Kobe

Tsuyu este sezonul ploios in Japonia. In iunie, picaturi mici si dese se napustesc cu furie pe umbrelele colorate, le alunga speriate si apoi se sinucid kamikaze pe asfaltul insetat. In statii se gasesc aranjate huse din plastic pentru ca umbrelele sa nu-si verse amarul pe podeaua trenului. Ar fi nepoliticos din partea lor.

In Japonia de 3 luni. Parca de 5 minute. Cand perdeaua de stropi furiosi ca niste samurai intr-o lupta incrancenata nu ma hipnotizeaza de la balconul meu alerg afara. E un sentiment ciudat acesta, de a privi usa casei tale ca pe o usa spre viata, de a clocoti de curiozitate sa o deschizi, sa pasesti pe coridorul lucios, sa-i zambesti din suflet coreencei care vine de la bucatarie cu o farfurie aburinda de taietei si kimchi, sa alegi ascensorul vorbaret, desi ai aluneca sprinten pe scari si sa pornesti din nou in expeditie ca un Indiana Jones la dezgropat comori.

Drumul catre statia de tren il stiu. Merg in directia opusa asteptand cu sufletul deschis la fiecare colt de strada sa apara un altar micut pe marginea drumului cu Buddha impietrit de veghe. Sau o cafenea cu usi de lemn maro si reclama pictata in kanji rotunjiti, dar interior de cafenea europeana din secolul al XIX-lea. M-am obisnuit ca oamenii sa-mi zambeasca, am uitat sa mai strang la piept fara dragoste geanta in tren si nu ma mai simt prost fiindca mii de priviri imi spun in fiece clipa ca sunt straina. Ma simt libera de o incrancenare pe care nu stiam ca o am. M-am chinuit atat sa invat a ignora uratul din jurul nostru incat am ajuns sa ignor si frumosul cu el. Oare cum arata ploaia de acasa? 

Ma uit in zare pentru a nu stiu cata oara de cand am ajuns aici. Da, tot acolo este, Rokko-san. Pana acum nu am locuit niciodata la poalele unui munte. Nu e de mirare ca ma surprinde in fiecare zi, luceste verde psihidelic sau isi ascunde chipul in nori ca un ninja in cagula sa. Tot indepartandu-ma de el ajung la malul marii unde vapoare enorme ma fac sa ma simt cu adevarat din lut si apa cu siluetele lor dure de fier. Mai departe trotuarul e dislocat de la cutremurul din 1995, aluneca in panta catre apele ce-l inghit prevestitoare. Un felinar sta aplecat ca Turnul din Pisa ca noi sa ne amintim de forta placilor tectonice. Si sa depunem mai multa atentie la instructajele de reactie in caz de cutremur.

Se insereaza. O roata de lumini incepe sa se invarta usor la orizont. Ferris-wheel e preferata Japoniei, a rasarit peste tot ca o planta cultivata cu ardoare. Si cum sa n-o adori? Te urci in cabina ingusta cu cineva special, va luati avant de la pamant si strabateti cerul ca zeul Soarelui in carul sau aurit. Incet, incet. Ajungeti la stele. Lumea e mica de acolo, de sus. Si e liniste. Daca cineva isi inchipuie ca in Japonia nu exista romantism ar trebui sa vada ferris wheels si chipurile celor care coboara din ele.

Kobe. Orasul minunat.

…

Franturi de poveste

Pana si povestile trebuie sa aiba un fir conductor al lor, sa se aprinda cu o voce ragusita si sa continue intr-o inlantuire logica. Pentru ca povestea mea de sambata, de la Povestiri din Lumea Mare, n-a fost o inlantuire a gandurilor, ci mai degraba a sentimentelor , dar si pentru ca simt ca mai aveam atatea de spus, am decis sa-i pun eticheta de “frantura de poveste”. I-am taiat nasul.

