miercuri, 30 decembrie 2009

Sunetul sensibil al Japoniei



Sunetul unui samurai inutil lumii care l-a creat. Sunetul primului rasarit de pe Fuji-san. Sunetul umbrelelor colorate in ploaia torentiala. Sunetul zambetelor care ascund. Sunetul impietririi in timp a sunetului. Sunetul izolarii unui suflet langa mii altele la fel. Sunetul setei de cunoastere, al curiozitatii inocente, al timiditatii. Sunetul care desira un fir in lucratura oricarei fericiri. Sunetul sensibil al Japoniei.

marți, 29 decembrie 2009

Nengajo sau Anul Nou adus de o carte postala

Copil sau adult, intotdeauna mi-a placut momentul in care un personaj de desen animat sapa un tunel adanc-adanc care-l ducea cu viteza cadrelor de animatie in China. Lumea se rasturna dintr-o data, pe fundal se auzea o melodie ca un clinchet de pahar din cristal fin si distantele erau abolite: la capetele tunelului asteptau aceleasi vietati, numai ca una dintre ele avea ochii mijiti. 

Un prim misionar iezuit a spus ca in Japonia intalnim aceleasi lucururi ca in Europa...doar ca pe dos, ca si cum ar fi lumi in oglinda.  Dupa Kurisumasul cuplurilor ma asteptam, pe buna dreptate, la un An Nou al familiei. Problema era ca familia mea se afla de cealalta parte a oglinzii...Cu toate acestea, Japonia mea este una a solidaritatii, o Japonie in care nu esti lasat de izbeliste sa cauti solutii singur. Asa ca am fost adoptata intr-o familie japoneza si am petrecut un An Nou traditional japonez, toate datorita unei fiinte cu radacini in Romania, insa trunchiul si coroana in Japonia.
 
Anul Nou "rasare" in Japonia la fel ca soarele de pe steag, cu multe ceremonii frumoase. Intr-o cultura in care notiunea de "prim, intai" are o deosebita importanta, Anul Nou este ca un val al timpului ce primeneste tot ceea ce este vechi pentru a-l reinventa. Aceleasi gesturi isi leapada haina trecutului si imbraca haina tesuta cu speranta a prezentului si viitorului. Atfel, primul rasarit al Noului An - hatsuhi - , primul zambet - waraizome -, primul vis - hatsuyume -, prima zi de lucru, primul rand de litere, toate sunt sarbatorite cu entuziasmul oricarui inceput. Chiar si oamenii sunt noi, totul este nou si, deci, nelimitat in posibilitati.

In asteptarea calatoriei catre traditie si familie faceam ultimele pregatiri. Printre bagaje si cadouri era cat pe-aci sa pierd din vedere golirea cutiei postale de ocazionalii fluturasi cu promotii. Contemplam ideea de a le inchiria cutia mea postala pentru petrecerea de Revelion, mirosuri imbietoare de litere tiparite si fete slabute care isi zambeau una alteia dintre pagini fara invidie. Dar aveau un intrus, unul micut, roz, cu litere latine aplecate, scrise de o mana gingasa, cu multa veselie de la animalutele desenate. Acest intrus era un nengajo, o carte postala de Anul Nou. Un nengajo trimis unui strain de catre o japoneza, impreuna cu toata insemnatatea lui de acceptare in grup si doldora de ganduri bune. Kei-chan, multumesc, multumesc, iti multumesc!
 
Posta japoneza este mare atleta zilele acestea: alearga la cursa contra cronometru si iese campioana. Ea garanteaza tuturor sustinatorilor ei japonezi ca orice nengajo depus pana pe 25 decembrie va ajunge negresit la destinatarul ei in prima zi a anului. Considerand ca un japonez obisnuit trimite in medie cam 32 de carti postale si ca Posta aproximeaza numarul total de carti postale expediate la 5 bilioane/trilioane!!! trebuie sa ii acordam atletei onorurile cuvenite. Nimeni nu este uitat: rude, prieteni, colegi de serviciu/scoala, profesori, diversi prestatori de servicii, in virtutea acestui obicei foarte vechi. Singurii care nu primesc nengajo si isi anunta din timp indisponibilitatea de a primi sunt cei in familia carora s-a inregistrat recent un deces. 

Cureierand de curand prin librarii fusesem surprinsa de numarul foarte mare de carti postale la vanzare. Cele mai multe contineau simbolul zodiacului chinezesc pentru Noul An. In anul Cainelui, de pe cartile postale zambeau stangaci, dar adorabil mii de Snoopy Dogs, iar in Anul Soarecelui Minnie si Mickey Mouse faceau legea. Unele carti postale erau imaculate, asteptand nerabdatoare desenele amuzante facute de mana expeditorilor insisi. Instrumentele de personalizare erau la mare cautare pentru amatorii de hand-crafting si pentru designeri.

