Modelul japonez: numai mama, nu si femeie de cariera

Oana mi-a aruncat manusa, din dantela, nu din piele, fiindca este vorba despre o provocare placuta si deloc dureroasa: poate o femeie sa fie mama si femeie de cariera in acelasi timp? Discutia a pornit datorita Alinei Gorghiu si poftesc pe oricine sa-si aduca o contributie cuvantatoare aici sau pe propriul blog.

In primul rand, sa clarificam premisele: nu sunt nici director de firma, nici mama. Consider asadar ca nu am experienta necesara care sa fundamenteze o opinie demna de luat in seama. Sa nu-ti arunci parerea degajat in cele patru zari daca nu ai o baza solida pentru ea este o lectie invatata in Japonia si intentionez sa o respect, asa ca nu pot raspunde la intrebare.

Oana a prevazut probabil genul acesta de reactie deoarece m-a indemnat sa povestesc cum e in Japonia in privinta aceasta: femeile japoneze se lupta tot ca romancele prinse intre cariera si copii/familie? Aici ma simt ca pestele printre ierburi marine si nisip oceanic, din moment ce am avut ocazia sa discut despre asta cu multe femei japoneze, le-am observat in ipostazele de mai sus si am de relatat o viziune complet diferita de cea romaneasca.

Succint, nu. Femeile japoneze nu sunt prinse intre cele doua ipostaze si nici nu exista aceasta dilema in Japonia. Asta pentru ca alegerea lor e clara si vizibila chiar si pentru un strain. Aleg sa fie mame. Motivele pentru care fac aceasta alegere in majoritate covarsitoare sunt multiple:

1. Traditional, acesta este rolul femeii in societatea japoneza, o viziune comuna a barbatilor si a femeilor. Se considera chiar si azi ca mama este cea  mai indicata sa se ocupe de educatia si cresterea copiilor, barbatii avand un rol oarecum marginal. Atat barbatii, cat si femeile japoneze par in continuare sa fie multumiti cu viziunea aceasta, cu exceptii crescande in ultima vreme, insa minore inca. Un sondaj independent facut printre colegele mele la universitate mi-a aratat ca majoritatea isi doresc pur si simplu sa aiba grija de familie.

Pana aici, nimic special, acest rol traditional se regaseste si la noi.

2. Educatia unui copil in Japonia nu seamana cu educatia unui copil in Romania. Lasand la o parte ceea ce este material (carucioare, imbracaminte, jucarii, etc), se considera ca timpul este cel mai important lucru de oferit copilului tau. Mamele renunta la joburi pentru a sta acasa langa copii, gatesc in fiecare zi (v-am spus ca in Japonia nu exista mancare congelata in supermarket?!), fac curat, duc si aduc copiii de la scoala si de la nenumaratele cursuri suplimentare la care sunt inscrisi copiii japonezi de regula, le pregatesc pranzul la pachet in fiecare zi (vedeti aici un exemplu si veti intelege de ce consuma mult timp si cere indemanare...), tin "contabilitatea" familiei, etc. Sunt foarte blande, isi cara copiii peste tot si le explica tot timpul regulile societatii japoneze. Nu am vazut vreun copil care sa faca crize de plans in tren sau in magazin, cateodata mi se parea ca erau anormal de cuminti si intelegatori. Majoritatea mamelor sunt bine aranjate si mereu ingrijte. Nu par deloc haituite, ci foarte naturale. Nu tipa, nu scutura copiii, par a avea o rabdare infinita.

3. Societatea apreciaza foarte mult o mama. Nu se va uita nimeni dispretuitor atunci cand o femeie spune ca sta acasa pentru a-si creste copiii, aceasta este normalitatea la japonezi. Toata lumea le complimenteaza pentru efortul depus in a mentine "armonia familiei". O femeie japoneza poate sa nu aiba un job toata viata sau numai pana la maturizarea deplina a copiilor, nu va exista persoana care sa incrunte vreo spranceana, cu atat mai putin sotul ei.

