Vanatoarea dupa joburi si arcul cu sageti al facultatii

Ayumi nu era de gasit pe coridoarele facultatii, la biroul ei sau in vreo sala de clasa. Mi s-a explicat cu aer confidential, ca si cum dadusem peste cel mai bine pastrat secret al unui student, ca este la job-hunting.

Joburile, aceste animale curioase, cu cap de bunastare si coada de sclavie, trebuie vanate, desigur, asta e ocupatia omului modern. De cu seara isi pregateste arcul si sagetile ascutite cu grija, se manjeste cu rosu pe fata, isi alege tacticos penele de la costum, opincile care se asorteaza cel mai bine cu legatoarea de brau din piele de dinozaur si incearca sa traga un pui de somn pana in zorii marii vanatori. De cum este in picioare se inchina pios la icoane aduce ofranda zeilor sa aiba noroc, vanatul e siret, o miscare gresita, un sunet si gata, l-a pierdut! Apoi incepe sa alerge, sa pandeasca, sa faca si sa spuna ce invatase de la site-urile de recrutari strabuni, sa uzeze de recomandarile din partea altor vanatori pentru a cutremura aroganta vanatului, in fine, sa il pacaleasca si sa-l bage-n sac.

In vreme ce-mi imaginam toate acestea, simtind undeva la ceafa ca sunt o versiune a lui Ally McBeal, colegii mei japonezi susoteau in comp(l)ot cu aroma de kanji. N-aveam sa fiu nevoita sa vanez si eu un animal dintr-acela, un job japonez, asa ca nu avea importanta daca imi desertau taina in urechi.

In primul rand, m-au facut atenta la importanta vitala a vanatorii acestui animal mitic. Sistemul japonez nu incurajeaza initiativa privata, ci spiritul de grup. In consecinta, in timp ce vanatorii de la noi se gandesc visator, pe bancile rupte ale facultatii, cum sa atraga vanatul spre ei fara toata alergatura, vanatorii tineri japonezi nici nu iau in considerare asta, ei stiu ca destinul lor e sa alerge si pace! Apoi, vanatul jobulet mioritic poate sa fie al tau azi si maine al vecinului, poti sa te descotorosesti de el dintr-o toana sau sa te muste si sa te dea afara din propria casa. Nu si vanatul japonez! Daca ai prins un job, al tau e pana la moarte, poti sa-l lasi mostenire cu moliile aferente. Kyosuke, un coleg mai vorbaret, scapa repede ca s-au mai schimbat lucrurile de cand cu americanii, dar, in mare parte, proprietatea perpetua asupra unui job se aplica si azi.

Apoi...nuuuu, ce tot fabulez eu acolo cu arcuri si sageti ascutite inaintea bataliei cu fiara? Asta e treaba facultatii, nu a vanatorului. Vezi tu, Misaki-chan, din aceasta cauza ne chinuim amarnic inca de la gradinita. Parintii ne duc la ore de pian, vioara, balet, engleza cu profesori straini (ca tine, sac!), ne rup de la gura orice ora libera ca sa ne puna sa facem exercitii la matematica sau sa memoram texte lungi si plictisitoare. La liceu se ingroasa treaba nepermis: suntem obligati sa alegem un club, de inot sau caligrafie, tras cu arcul sau gatit, caruia sa-i dedicam toate momentele in care nu invatam ca apucatii pentru examene, nu mergem la after-school si toate sambetele si duminicile noastre.

