Ninsoare roz de aprilie

Cand infloresc ciresii in Japonia, parca ninge. Linistit, cu petale de un roz aproape incaruntit care aluneca senin catre final. Ciresii japonezi nu dau cirese, ci acopera strazile si parcurile cu un vesmant tesut anume pentru ca oamenii sa traiasca visand. Sa vezi viata in roz nu mai este doar un fel de a spune pentru ca lumina difuza de primavara si copacii acestia care se scutura de haine fara inhibitii transforma totul in jurul lor.

Stiam ca japonezii fac din inflorirea ciresilor o adevarata sarbatoare. Asemenea sensibilitati peisagistice nu ma cuprinsesera pana atunci. Sigur, mai admirasem satucele noastre catarate pe coline valurite in Transilvania, dar exclamarile privitoare la natura nu-mi erau caracteristice. Ba chiar mi se pareau siropoase, sa spun drept. Dar ceea ce se intampla in Japonia in fiecare aprilie m-a luat pe nepregatite. Cum sa stiu ca toti oamenii arata mai frumos prafuiti cu petale? Sau ca betonul si sticla isi indulcesc aspectul, iar orasul nu mai apare ca o agresiune la adresa naturii? De unde sa ghicesc ca nu poti dicta lipsa sentimentelor siropoase, ca nu poti ignora petalele care ti se amesteca in par, in mancare, sub talpile pantofilor, poate si in suflet?

Asa ca am facut ca toti ceilalti din jurul meu. Mi-am saltat pasii prin mormane de petale moi ca si cum n-ar fi existat o zi greoaie in viata mea, am privit in loc sa vorbesc, am zambit necunoscutilor cum imi zambeau si ei mie si mi-am dat voie sa fiu siropoasa, ceea ce s-a mai intamplat de atunci regulat, spre oroarea prietenilor ^_^

Nu stiu daca datorita acestei atmosfere de basm sau pur si simplu a faptului ca vorbeam aceeasi limba, ne-am legat. De unde ma temeam ca o sa incep sa vorbesc stalcit, o sa-mi caut cuvintele cu lupa si o sa uit romana mai ceva ca Raducioiu pe aeroport, am avut cu cine imparti expresii romanesti in fiecare zi. Si ma mai temeam de ceva: auzisem eu ca romanii din strainatate sunt mai straini decat strainii fata de compatriotii lor. Si teama numarul doi s-a dovedit, din fericire, nefondata in cazul meu. Am gasit compatrioti, dar mai important, prieteni.

Sakura, ciresii in floare, sunt efemeri. Nu voi spune ca sunt efemeri ca toate lucrurile dureros de frumoase pentru ca imaginea lor, intiparita in atatea minti, se va perpetua si va dura o vesnicie. Dar nu asemenea ganduri ma animau in timp ce luam parte la primul hanami. Asezati pe iarba, sub copacii care-si revarsau ultimele petale peste noi, romani si japonezi deopotriva, priveam cu nesat ninsoarea. In jurul nostru, zeci de alte grupuri priveau acelasi spectacol. Cu mancare frumos ambalata si sake sau chu-hai mii de oameni au petrecut pana seara tarziu cand autoritatile au avut grija sa lumineze discret copacii. Am vorbit, ras, luat cutia cu alcool drept cutie cu suc, ceea ce mi-a creat evidente neplaceri, privit uimita la nasurile rosii ale japonezilor aproape deloc rezistenti la bautura, dar si la felul in care, la sfarsitul picnicului au inceput constiinciosi sa imparta gunoiul rezultat in PET-uri, hartie, sticla si sa curete perfect dupa ei.

Oare cand picnicurile acestea s-au uratit in gratare cu munti de gunoaie in urma lor sau facute in fata blocului, pentru a se conecta cu totii, protagonisti si vecini exasperati de miros, cu betonul blocurilor...?!

Trecand peste pastila amara si peste frigul iernatic de afara, ramane imaginea ciresilor, care nu sunt decat niste copaci in floare, dar niste copaci in care omul poate lesne sa puna visuri si sperante. In locul petalelor de cires si pentru ca nu pot sa transform iarna romaneasca intr-o primavara japoneza, va pregatesc o surpriza ^_^