4. Iata acum si diferenta majora fata de noi si, intr-un fel, motivul pentru care toate cele de mai sus sunt viabile: statul si sectorul privat incurajeaza aceasta viziune. Barbatii cu familie primesc un salariu mai mare care ajunge pentru a intretine intreaga familie. Mamele nu muncesc pentru ca nu au nevoie sa munceasca. In schimb, barbatii muncesc pana la epuizare si sunt deseori mai mult sau mai putin absenti din viata copiilor si a mamei. Si inca un element-surpriza: salariul barbatului este predat sotiei sale, intergral de cele mai multe ori, spre administrare. Nu se pune problema de independenta financiara de sot, banii sai sunt banii familiei si o sotie buna va trebui sa faca economii si sa distribuie judicios banii pentru diversele cheltuieli. Cum se exprima statutul unui barbat japonez? Printre altele, prin geanta Luis Vuitton pe care o are sotia sa.

Cand am spus "incurajeaza" am fost permisiva. Unii ar spune "obliga". In Japonia nu se poate expune problema astfel: femeie de cariera vs mama. De ce? Pentru simplul fapt ca nu exista cariera pentru femei.

Trageti aer, inspirati, respirati. Ganditi-va ca exista exceptii, 10 procente de exceptii din totalul posturilor de management fata de 43% din SUA, conform ONU. Mai departe. Este adevarat, extrem de putine femei, mult mai putine decat in Europa sau SUA ajung vreodata in pozitii cheie, fruntase in firme sau in administratia de stat. O spun sondajele, mi-au spus-o si toti japonezii pe care i-am intrebat. Exista asa-numitele "office ladies", femei ce indeplinesc mai mult roluri de sustinere, administrative in companii. Acum intelegeti de ce e usor sa renunti la plimbat hartii in favoarea cresterii propriului copil?

Inchei prin a spune ca s-a manifestat in ultima vreme o crestere a numarului femeilor care nu doresc sa se marite (de neconceput in general) tocmai pentru a nu avea copii si a fi fortate/incurajate sa-si paraseasca jobul. Sunt insa drastic minoritare, majoritatea femeilor japoneze nu obiecteaza la aceasta situatie, ba chiar o aproba si-si doresc sa nu lucreze, ci sa-si educe copiii la adapostul muncii sotului. Cand am povestit anturajului meu feminin din Japonia ca femeile romance lucreaza si-si cresc si copiii in acelasi timp am primit o uitatura miloasa si un "It must be hard for you".

Japan TV (1)

Cine e Daniela Crudu? Dar blonda lui Botezatu? Honorius? Abia picasem din cerul asiatic si probabil ca aveam privirea incetosata cand auzeam despre oamenii astia. Pierdusem contactul cu media romaneasca si, dupa ce am facut o cercetare sumara, mi-am dat seama ca nu aveam ce sa regret. Consecinta este ca nici azi nu am televizor si nici nu vreau sa-mi cumpar.

Micuta cutiuta neagra acaparatoare a lipsit si din camera mea din Japonia. N-as fi avut timp de el, tot ce voiam sa vad se afla in afara acelor pereti. Mai tarziu mi-am dat seama insa ca emisiunile japoneze sunt...unice in lume. Unice printr-o nebunie creativa care iti amorteste creierul initial pentru ca apoi sa desclesteze falcile intr-un ras pe care nu-l recunosti ca fiind propriu. In functie de cultura, alte simptome ca cineva vizioneaza o emisiune japoneza sunt: cruci peste cruci, popcorn varsat langa canapeaua care a luat forma corpului corpolent zguduit de un Holy Shit sanatos, bucatica de branza fina cu mucegai si fructele inghitite cu gogalt, nemiscarea piciorului saltaret si inmultirea pistruilor de pe tenul morcoviu si salopeta verde-spiridus-cu-oala-de-bani, etc.

Acesta serie va prezenta o fata a japonezilor necunoscuta multora, un spirit ludic sclipitor, dar absurd de aiuritor. Le multumesc celor de la Asociatia Japan Culture Shop pentru proiectul Japan Media datorita caruia am ajuns in sfarsit sa inteleg unde se duce rasul nebunesc in Japonia: in micuta cutiuta neagra.