Si apoi vine Iadul! In perioada examenelor de admitere la universitate, randuri-randuri de studenti cu fetele supte si pamantii captusesc strazile. Aceasta armata de zombies trece prin ceea ce se numeste popular Juken Jigoku, Iadul Examenelor, bu-hu-hu. Numai 1/8 dintre candidati sunt admisi la universitatea dorita de ei, dar apoi...restul facultatii si-l petrec in tihna fiindca absolvirea cursurilor unei anumite universitati de top le garanteaza obtinerea unor joburi bine platite, in corporatii sau Guvern! Cei care nu reusesc, desi pot intra cu usurinta la alte facultati decat cele de top, devin ronin, samurai fara stapan. Tot anul care urmeaza invata in disperare, de la 8 dimineata pana la 10 seara, ca sa incerce din nou. Unii renunta, multi...se sinucid. Imi plec ochii, ma inteapa. Chiar ieri asteptasem trenul ce nu intarzia niciodata...cu exceptia momentelor in care cineva se arunca in fata lui.

Kyosuke taie aerul cu mana ca si cum ar vrea sa indeparteze partea bolnava. Misaki-chan, ce e cu penele si dungile rosii pe fata si opincile?! Ayumi nu ar purta vreodata asa ceva la vanatoare! In ultimul an de facultate ne cumparam costume negre si multe camasi albe, negresit, pepit sau in carouri ar fi dezastru. Ne prindem parul in coc, ne lustruim pantofii si ne perindam pe la sediul firmelor ce corespund ca importanta si venituri facultatii pe care urmeaza sa o absolvim. Cine e student la Tokyo University, Kyoto University si altele de acest fel viziteaza Toyota, Hitachi, Toshiba sau administratiile centrale ale statului. Nu trebuie sa cunoastem exact ce face un manager de proiect sau payroll specialist, nu ne intereseaza denumirile pompoase in engleza. Daca am muncit atat de mult ca sa intram la acele facultati, am avut rezultate satisfacatoare pe parcursul lor si stim sa ne prezentam la interviu, atunci suntem...tinere talente. Nu ni se cere experienta, ni se cere potential.

Bine, bine, zic gandindu-ma la vanatorul care voi deveni si eu, dupa ce descant prada -jobul mioritic- cu psalmodieri in engleza, dar daca nu aveti experienta nu puteti indeplini cum trebuie sarcinile mai complexe. Nici nu trebuie, imi raspund ei in cor. Am spus ca facultatea de top ne garanteaza obtinerea unui job intr-o corporatie sau Guvern, nu am zis ca ne angajeaza pe loc pe pozitia fruntasa. Avem potential, deci putem invata cum sa lucram, putem sa ne croim o cariera frumoasa in timp, avem rabdare, avem mentori. O companie japoneza se considera pe sine ca o familie; copiii - tinerele talente - sunt instruiti si formati pe tiparul companiei, devin loiali si nici un sef nu i-ar arunca in strada daca nu ar fi absolut obligat sa o faca. Nu te pricepi la asta, bine, te mutam la alt departament si tot asa.

Iata ca vanatul japonez, acel animal jobulet mistic, nu sfarseste pe masa, ci la masa, animal de casa, imblanzit, man's best friend.

Benkyou suru sau Cum se face facultatea in Japonia

Imediat dupa hanami, am inceput cursurile la facultatea de la poalele muntilor. Privelistea de acolo era superba, orasul ni se asternea la picioare, iar albastrul cu licariri de lumina al marii ne odihnea ochii de fiecare data cand ieseam din cladirea facultatii. Diminetile ma amestecam bucuroasa printre numerosii studenti care alcatuiau o procesiune vesela in ascensiunea catre imensul campus sau schimbam zambete in autobuzul aglomerat, dar civilizat.

Comparatiile cu sistemul nostru si intrebarile aferente au inceput dupa ce, in prima zi, mi s-a oferit un birou. Da, un birou al meu, in sala studentilor, la facultate. Colegii mei petreceau marea parte a timpului lor la facultate, acolo studiau, acolo mancau, acolo socializau, acolo isi vedeau de hobby-uri. Fiecare isi personalizase biroul cu poze inramate din care le zambeau mame, tati si frati, multe clasoare si dosare la care lucrau, post-it cu datele examenelor si orare detaliate, animale dragute din plus si paturi roz pentru fetele carora le era frig seara. Modul acesta de a concepe timpul la facultate creeaza niste legaturi mult mai de durata si pregateste pentru atmosfera dintr-un birou de firma, mai tarziu.