O traditie pozitiva ca aceasta este promovata si in randurile tinerilor care, in mod surprinzator, renunta la email cu aceasta ocazie. Atragatoare este si loteria cartilor postale preplatite. Nu se castiga sume importante insa, ci mai degraba ustensile casnice si obiecte micute.
 
Pe micul meu nengajo nu sedeau cuminti niste kanji care sa alcatuiasca un traditional "(Shinnen) Akemashite omedetou", ceea ce inseamna literal "Multa fericire pentru tine in zorii Noului An". In schimb, dansau frenetic, cum numai niste litere latine scrise de o mana japoneza pot, urari ce mi-au tinut de cald tot drumul pana la Tokyo cu autobuzul de noapte. Cartea postala a lui Kei-chan si cu mine am dormit linistite alaturi de ceilalti pasageri in timp ce autobuzul traversa nocturn Japonia spre o destinatie...familiala, dar deloc familiara.
 (to be continued...)

miercuri, 23 decembrie 2009

Frigul naste nebuni frumosi si soare cu dinti

In Niigata, pamantul unde creste verde crud dulcele orez japonez am intalnit cu adevarat iarna. Nici nu puteam iesi din masina, cu toate ca aveam o haina pentru care m-ar invidia orice patruped ai carui ochi nu se vad de blana intretinuta cu Foltene. Mie imi inghetau si gandurile in stare de norisor pufos. Dar ei faceau surf. In ianuarie. 

 La doua ore de Niigata, tot in ianuarie, Tokyo arata asa:

 Japonia ar trebui sa se numeasca Tara celor Patru Anotimpuri...Zilnice. 

luni, 21 decembrie 2009

Gafele japoneze ale lui Misaki (1)


 Amintirile ar putea fi stocate cronologic si alfabetic in cotloanele mintii noastre. As completa cu degetele manjite de pix un numar de ordine format din cifre si litere, as verifica daca amintirea dorita este disponibila, daca nu a fost deja imprumutata cuiva sau corupta, daca nu i s-au rupt filele sau daca nu cumva exista o editie mai noua. Domnul librar, Creierul Plin de Creturi, s-ar uita la mine peste ochelarii de pe nas, s-ar rasuci pe calcaie plictisit si mi-ar aduce din depozit amintirea ceruta. M-ar pune sa semnez si ar plescai nemultumit cand eu as pleca spasita, ca un hot cuprins de remuscari, cu propria amintire...devenita bun public.

Nu orice amintire poate deveni bun public, insa. Numai cele haioase sau, dimpotriva, oripilante. De la amintire la legenda urbana drumul e plin cu obstacole - ici un lapsus, colo o infloritura - amintirea care a devenit legenda nu mai e aceeasi amintire.

M-am asezat usor pe scaun, care a scartait ca toate scaunele de biblioteca, oftand din rarunchi de dorul soarelui si al aerului proaspat. Am deschis amintirea, n-avea nimic de a face cu timpurile acestea, cu zapada, cu Mos Craciun sau cu iarna friguroasa.

Misaki abia incepuse sa invete japoneza. In grupa incepatorilor erau 2 nemtoaice libertine, 5 chinezi care formau o bisericuta numai pentru enoriasii de aceeasi nationalitate, 1 barbat din Tadjikistan ce visa la un harem multicultural, 2 coreeni cu nume imposibile si o romanca. Profesorii japonezi erau mereu zambareti, desenau pe tabla tot soiul de animalute ce se metamorfozau in kanji pierzandu-si suflul si ii puneau pe elevii straini sa repete ca la clasa I: ka ki ku ke ko. Misaki era constiincioasa, as always. Sa repete i se paruse ciudat la inceput, incercase sa-si inabuse un ras obraznic, care apare din senin in salile de clasa si pare imposibil de oprit. Incet-incet insa reusea sa adune niste cuvinte si sa faca un sarpe din ce in ce mai lung. Completa cu gesturi, cu multe zambete si ofta cand ar fi vrut tare-tare sa spuna ceva, dar trebuia sa taca. Mare sacrilegiu.

Increzatoare si mandra ca stie a vorbi japoneza, unde a vorbi e un eufemism, se indrepta catre un magazin 100Yen sa cumpere sacii de gunoi de diferite culori, trebuinciosi colectarii separate. Ajunsa la micutul magazin a scotocit amarnic, dar nu a dat de nimic care sa le semene. Trebuia sa-l intrebe pe domnul in varsta din spatele tejghelei. A inceput cu toate formulele de politete invatate, deci cu un singur cuvant. Domnul i-a zambit politicos si speriat ca va incepe sa turuie intr-o engleza dintr-aceea de neinteles. Misaki i-a zis clar, domnule, vreau sa cumpar gumi bags. Gumi? Se indoia cu tot capul, de la dreapta la stanga. Da, gumi, Misaki stia prea bine cum se zice la gunoi, ce naiba!