Primul episod: lectia de engleza. Participantii nu trebuie sa rada caci pedeapsa este o lovitura serioasa si dureroasa la fund. Dar mai dureroasa decat lovitura este lectia de engleza pentru care sa nu credeti ca au ales un japonez in mod special fugaret de aceasta limba straina. E doar *un pic* sub average.

Concluziile mele:

1. la naiba, eu stiu sa zic 100 in japoneza.

2. participantii astia au una dintre cele mai usoare pedepse/probe din entertainment-ul japonez (veti vedea de ce spun asta in episoadele viitoare).

Voi ce concluzii ati tras cu penseta de aici?

Intaiul rasarit al Noului An

Nu stiu altii cum sunt, nu stiu de betii, pocnitori asurzitoare si voie-buna pe comanda, cu tipar de Revelion, eu stiu de intaiul rasarit. Vazut din Japonia cum se extinde asupra lumii intregi. Pe 1 ianuarie, la 5 dimineata. Din spatele unui mic templu buddhist.

Printre genele lipite inca de somn am vazut un altar micut, ai carui pereti nu erau pereti, ci paravane. Nu stiu cum ati reactiona voi daca ati vedea niste japonezi intrand in biserica la o slujba mare si asezandu-se in genunchi sau facandu-si cruce. Cel putin bizar, nu? Cu toate acestea, nu ma temeam fiindca japonezii sunt extrem de toleranti din punct de vedere religios, ceea ce le doresc si altor natiuni... Shintoismul si buddhismul se imbina in vietile lor armonios, Japonia este tara unde nu conteaza de ce religie esti.

Ritualul insa mi-a insuflat ceva teama, mai ales ca nu-l intelegeam. Iar cand preotul buddhist a sunat joya no kane, clopotul sfarsitului de an, mi s-a parut ca vad aievea un an intorcandu-ne spatele pentru ca altul ca ne intampine cu un zambet. Din fata veneau catre noi mici daruri. Se pare ca localnicii strang o suma modesta pentru ca la sfarsitul acestei ceremonii fiecare persoana sa inceapa anul cu un dar. Mikan, mandarine japoneze cu coaja mai mult decat dispusa sa paraseasca fructul, diverse dulciuri, sake fierbinte. Ni s-a daruit cu multa bucurie. Mai ales ca eu m-am aratat dispusa sa beau sake fierbinte la 5 dimineata.

Dupa ce toti vecinii si-au facut urarile de bine ne-am intors acasa unde ne astepta ozoni, supa dulce cu fasole rosie si mochi, "galuste din orez". Si acum isi amintesc prietenii mei japonezi de "Misaki's happy face when she eats mochi". Dupa deliciul culinar gumat (are textura acesta, chewy) ne-am pregatit de plimbare. Piata de peste era plina ochi de tot soiul de vietati. La templul mare dintr-o localitate invecinata oamenii ardeau calendarele vechi pentru a le primi pe cele noi. Nu se face sa arunci calendarul de la templu, trebuie sa-l arzi. Coada catre "funia rugaciunilor", cum o numeam eu nestiutoare, era imensa. Okasaan nici n-a vrut sa auda de caldura casei, trebuia sa stam la coada ca sa multumim pentru anul care a trecut si sa ne punem speranta in anul care a venit.

Seara am primit vizita unor oaspeti importanti. Preotul buddhist pe care-l vazusem dimineata si rudele apropiate au venit la cina. Nu se trece insa la masa asa direct. Mai intai toata familia primeste oaspetii in camera cu tatami, unde exista un mic altar pentru stramosi. Cu ocazia aceasta am auzit, pentru a cata oara?, ca trebuie sa fi fost japoneza intr-o alta viata. Cauza observatiei a fost postura la masuta joasa, de lemn lacuit. Se pare ca era una tipic japoneza, pe care nu multi oameni o mai adopta cu eleganta in ziua de azi. Nu stiam ce sa fac cu lauda preotului. Asa ca mi-am inclinat capul si mi-am pus rosu in obraji. Okaasan nu s-a lasat mai prejos si a povestit fiecarui oaspete cum, numai dupa 6 luni, pot eu deja sa inteleg ceea ce-mi spune si chiar sa si vorbesc. It's a miracle!...Not!