Primul curs. Ma regasesc intr-un grup restrans, intr-o sala ce ar fi putut trece drept sala de conferinte in orice companie respectabila. Ma aventurez la cateva cuvinte in japoneza, abia silabisite cu o saptamana in urma si fruntile se scutura de incretituri rapid. Orice inceput si sfarsit au politeturi si zambete. Primim prima tema de gandire si profesorul se uita zambitor la mine cand mentioneaza dezbaterile ce vor urma. Ma gandesc cu o oarecare jale ca, desi am fost mereu elev si student de nota 10, nu m-am aruncat prea des sa-mi exprim opiniile sus si tare. Intotdeauna am avut un carcel la mana, in special la cele doua degete care fac semnul pacii, carcel ce se vindeca miraculos la examenele scrise. Vedeti voi, memorarea mecanica care iti aduce zecele nu este mama naturala a dezinvolturii intr-o dezbatere. Asta am putut constata, atat eu, cat si colegii mei japonezi, la un curs la care un american ce nu auzise despre toate tratatele si datele lor istorice din capul nostru ne-a facut KO cu o prezentare extrem de pragmatica, fluida si atragatoare. Nici eu, nici japonezii nu stiam cum sa atragem atentia unui public, captatio benevolentiae, cum sa inseram mici glume si cum sa folosim fraze simple, dar de efect, in locul frazelor noastre sforaitoare.

Ca sa ne consolam, o romanca si niste japonezi - produsi ai unor sisteme bazate pe memorare, la ei chiar mai rau decat la noi - evadam la ora pranzului. Oriunde s-ar afla, la facultate sau la serviciu, japonezilor li se acorda o pauza de masa generoasa, pana la 2 ore. De acest interval profita orice restaurant, oricat de mic, pentru a atrage clientii prin seturile speciale de pranz al caror pret este mai mult decat rezonabil. Astfel, pranzul constituia masa cea mai importanta a zilei si nu de putine ori mi-am luat colegii de mana si am cutreierat orasul, in fiecare zi incercand un alt restaurant etnic. In aburii bucatelor al caror gust nu ne era familiar si pe care ne amuzam sa le incercam cu o curiozitate sincera, se topeau frustrarile din sala de curs si se legau prietenii intuite in tacere, bazate pe un ceva mai presus de confidente.

La majoritatea cursurilor a trebuit sa fiu avocatul tuturor gandurilor pe care colegii mei nu reuseau sa le formuleze cum trebuie in engleza si pe care mi le adresau in priviri pline de neputinta si timiditate. Engleza este la fel de dificil de invatat pentru ei cum este japoneza pentru noi. Si totusi iata-i, inscrisi la cursuri cu un limbaj tehnic, in engleza, stanjeniti peste masura de tacerile care urmeaza intrebarilor, rosi de frustrare pentru fiecare observatie pertinenta care s-a pierdut din cauza precaritatii englezei lor, pregatind cateva fraze cu un munte de dictionare si munca asidua. Iar eu vorbeam cu usurinta mai multe limbi decat ar fi putut ei invata vreodata. Pentru ca, am sa-i conced macar atat sistemului nostru, am avut de unde. Tenacitatea lor insa nu putea decat sa-mi inspire admiratie, am sa-i conced macar atat sistemului lor, au avut de unde.

Cand luminile portului incepeau sa se aprinda, profesorii ieseau din birourile lor, unde faceau cercetare, vesnici doctoranzi cu diploma care s-o ateste, studiind cot la cot cu noi in continuare. Se intampla adesea sa mergem toti la o izakaya, un loc unde mancarea e special conceputa ca sa fie extrem de variata si in portii mici pentru a acompania bautura nelimitata, all you can drink system. Pe masura ce nasul profesorului meu indrumator se inrosea ne povestea despre familia lui si directia cercetarilor sale, imi punea intrebari despre Romania si despre lume, asa cum o vad eu, incercand sa ma ghideze subtil. Nu-mi imaginez vreun profesor din Romania facand asa ceva pentru ca ei sunt mari si noi mici, dar si pentru ca multi dintre noi nu inteleg notiunea de respect, nici nu-si imagineaza ca le-ar trebui un mentor si sunt aproape sigura ca s-ar comporta necorespunzator daca s-ar afla la o astfel de intalnire informala. Insa de o relatie mai stransa profesor-student am beneficia cu totii.