Cel mai mare impact l-a avut asupra mea deplina siguranta in care m-am regasit datorita conduitei sociale japoneze:

Indiferenta nu este o atitudine socialmente acceptata

Cateodata nu ne pasa de soarta celor din jur sau de ceea ce ne inconjoara. Este valabil pentru Romania, dar este valabil si pentru Japonia. Diferenta este insa ca a arata fatis ca nu-ti pasa, a te comporta in consecinta, nu este bine primit in Japonia. Sa fii egoist in public iti poate atrage izolarea fata de comunitate, ceea ce suna a pedeapsa suprema intr-o tara care te educa din copilarie ca esti parte dintr-un intreg si ca e datoria ta sa nu iesi ca un ghimpe in evidenta, ci sa contribui cum poti tu la armonia intregului.

Nu am reusit sa ma pierd niciodata in Japonia. Cand paream un pic dezorientata, se gasea cineva pe care nu-l mai vazusem in viata mea sa incerce sa-mi explice, in japoneza, prin semne, in cateva cuvinte in engleza, cum sa ajung unde doream sa ajung. Multi japonezi m-au condus direct la destinatie, chiar daca asta le-a intrerupt drumul lor zilnic.

Intr-o zi, vizitand un muzeu din Osaka, am fost trasa usor de maneca de o doamna mai in varsta care mi-a oferit o pictura traditionala japoneza spunandu-mi ca si eu sunt departe la fel ca fiica dansei ce studia in Canada. Imi oferea pictura ca sa-mi amintesc de mama mea cum spera sa-si aminteasca si fiica ei de dansa.

Alta data, in cladirea unde lucram ca instructor de engleza pentru niste copilasi in timpul meu liber, se organizau cursuri de ceramica. Cum sunt mare iubitoare de mestesuguri traditionale am prins a privi cu entuziasm farfurioarele si bolurile cu motive tipic japoneze lasate la uscat pe o masuta. O doamna a venit si m-a intrebat daca imi plac farfurioarele pe care le facuse dansa. Acele farfurioare se odihnesc azi in dulapul bucatariei mele fiindca doamna mi le-a oferit ca sa le duc acolo, la mine in tara si sa-mi amintesc de ea si de timpul petrecut in Japonia.

Chiar si tinerii inteleg sa respecte legile nescrise ale societatii. Un tanar care studia probabil la aceeasi universitate cu mine, dar pe care nu l-am mai vazut de atunci vreodata, m-a ajutat intr-o dimineata intr-un fel providential. Nu aveam maruntul necesar pentru a plati biletul in masinaria de langa sofer, ci o bancnota prea mare ce nu putea fi schimbata. Vazand ca ma cuprinde disperarea fiindca nu puteam sa platesc si sa cobor unde era statia mea, tanarul a platit linistit si biletul meu, iar apoi, oricat am insistat sa-i inapoiez banii nu s-a lasat induplecat pe motiv ca “suntem colegi la aceeasi universitate”.

In jurul unei mese pline cu ceai cald si sake, intr-o seara mai racoroasa de noiembrie, am realizat ca sunt singura ce-si “da cu parerea” despre tot si toate in timp ce japonezii fie ma aprobau discret, fie numai zambeau politicos. La inceput a fost frustrant, oare de ce nu sunt dezbateri, m-am gandit, de ce nu-si spune toata lumea oful? Apoi am inteles ca nu e absoluta nevoie sa-ti strigi parerea in patru colturi daca are potential sa jigneasca pe cineva, fie si numai contrazincandu-l. Am mai observat ca toti se invitau unii pe altii inainte sa guste din mancarea pe care o imparteam intre noi intotdeauna si nimeni nu era dornic sa ia ultima bucatica de teama sa nu para nepoliticos fata de nevoile celorlalti.

Prieteni de tacere

Cand iti faci un prieten nou, de obicei la primele intalniri se povestesc diverse aspecte ale vietii, din ce in ce mai multe amanunte sunt oferite astfel incat sa puteti afirma ca “va cunoasteti”.  Cum eu nu stiam destula japoneza si nici ei destula engleza, comunicarea mi s-a parut dificila la inceput cu cei care aveau sa-mi devina prieteni in Japonia. Barierele dintre noi ma frustrau imens si, pana la sfarsit, m-am temut ca n-o sa pot exprima cum trebuie cata afectiune le port.