M-am dus la culcare dupa o masa cu sushi, sashimi, multe legume si...sarmale cu sos de soia. A doua zi urma sa ma intorc la Tokyo pentru un eveniment de mare consumerism: shoppingul de inceput de an...buna traditie!

Gafele japoneze ale lui Misaki (2)

Ati auzit de Conan? Nu, nu Conan - barbarul! Conan - supermarketul. E mare, bine facut, are aproape tot ce ti-ai putea dori, dar mai ales are un ceva...un ceva...exotic, da. Probabil ca i se spune des "Nu ne cunoastem de undeva"? Mai ales americanii folosesc replica asta. It's the cranberry sauce. Chinezii sunt mai rezervati in sentimente, coreenii se fastacesc de tot, britanicii stramba din nasul rosu ocazional, dar toti merg la Conan care-si atrage atent pretendentii cu un sentiment fals de familiaritate. Conan aduce o bucatica de cultura gastronomica de ici, una de colo, se stie doar ca trebuie sa fii versat(il) ca sa ramai in bransa. Ba chiar bine dotat daca vrei sa fii primul.

Misaki credea ca gafele japoneze sunt numai misakiesti. Ca sa n-o lase singura in fata cabinetului doctorului plangandu-se de cea mai grava boala, prietenele romance din Japonia i-au povestit gafa lor. Eh, si ti-ai tapetat camera cu pungute de 1 centimentru lungime si latime, bravo, e mai bine izolata decat cu izopren d'ala de-acasa! Stai sa vezi ce am facut noi!

Dupa cateva luni de japoneza mai intensiva decat avea parte Misaki, doua studente romance simpatice foc s-au gandit ca trebuie sa viziteze supermarketul. Incepeau sa uite cum e sa te plimbi cu orele printre rafturi cu mii de produse care nu-ti trebuie, sa faci cursa de carucioare pana la casa si sa dai un ghiont prietenesc la gioale, ca intre conationali, sa te feresti de cojile de seminte cat astepti pana termina casierita de urlat la un client doar fiindca-i client si, deci, dobitoc cu d mic, da?!, nu merita litera mare, ce-o mai fi si aia. Cum ar fi putut sa rataceasca poteca? Doar aveau buna idee vaga despre locul unde salasluia Conan, cat de mare poate fi Japonia, e o insula, pentru numele lui Buddha!

Dupa al treilea semn indescifrabil, dar cu siguranta menit sa ghideze strainii, s-au hotarat sa intrebe un japonez intre doua varste care-si vedea linistit de drumul sau. Intrebarea era simpla, avea patru cuvinte: Konan doko desu ka? Unde este Conan? Deloc emotionate pana in varful urechilor, fetele si-au zis sa nu-l copleseasca pe bietul salaryman cu atatea cuvinte, au pastrat doar "Konan desu ka?". Nici nu pot sa-mi imaginez ce uimire latitoare de ochi l-a cuprins pe bietul om in costum si cravata. Nu ti se intampla in fiecare zi ca doua straine blonde si cu stelute de speranta in ochi sa te intrebe daca esti Conan...Sa spuna ca da, sa spuna ca nu...Hmmm, dificil, sunt convinsa ca ar fi spus ca da, el e Conan-barbarul, are muschi cat pentru toti capacii dinspre nord si stie a manui o sabie mai bine decat un samurai cu pantaloni bufanti. Ce te faci cu servieta si gatul sugrumat de nodul de la cravata insa? Omul a dat din cap ca nu si si-a vazut de drum. Fetele au inteles ca nu stie unde e Conan si au pornit mai departe in explorare. Cat de greu putea sa fie sa dai de Conan cand erai deja in curtea sa?