Intre studenti, intre profesori apareau mereu straini fiindca Japonia pune accent pe schimbul de experienta. Fiecare om diferit aduce un plus. Japonezii sunt prin traditie niste insulari, atat ca localizare geografica, cat si ca atitudine, insa astazi mai insulari suntem noi, romanii. Noi nu avem nevoie de profesori straini invitati, nici de prea multi studenti straini care sa ne prezinte o alta perspectiva; nu avem nevoie de relatii adevarate cu lumea de peste granita, construite la nivel de individ, in perioada in care invatam cel mai mult, ne ajung judecatile de valoare despre cutare sau cutare popor, emise fara a cunoaste macar un singur reprezentant al sau. Credem ca suntem auto-suficienti si asta, pana si una dintre cele mai inchise tari din lume a invatat, nu ne ajuta sa progresam.

Las sugestiile privitoare la reforma invatamantului celor mai pregatiti decat mine, le urez sa reuseasca sa iasa de sub avalansa de oameni neavizati care au pareri ferme despre orice. Un singur lucru pot sa fac. Sa le spun tuturor tinerilor, oglinzi ale unei Misaki din scoala si facultate: urmati-va interesele, urmati-va inclinatiile, nu ridicati din umeri cand nu sunteti obligati sa invatati, nu viitorul scolii e in joc aici. Incalcati regulile daca sunteti obligati sa invatati mecanic, nu va vor folosi la nimic acei zece castigati fara pasiune. Respectati-va, implicati-va in propriul viitor, nu va irositi in distractii ieftine cu care umpleti orice gol.

Puneti suflet in prioritati, puneti moderatie in celelalte.

Despre incredere in societate si alte notiuni abstracte pentru romani

Spuneam in postul precedent ca nici nu apucasem bine sa fac cunostinta cu solul insular japonez (prin intermediul talpilor, desigur; am mai facut eu cunostinta cu solul si prin intermediul nasului, coatelor si genunchilor :P) ca ma simteam deja la adapost. Atunci nu i-am dat atata importanta acelui sentiment, insa acum, privind retrospectiv cu un ochi si nostalgic cu celalalt (miop cu amandoi insa :)), imi dau seama ca nu s-a produs spontan si ca s-a solidificat intru totul dupa aceea.

Una dintre provocarile acestei burse in Japonia este sa-ti gasesti singur o universitate care sa te accepte. Pana aici, nimic iesit din comun, DAR...nu numai universitatea trebuie sa te accepte, ci si un anumit profesor care iti va fi indrumator pe tot parcursul studiilor si, cand zic "indrumator", nu ma refer la the-"Hai, ia si matale un subiect de licenta si scrie acolo ce gasesti. Apoi vii frumusel la mine si ma uit nitel la titlurile capitolelor"-type (ring a bell, anyone?). Nu. In sistemul japonez, profesorul are o responsabilitate enorma, trebuie sa-l ghideze pe studentul sau in cariera, scop in care il invita periodic sa discute diverse aspecte ale vietii de student(planuri, greutati, lucrari de scris, abilitati etc), ii da toate datele sale de contact si are grija sa socializeze cu toti studenti sai la un sake si o masa buna ^_^  Nu puneti la inima, mai sunt si la ei exceptii de la acest model :P

Cu scopul de a gasi un profesor potrivit, am trimis zeci de emailuri, unele pe adresele lor personale ( I am not a stalker, yes?!), altele la tot felul de birouri studentesti. Am primit raspunsuri la TOATE, da, toate. Nu toate pozitive, unele cerand detalii, altele cerand scuze pentru ca sunt deja ocupati cu prea multi studenti, dar cred ca nu o data vi s-a intamplat sa trimiteti un mail in eter catre o institutie/persoana din Romania... Am gasit un profesor extraordinar, o sa mai auziti de dansul ^_^ .