Domnul i-a mai zambit o data si alearga in spatele magazinului. Misaki se felicita cu palmele pe ambii obraji, am vorbit in japoneza, am vorbit in japoneza. Domnul se intoarce cu un pachet, Misaki plateste euforica fara macar sa-i arunce o privire cumparaturii pipernicite. Ia trenul fredonand in minte Treceti batalioane romane Carpatii si ajunge acasa.

Deschide pachetul ca sa aseze fiecare sac la locul lui: rosu pentru resturi de mancare, gunoi menajer simplu; verde pentru plastic si capacele sticlelor, albastru pentru hartie si carton. In loc de sacii curcubeului, pachetelul continea mii de pungute cat o palma...transparente...Buddha stie pentru ce!

Misaki nu stie daca sa rada sau sa dea fuga la dictionar. Se hotaraste la amandoua. Gunoi se zice gomi, ゴミ. O litera gresita si Misaki va trebui sa-si tapeteze camera cu mii de pungute si pungisoare transparente.

vineri, 18 decembrie 2009

Pasi pierduti, drumuri ratacite

Gratie Muzei-chan am aflat ca s-au aprins luminitele de Craciun la Tokyo. Nu-mi trebuie mult pentru a mi se declansa nostalgia. Stiu sigur ca si acum o particica din mine se plimba pe sub copacii aceia cu radacini pe Pamant si trunchiuri extraterestre, se opreste ganditoare in fata unei cafenele cu terasa incalzita si paturi pe Omotesando, uimita ca japonezii savureaza un vin fiert cu scortisoara, se leagana alene pe stradute cu trafic molcom, de mos cu barba, alearga nebuneste pe zebrele din Shibuya, cea mai mare intersectie pedestra din lume. Domnisoara sturlubatica si suratele sale japoneze se amesteca la cumparaturi, toate purtand nestanjenite fuste si ciorapi pana la genunchi, admirandu-se una pe cealalta cu ochi frumosi, dezgoliti de critica sau invidie.

Alergati si voi cu mine?



joi, 17 decembrie 2009

Craciunul e vremea intalnirilor amoroase


Photo courtesy of Trendymenhaircutstyles
In lumina unui lampadar inca aprins in asteptarea rasaritului de pe steagul japonez, tanarul cu suvite mii isi zburlea fashionist coama cu gel special pentru barbati. Pardon, cu gel, spuma, modelator, ondulator, spike-uitor, tirbuson-maker, toate special pentru barbati, achizitionate de la raionul ce le adaposteste in detrimentul produselor de coafura pentru femei. Cum spuneam, se aranja inca de la ora aceea inumana pentru toti, cu exceptia baietilor japonezi ce TREBUIE sa-si coafeze parul, in vederea intalnirii amoroase, the Christmas date.
Pe masuta astepta cuminte un cadou perfect ambalat. Pe care i-l va inmana stangaci, uitandu-se pe reclamele luminoase ce impanzeau strada, oriunde altundeva numai in ochii ei nu. In oglinda studia cum isi va incrunta spranceana incercand sa para kul. Si cand ea va sari imprudent de gatul sau chitaind nebuneste va face mina asta plictisita. Sau poate mai bine sa nu i-l dea in public? Sa nu uite sa bage cadoul in murse, alaturarea lui man si purse, geanta sa preferata care se asorteaza la bocancii aia rock. Pentru numele lui Buddha, ai rabdare! Il deschizi acasa, dude!

Photo courtesy of WomensBeautyLife
De cealalta parte a caii ferate, care este peste tot in Japonia, fata isi repeta si ea in oglinda expresia: miau, cute, kawaii, uuu, ce multe stii!, clipit inocent din ochi -sa nu uit genele false -, gesturi stangaci de dragalase pentru evidentierea strasurilor de pe unghiile false, intrebari stupid de dragalase, zambet constant de dragalas, fosnit de rochita dragalasa, you get the point, dragalas!

Pe masuta astepta cuminte cadoul perfect ambalat. Nu se putea altfel fiindca in Japonia totul este perfect ambalat. Dar cat alergase pentru acest cadou in nebunia de Kurisumasu! Un cadou nepotrivit inseamna dezastru, are potential jignitor si poate duce la mailuri tastate pe telefon cu viteza supersonica in tren ce raman necitite.