Curand insa, am realizat ca, desi nu puteau de multe ori sa-mi spuna ceea ce voiau sa-mi povesteasca, faceau tot felul de gesturi micute pentru mine, imi aduceau cate o cutiuta de bomboane pe care o imparteam frateste la ora ceaiului, veneau cu mine de fiecare data cand aveam vreo formalitate de indeplinit (permis de biblioteca, diverse acte pe la administratii, bilete mai speciale de tren, abonamente, facturi etc), cand mergeam la diverse evenimente faceau pe translatorii si nu ma lasau niciodata singura, la plecare mi-au organizat diverse “good-bye party-uri” si s-au trezit Dumnezeu-stie la ce ora ca sa vina sa-mi faca cu mana si sa-mi spuna “sayonara” pentru ultima oara in fata autobuzului de la ora 6 dimineata, ce ma ducea spre aeroport…

Am inteles ca gesturile contau mai mult decat cuvintele pe care nu puteam sa ni le spunem. Si acum, dupa un an, tot mai primesc diverse pachetele de la ei si ma straduiesc sa le arat in acelasi mod ca-mi sunt prieteni.

Am invatat multe alte lucruri in Japonia. Am inteles ca toate lucrurile minunate de care ma bucuram veneau cu multa disciplina si  ordine, ca toate acele reguli nescrise puteau sa copleseasca enorm astfel incat rabufniri uimitoare apareau ici si colo.  Nevoia de a se exprima ca indivizi diferiti si de a respinge competitivitatea acuta ce le este intiparita inca de cand sunt copii ii impinge pe japonezi sa socheze lumea uneori, fie prin stiluri de moda destinate a sari in ochi (Gothic Lolita, Ganguro) sau izolare extrema (fenomenul “hikikomori”), fie prin sinucideri cu impact public sau atitudini de xenofobie si discriminare.

Aceasta este viata in Japonia si are contradictiile ei, ca peste tot. Cu toate acestea, daca intrebi un japonez unde ar prefera sa locuiasca, tot Japonia iti va raspunde in majoritatea cazurilor. Eu cred ca a trai in Japonia e ca si cum ai cuceri muntele Fuji: e greu, dar aduce multe satisfactii.

@ All Photos belong to me, please do not use them without my express consent. 

Despre incredere in societate si alte notiuni abstracte pentru romani

Spuneam in postul precedent ca nici nu apucasem bine sa fac cunostinta cu solul insular japonez (prin intermediul talpilor, desigur; am mai facut eu cunostinta cu solul si prin intermediul nasului, coatelor si genunchilor :P) ca ma simteam deja la adapost. Atunci nu i-am dat atata importanta acelui sentiment, insa acum, privind retrospectiv cu un ochi si nostalgic cu celalalt (miop cu amandoi insa :)), imi dau seama ca nu s-a produs spontan si ca s-a solidificat intru totul dupa aceea.

Una dintre provocarile acestei burse in Japonia este sa-ti gasesti singur o universitate care sa te accepte. Pana aici, nimic iesit din comun, DAR...nu numai universitatea trebuie sa te accepte, ci si un anumit profesor care iti va fi indrumator pe tot parcursul studiilor si, cand zic "indrumator", nu ma refer la the-"Hai, ia si matale un subiect de licenta si scrie acolo ce gasesti. Apoi vii frumusel la mine si ma uit nitel la titlurile capitolelor"-type (ring a bell, anyone?). Nu. In sistemul japonez, profesorul are o responsabilitate enorma, trebuie sa-l ghideze pe studentul sau in cariera, scop in care il invita periodic sa discute diverse aspecte ale vietii de student(planuri, greutati, lucrari de scris, abilitati etc), ii da toate datele sale de contact si are grija sa socializeze cu toti studenti sai la un sake si o masa buna ^_^  Nu puneti la inima, mai sunt si la ei exceptii de la acest model :P

Cu scopul de a gasi un profesor potrivit, am trimis zeci de emailuri, unele pe adresele lor personale ( I am not a stalker, yes?!), altele la tot felul de birouri studentesti. Am primit raspunsuri la TOATE, da, toate. Nu toate pozitive, unele cerand detalii, altele cerand scuze pentru ca sunt deja ocupati cu prea multi studenti, dar cred ca nu o data vi s-a intamplat sa trimiteti un mail in eter catre o institutie/persoana din Romania... Am gasit un profesor extraordinar, o sa mai auziti de dansul ^_^ .