Apoi, intr-o zi, cand ma intrebam vestejita de grija cum sa ajung de la aeroportul din Osaka la caminul meu din Orasul Uimitor (nume de cod, my name is Uimitor, O-r-a-s-u-l Uimitor), primesc un email de la o colega de facultate din Japonia (!) , dintr-un an mai mare (senpai, I'll explain later), care imi spune ca este si ea studenta a aceluiasi profesor si ca s-a oferit voluntar sa-mi fie "tutor" cat stau in Japonia. Desigur, sa nu-mi fac griji, Student Office s-a ocupat deja de toate formalitatile pentru cazare si ea o sa vina sa ma ia de la aeroport... Nu a facut numai atat, noooo, a mers cu mine pe la toate institutiile la care trebuia sa ajung pentru acte si pentru diverse utilitati, mi-a facut turul orasului si al universtatii, a scris toate formularele alea imposibile in kanji si...mi-a facut cinste cu primul ramen din viata mea.

De-a lungul anului, colegii si profesorul meu m-au sustinut continuu, japonezi necunoscuti se chinuiau sa-mi explice in engleza pe unde sunt la cel mai mic semn de dezorientare, vanzatorii, soferii de autobuz, ofiterii din statiile de tren, babutele si romanii de acolo (da, romanii din Japonia sunt o specie aparte, cel putin cei care nu au ajuns acolo din motive dubioase) m-au ajutat in cele mai diverse situatii, cu zambetul pe buze si fara sa cer cateodata. Nu-mi ajunge o postare, nu-mi ajung o mie, ca sa povestesc toate situatiile in care am ramas fara cuvinte la actele de responsabilitate sociala intalnite.

Pare utopic, nu? Cu toate astea, eu asta am intalnit in acel colt de lume. La Tokyo si la Osaka s-ar putea sa fie intr-o oarecare masura diferit, nu toti strainii primesc atata gentilete si am inteles mai tarziu ca, sub aparente, se afla realitati mai putin roz decat par eu a picta sarguincios aici pentru voi. Dar dati-mi o aparenta dintr-aceea in Romania si o sa fiu multumita! M-as lipsi de grija de furt, de a fi agresata de toti mistretii care cred ca ma flateaza cu privirile si remarcele lor scarboase, de tutuiala fata de oameni pe care nu i-ai mai intalnit vreodata (maestreeee, da-te mai incolo - impinge viguros in coaste caruciorul plin; la Paul: hai, ce-ti dau?; auzi, fataaaaaa), de groaza ca mi se va intampla ceva rau si toata lumea va trece indiferenta, de lipsa de valoare a unui "te rog", "multumesc", "dar am dreptate!", "faceti-va treaba, va rog!" , in fine...de nesiguranta in care traim.

Daaa, si marmota impacheta ciocolata in staniol...Singura cale pe care o vad eu este sa ma bucur de putinele momente in care avem incredere sa ne aratam omenia (da, mai exista, dar e ascunsa de frica etichetei de "fraier"): cand multumesc cu o inclinare a capului unui sofer care mi-a cedat trecerea si-mi raspunde la fel sau cand o angajata observa corect si amabil ca s-a taxat un produs de doua ori si repara greseala (da, exemple reale). Mai are cineva exemple dintr-astea pozitive? Fac colectie si le public ca sursa colectiva de alinare ^_^

Now that we got that out of the way , o sa ma intorc la firul epic initial si o sa  povestesc cum a fost prima zi in Japonia ^_^ ...intr-o postare viitoare. Stay tuned!