita.

3. Societatea apreciaza foarte mult o mama. Nu se va uita nimeni dispretuitor atunci cand o femeie spune ca sta acasa pentru a-si creste copiii, aceasta este normalitatea la japonezi. Toata lumea le complimenteaza pentru efortul depus in a mentine "armonia familiei". O femeie japoneza poate sa nu aiba un job toata viata sau numai pana la maturizarea deplina a copiilor, nu va exista persoana care sa incrunte vreo spranceana, cu atat mai putin sotul ei.

4. Iata acum si diferenta majora fata de noi si, intr-un fel, motivul pentru care toate cele de mai sus sunt viabile: statul si sectorul privat incurajeaza aceasta viziune. Barbatii cu familie primesc un salariu mai mare care ajunge pentru a intretine intreaga familie. Mamele nu muncesc pentru ca nu au nevoie sa munceasca. In schimb, barbatii muncesc pana la epuizare si sunt deseori mai mult sau mai putin absenti din viata copiilor si a mamei. Si inca un element-surpriza: salariul barbatului este predat sotiei sale, intergral de cele mai multe ori, spre administrare. Nu se pune problema de independenta financiara de sot, banii sai sunt banii familiei si o sotie buna va trebui sa faca economii si sa distribuie judicios banii pentru diversele cheltuieli. Cum se exprima statutul unui barbat japonez? Printre altele, prin geanta Luis Vuitton pe care o are sotia sa.

Cand am spus "incurajeaza" am fost permisiva. Unii ar spune "obliga". In Japonia nu se poate expune problema astfel: femeie de cariera vs mama. De ce? Pentru simplul fapt ca nu exista cariera pentru femei.

Trageti aer, inspirati, respirati. Ganditi-va ca exista exceptii, 10 procente de exceptii din totalul posturilor de management fata de 43% din SUA, conform ONU. Mai departe. Este adevarat, extrem de putine femei, mult mai putine decat in Europa sau SUA ajung vreodata in pozitii cheie, fruntase in firme sau in administratia de stat. O spun sondajele, mi-au spus-o si toti japonezii pe care i-am intrebat. Exista asa-numitele "office ladies", femei ce indeplinesc mai mult roluri de sustinere, administrative in companii. Acum intelegeti de ce e usor sa renunti la plimbat hartii in favoarea cresterii propriului copil?

Inchei prin a spune ca s-a manifestat in ultima vreme o crestere a numarului femeilor care nu doresc sa se marite (de neconceput in general) tocmai pentru a nu avea copii si a fi fortate/incurajate sa-si paraseasca jobul. Sunt insa drastic minoritare, majoritatea femeilor japoneze nu obiecteaza la aceasta situatie, ba chiar o aproba si-si doresc sa nu lucreze, ci sa-si educe copiii la adapostul muncii sotului. Cand am povestit anturajului meu feminin din Japonia ca femeile romance lucreaza si-si cresc si copiii in acelasi timp am primit o uitatura miloasa si un "It must be hard for you".

Gafele japoneze ale lui Misaki (1)

 Amintirile ar putea fi stocate cronologic si alfabetic in cotloanele mintii noastre. As completa cu degetele manjite de pix un numar de ordine format din cifre si litere, as verifica daca amintirea dorita este disponibila, daca nu a fost deja imprumutata cuiva sau corupta, daca nu i s-au rupt filele sau daca nu cumva exista o editie mai noua. Domnul librar, Creierul Plin de Creturi, s-ar uita la mine peste ochelarii de pe nas, s-ar rasuci pe calcaie plictisit si mi-ar aduce din depozit amintirea ceruta. M-ar pune sa semnez si ar plescai nemultumit cand eu as pleca spasita, ca un hot cuprins de remuscari, cu propria amintire...devenita bun public.

Nu orice amintire poate deveni bun public, insa. Numai cele haioase sau, dimpotriva, oripilante. De la amintire la legenda urbana drumul e plin cu obstacole - ici un lapsus, colo o infloritura - amintirea care a devenit legenda nu mai e aceeasi amintire.

M-am asezat usor pe scaun, care a scartait ca toate scaunele de biblioteca, oftand din rarunchi de dorul soarelui si al aerului proaspat. Am deschis amintirea, n-avea nimic de a face cu timpurile acestea, cu zapada, cu Mos Craciun sau cu iarna friguroasa.

Misaki abia incepuse sa invete japoneza. In grupa incepatorilor erau 2 nemtoaice libertine, 5 chinezi care formau o bisericuta numai pentru enoriasii de aceeasi nationalitate, 1 barbat din Tadjikistan ce visa la un harem multicultural, 2 coreeni cu nume imposibile si o romanca. Profesorii japonezi erau mereu zambareti, desenau pe tabla tot soiul de animalute ce se metamorfozau in kanji pierzandu-si suflul si ii puneau pe elevii straini sa repete ca la clasa I: ka ki ku ke ko. Misaki era constiincioasa, as always. Sa repete i se paruse ciudat la inceput, incercase sa-si inabuse un ras obraznic, care apare din senin in salile de clasa si pare imposibil de oprit. Incet-incet insa reusea sa adune niste cuvinte si sa faca un sarpe din ce in ce mai lung. Completa cu gesturi, cu multe zambete si ofta cand ar fi vrut tare-tare sa spuna ceva, dar trebuia sa taca. Mare sacrilegiu.