Apoi, intr-o zi, cand ma intrebam vestejita de grija cum sa ajung de la aeroportul din Osaka la caminul meu din Orasul Uimitor (nume de cod, my name is Uimitor, O-r-a-s-u-l Uimitor), primesc un email de la o colega de facultate din Japonia (!) , dintr-un an mai mare (senpai, I'll explain later), care imi spune ca este si ea studenta a aceluiasi profesor si ca s-a oferit voluntar sa-mi fie "tutor" cat stau in Japonia. Desigur, sa nu-mi fac griji, Student Office s-a ocupat deja de toate formalitatile pentru cazare si ea o sa vina sa ma ia de la aeroport... Nu a facut numai atat, noooo, a mers cu mine pe la toate institutiile la care trebuia sa ajung pentru acte si pentru diverse utilitati, mi-a facut turul orasului si al universtatii, a scris toate formularele alea imposibile in kanji si...mi-a facut cinste cu primul ramen din viata mea.

De-a lungul anului, colegii si profesorul meu m-au sustinut continuu, japonezi necunoscuti se chinuiau sa-mi explice in engleza pe unde sunt la cel mai mic semn de dezorientare, vanzatorii, soferii de autobuz, ofiterii din statiile de tren, babutele si romanii de acolo (da, romanii din Japonia sunt o specie aparte, cel putin cei care nu au ajuns acolo din motive dubioase) m-au ajutat in cele mai diverse situatii, cu zambetul pe buze si fara sa cer cateodata. Nu-mi ajunge o postare, nu-mi ajung o mie, ca sa povestesc toate situatiile in care am ramas fara cuvinte la actele de responsabilitate sociala intalnite.

Pare utopic, nu? Cu toate astea, eu asta am intalnit in acel colt de lume. La Tokyo si la Osaka s-ar putea sa fie intr-o oarecare masura diferit, nu toti strainii primesc atata gentilete si am inteles mai tarziu ca, sub aparente, se afla realitati mai putin roz decat par eu a picta sarguincios aici pentru voi. Dar dati-mi o aparenta dintr-aceea in Romania si o sa fiu multumita! M-as lipsi de grija de furt, de a fi agresata de toti mistretii care cred ca ma flateaza cu privirile si remarcele lor scarboase, de tutuiala fata de oameni pe care nu i-ai mai intalnit vreodata (maestreeee, da-te mai incolo - impinge viguros in coaste caruciorul plin; la Paul: hai, ce-ti dau?; auzi, fataaaaaa), de groaza ca mi se va intampla ceva rau si toata lumea va trece indiferenta, de lipsa de valoare a unui "te rog", "multumesc", "dar am dreptate!", "faceti-va treaba, va rog!" , in fine...de nesiguranta in care traim.

Daaa, si marmota impacheta ciocolata in staniol...Singura cale pe care o vad eu este sa ma bucur de putinele momente in care avem incredere sa ne aratam omenia (da, mai exista, dar e ascunsa de frica etichetei de "fraier"): cand multumesc cu o inclinare a capului unui sofer care mi-a cedat trecerea si-mi raspunde la fel sau cand o angajata observa corect si amabil ca s-a taxat un produs de doua ori si repara greseala (da, exemple reale). Mai are cineva exemple dintr-astea pozitive? Fac colectie si le public ca sursa colectiva de alinare ^_^

Now that we got that out of the way , o sa ma intorc la firul epic initial si o sa  povestesc cum a fost prima zi in Japonia ^_^ ...intr-o postare viitoare. Stay tuned!