Sarmale si Eurovision in Japonia

Zorii celei de-a 30 zi a lui decembrie, o zi rece de iarna in Tokyo, m-au gasit asteptand nerabdatoare pe un peron. Asteptam shinkansenul, trenul iute ca un glont, un avion pe sine. Cu siguranta m-as fi asezat la alta coada, singura oaie nedisciplinata din marea de japonezi voiajori, daca nu imi tinea ea bratul protector. Datorita ei eram pe cale sa fiu temporar adoptata de o familie japoneza din provincie, datorita ei am vazut Tokyo altfel decat un turist, din sora mare si un pic bossy m-am transformat in sora mica si nestiutoare, uitandu-ma neajutorata in ochii ei de fiecare data cand vantul imi zbura, pentru a cata oara?, cuvintele japoneze din minte.

Instalata confortabil in shinkansen priveam peisajele schimbandu-se de la ora la ora, ca niste cadre de film mut. In decursul in care am mancat un mar a nins razboinic vajnic, a aparut soarele de dupa o colina, a plouat peste niste parcele de orez inecate deja si s-a lasat bezna peste un satuc desprins parca din Shogun. Da, mananc incet si tacticos, dar totusi...

In oraselul de la Marea Japoniei ningea. O cutiuta pe roti japoneza ne astepta impreuna cu o cumnata volubila si generoasa. De cum a dat cu ochii de mine a inceput a zambi. Casa parinteasca sedea in mijlocul unei gradini tipic japoneze, cu arbusti si carari pietruite, fiecare copacel la locul sau intr-un feng-shui invatat de secole. In camera mea nu era niciun pat, dar intins pe jos astepta un futon care parea arhaic, dar ascundea niste fire legate la electricitate si la modernism. Un futon care se incalzea dupa pofta inimii, numai cu un buton. Vitrine cu samurai cranceni si gheise nesprancenate.

Dar sufletul casei era Okaasan, mama. Minunandu-se neincetat ca-i inteleg limba (e un fel de a spune, dar asta nu trebuie sa stie si ea...) si, mai presus de toate, ca pot manca alge si peste crud si multe altele, Okaasan ma inconjura in fiece moment cu cate o atentie, un ceai verde sau snackuri din caracatita uscata. Atentiile au inceput a pica din cer: cumnata mi-a adus un pulovar, nepotii au venit si ei sfiosi sa ma salute, ba am obtinut chiar si o vizita la coafor cu masaj inclus! Si eu nu adusesem destule cadouri...as fi dat la toata lumea!

Ajunul Anului Nou m-a gasit facand...sarmale. Se pare ca nepotilor le placea enorm mancarea aceasta straina, dar mult mai gustoasa decat legumele in otet de orez ale lui Okasaan. De altfel, o traditie importanta spune ca Anul Nou este momentul in care chiar si mamele trebuie sa ia o pauza. Supermarketurile sunt pline cu osechiryori, cutii lacuite, rosii si negre, in care este aranjata frumos mancarea de Anul Nou. Ea nu trebuie sa fie usor alterabila si trebuie sa contina anumite ingrediente traditionale, fiecare cu semnificatia lui: piure de cartofi dulci si castane (kurikinton), radacina de kinpira (asemanator brusturelui), boabe de soia dulci(kuromame), alge uscate, sushi, sashimi, etc.

In timp ce eu si sora mea mai mare din Japonia impachetam de zor la sarmale, sporovaind despre foi de dafin si alte asemenea de negasit acolo, Okaasan privea cu multa luare aminte la televizor unde se desfasura un spectacol traditional de sfarsit de an. Kohaku Uta Gassen este o batalie televizata intre doua echipe, alba si rosie, formate din cei mai cunoscuti muzicieni japonezi. Se amesteca J-pop, rock nebunesc, hip-hop japonez (?), muzica traditionala - enka- , o varietate si un colorit nebunesti de costume, machiaj, miscare scenica lasate la aprecierea prin vot a japonezilor de acasa. Un adevarat Eurovision al Japoniei in care sunt invitati deopotriva artisti tineri si mai in varsta, kimonourile se amesteca langa fustite scurte metalizate si toata lumea se intrece in politeturi. Am adormit pe la jumatatea lui.

Dar n-am avut un somn dulce, in parte fiindca ma gandeam la pocniturile si zgomotul de acasa, in parte fiindca n-am dormit decat pana la 4.30 dimineata. Misaki-chaaaaan, hai la templu!

(to be continued...)