Sarmale si Eurovision in Japonia

Zorii celei de-a 30 zi a lui decembrie, o zi rece de iarna in Tokyo, m-au gasit asteptand nerabdatoare pe un peron. Asteptam shinkansenul, trenul iute ca un glont, un avion pe sine. Cu siguranta m-as fi asezat la alta coada, singura oaie nedisciplinata din marea de japonezi voiajori, daca nu imi tinea ea bratul protector. Datorita ei eram pe cale sa fiu temporar adoptata de o familie japoneza din provincie, datorita ei am vazut Tokyo altfel decat un turist, din sora mare si un pic bossy m-am transformat in sora mica si nestiutoare, uitandu-ma neajutorata in ochii ei de fiecare data cand vantul imi zbura, pentru a cata oara?, cuvintele japoneze din minte.

Instalata confortabil in shinkansen priveam peisajele schimbandu-se de la ora la ora, ca niste cadre de film mut. In decursul in care am mancat un mar a nins razboinic vajnic, a aparut soarele de dupa o colina, a plouat peste niste parcele de orez inecate deja si s-a lasat bezna peste un satuc desprins parca din Shogun. Da, mananc incet si tacticos, dar totusi...

In oraselul de la Marea Japoniei ningea. O cutiuta pe roti japoneza ne astepta impreuna cu o cumnata volubila si generoasa. De cum a dat cu ochii de mine a inceput a zambi. Casa parinteasca sedea in mijlocul unei gradini tipic japoneze, cu arbusti si carari pietruite, fiecare copacel la locul sau intr-un feng-shui invatat de secole. In camera mea nu era niciun pat, dar intins pe jos astepta un futon care parea arhaic, dar ascundea niste fire legate la electricitate si la modernism. Un futon care se incalzea dupa pofta inimii, numai cu un buton. Vitrine cu samurai cranceni si gheise nesprancenate.

Dar sufletul casei era Okaasan, mama. Minunandu-se neincetat ca-i inteleg limba (e un fel de a spune, dar asta nu trebuie sa stie si ea...) si, mai presus de toate, ca pot manca alge si peste crud si multe altele, Okaasan ma inconjura in fiece moment cu cate o atentie, un ceai verde sau snackuri din caracatita uscata. Atentiile au inceput a pica din cer: cumnata mi-a adus un pulovar, nepotii au venit si ei sfiosi sa ma salute, ba am obtinut chiar si o vizita la coafor cu masaj inclus! Si eu nu adusesem destule cadouri...as fi dat la toata lumea!

Ajunul Anului Nou m-a gasit facand...sarmale. Se pare ca nepotilor le placea enorm mancarea aceasta straina, dar mult mai gustoasa decat legumele in otet de orez ale lui Okasaan. De altfel, o traditie importanta spune ca Anul Nou este momentul in care chiar si mamele trebuie sa ia o pauza. Supermarketurile sunt pline cu osechiryori, cutii lacuite, rosii si negre, in care este aranjata frumos mancarea de Anul Nou. Ea nu trebuie sa fie usor alterabila si trebuie sa contina anumite ingrediente traditionale, fiecare cu semnificatia lui: piure de cartofi dulci si castane (kurikinton), radacina de kinpira (asemanator brusturelui), boabe de soia dulci(kuromame), alge uscate, sushi, sashimi, etc.

In timp ce eu si sora mea mai mare din Japonia impachetam de zor la sarmale, sporovaind despre foi de dafin si alte asemenea de negasit acolo, Okaasan privea cu multa luare aminte la televizor unde se desfasura un spectacol traditional de sfarsit de an. Kohaku Uta Gassen este o batalie televizata intre doua echipe, alba si rosie, formate din cei mai cunoscuti muzicieni japonezi. Se amesteca J-pop, rock nebunesc, hip-hop japonez (?), muzica traditionala - enka- , o varietate si un colorit nebunesti de costume, machiaj, miscare scenica lasate la aprecierea prin vot a japonezilor de acasa. Un adevarat Eurovision al Japoniei in care sunt invitati deopotriva artisti tineri si mai in varsta, kimonourile se amesteca langa fustite scurte metalizate si toata lumea se intrece in politeturi. Am adormit pe la jumatatea lui.

Dar n-am avut un somn dulce, in parte fiindca ma gandeam la pocniturile si zgomotul de acasa, in parte fiindca n-am dormit decat pana la 4.30 dimineata. Misaki-chaaaaan, hai la templu!

(to be continued...)