Increzatoare si mandra ca stie a vorbi japoneza, unde a vorbi e un eufemism, se indrepta catre un magazin 100Yen sa cumpere sacii de gunoi de diferite culori, trebuinciosi colectarii separate. Ajunsa la micutul magazin a scotocit amarnic, dar nu a dat de nimic care sa le semene. Trebuia sa-l intrebe pe domnul in varsta din spatele tejghelei. A inceput cu toate formulele de politete invatate, deci cu un singur cuvant. Domnul i-a zambit politicos si speriat ca va incepe sa turuie intr-o engleza dintr-aceea de neinteles. Misaki i-a zis clar, domnule, vreau sa cumpar gumi bags. Gumi? Se indoia cu tot capul, de la dreapta la stanga. Da, gumi, Misaki stia prea bine cum se zice la gunoi, ce naiba!

Domnul i-a mai zambit o data si alearga in spatele magazinului. Misaki se felicita cu palmele pe ambii obraji, am vorbit in japoneza, am vorbit in japoneza. Domnul se intoarce cu un pachet, Misaki plateste euforica fara macar sa-i arunce o privire cumparaturii pipernicite. Ia trenul fredonand in minte Treceti batalioane romane Carpatii si ajunge acasa.

Deschide pachetul ca sa aseze fiecare sac la locul lui: rosu pentru resturi de mancare, gunoi menajer simplu; verde pentru plastic si capacele sticlelor, albastru pentru hartie si carton. In loc de sacii curcubeului, pachetelul continea mii de pungute cat o palma...transparente...Buddha stie pentru ce!

Misaki nu stie daca sa rada sau sa dea fuga la dictionar. Se hotaraste la amandoua. Gunoi se zice gomi, ゴミ. O litera gresita si Misaki va trebui sa-si tapeteze camera cu mii de pungute si pungisoare transparente.

Be not afraid of growing slowly; be afraid only of standing still

Cu sufletul contorsionat m-am urcat in avion. Nu dormisem deloc in noaptea (noptile?) precedenta(e), eram prea ocupata cu suisurile si coborasurile caruselului emotional. In lungile zile de pregatire pentru calatorie, anticipasem agitatia emotionala, ca "o sa-mi fie greu", dar una este sa-ti imaginezi asta in confortul tau psihic cel de toate zilele, alta este sa o simti. Nu stiu ce isi imagineaza oamenii despre cei care lasa in urma tot ca sa plece in necunoscut, cu adrenalina in vene, eu vad un angajat exemplar, poate chiar the dorky-type, care se hotaraste din senin sa faca bungee-jumping de pe cladirea firmei :D

Zburam pentru prima data in viata. Cand avionul a decolat, mi-am confirmat suspiciunile: desi m-am considerat toata viata o persoana conventionala si linistita, virand serios spre categoria "uncool", se pare ca aveam un mic monstrisor care adora provocarile, se ineca de ras la auzul sfaturilor prevenitoare si voia sa cunoasca tot, TOOOOOT. Am zburat si am zburat si am zburat si am mai zburat inca pe atat, you get the point. In total, aproximativ 14 ore. Trecand pe deasupra Siberiei, am privit culorile frumoase de dedesubt si mi-am amintit ca mai trecusem pe acolo: cu degetul, pe un atlas de scoala. Ce departe eram de casa!

Japonia incepea sa prinda contur, la propriu ^_^ Tot avionul se uita la insulele inverzite pe deasupra carora treceam, era o dimineata proaspata de aprilie, sezonul ciresilor infloriti. Aeroportul din Osaka este construit astfel incat ai impresia ca aterizezi in mare, perspectiva de care, bineinteles, monstrisorul adrenalinic s-a bucurat ^_^  Mi-am adunat toata increderea in sine de pe podeaua avionului, am inghitit acel nod nesuferit din gat si am urmat ceata de straini si japonezi, spunandu-le in gand celor de acasa "Hai sa vedem Japonia!".

De vazut, intai mi-au vazut ei retina :)) Formalitatile de intrare in tara includ fotografierea si amprentarea fiecarui strain. Cardurile de rezidenti nu poarta degeaba titlul de "alien registration card" :D Ofiterii de la ghisee pareau severi, dar erau politicosi si se vedea ca-si faceau treaba constiincios. Nu stiu ce anume a declansat senzatia, dar m-am simtit dintr-o data foarte usurata, ca si cum as fi stiut ca va exista intotdeauna cineva care sa ma ajute in Japonia...

Cu acest gand reconfortant, am pornit in viteza catre iesirea din aeroport, realizand ca sunt acolo unde eram fiindca mi-a fost mai frica de viata care ma astepta daca nu-mi urmam visurile decat de greutatile care se iveau in calea lor.

Lasand la o parte evidenta intentie confesorie si tonul mai putin umil decat s-ar cuveni (I can't help it, I am, after all, proud of myself ), cred ca ati inteles mesajul iremediabil optimist pe care vreau sa-l blog-transmit. Da, Romania nu-i Japonia, iarna nu-i ca vara si tot ce zboara nu se mananca, stiu, realitatile romanesti ii inghit rapid pe naivi. Eu insa insist: dati-i si monstruletului visator din voi o coaja, unexpected things might happen ^_^