In Japonia cadoul este o institutie. Te duci in vacanta sau pur si simplu in vreo calatorie, trebuie sa aduci omiyage , un suvenir pentru fiecare persoana cu care interactionezi, colegi, familie, cunoscuti, sefi! Tot timpul se dau cadouri, nu numai de Craciun sau la zilele de nastere. Poate de aceea baietii si fetele au declarat initial ca vor fi multumiti cu orice primesc. Acesta este raspunsul standard, majoritatea japonezilor vor multumi si se vor bucura in special de faptul ca au primit, nu neaparat de CE au primit.

Restul...sunt nuante. Mister Spike Head de mai sus s-ar bucura daca ar primi ceva facut de mana domnisoarei. Dar fara unghii false pierdute in el, da? Apoi i-ar placea un portofel fiindca japonezii schimba des portofelul, aduce noroc de bani. In mod curios pentru altii, l-ar incanta si o scrisoare. Hartii de toate felurile, frumos colorate si veline se vand in magazine langa plicuri la fel de diverse. Toata lumea scrie o mica nota de Anul Nou pe care o expediaza cu Posta catre toti cunoscutii sai. In mod si mai curios, o noapte la un hotel trendy, flori si mobila (?!) sunt printre ultimele sale dorinte catre Mos Kurisumasu, prietena sa.

Photo courtesy of TokyoTopia
Miss Fake Nails de mai sus si-ar dori cu ardoare un inel. Nimic nou, trecem peste dorinta de maritis pana la 30 de ani, cred ca asta e patrimoniu universal. Apoi i-ar placea o noapte la un hotel trendy?! Somebody is veeeeery...matura si hotarata. Cel mai putin i-ar placea mobila (again, ?!) si dulciuri. Acum stim de ce au trupurile acelea de sirene hranite cu alge, da?

In topul cadourilor buddha-fereste pentru ambii se inscriu triumfator accesoriile nepotrivite stilului personal. Asta pentru ca, daca celalalt iti cumpara ceva cu totul diferit de stilul tau inseamna ca nu te-a inscris bine intr-o categorie de moda si asta e cutremurator! Doar nu vrei sa primesti un costum de Gothic Lolita daca tie iti place sa te dai cu autobronzant pana ajungi maro si sa-ti vopsesti parul galben-pai. Mai rau decat atat nu poate fi nimic!

Pana si hainele asortate, pentru cupluri sunt mai acceptabile. Pe tine arata cute si pe el manly. Iar hand-made can only take you so far...pana la fularul crosetat de mana! Mister Spike Head si Miss Fake Nails urasc in solidaritate CD-urile si DVD-urile cu artisti necunoscuti. Iarasi, chestie de categorie de stil. Nu poti fi Gothic Lolita si asculta Akcent, iti trebuie un rock suparat. Si japonez, de preferinta.

Photo courtesy of Adrian on Flickr
La intalnire au facut schimb de cadouri incredintati ca fiecare a citit lista. Best Christmas date ever! O lista, mii de Mos Craciuni.

Voi ce va doriti si ce NU va doriti de Craciun?

miercuri, 16 decembrie 2009

Lecturi urbane 3 - The Return of the Undercover Books


Se zice ca ciorba reincalzita nu e buna, continuarile filmelor de succes pierd din miez si prea multe episoade strica un serial. Exceptand Friends si Seinfeld, desigur. Lecturiurbane este la a treia editie si capata din ce in ce mai multa savoare, ca un vin nobil. Oamenii din metrou incep sa recunoasca evenimentul, cartile vin in numar tot mai mare de la sustinatori, pe peron la Unirii se aduna tot mai multi oameni entuziasti si zambareti.

Proiectul are ca scop declarat sa promoveze cititul in metrou. Citim, impartim carti, ii rugam pe oameni sa le dea mai departe intr-un lant benefic al lecturii si al generozitatii. Consider ca lecturiurbane realizeaza mult mai mult decat scopul declarat: demonstreaza ca initiativa este buna (mai buna decat murdarirea, sac!), gesturile mici pot face diferenta, exista si in Romania oameni implicati in proiecte sociale, oameni care au idei bune pe care le pun in practica si de care ne bucuram cu totii.

Aseara am impartit mai multe carti decat data trecuta. M-am bucurat atunci cand doua fete mi-au spus ca au auzit deja de proiectul civika si au fost mai mult decat incantate sa primeasca doua carti. Mi-au spus ca sunt studente si ca studentii ar trebui sa citeasca mai mult. Mai ai carti? Si mie imi place sa citesc. Si imi mai place de voi! Cum sa nu te emotionezi cand auzi asta? Am convins un domn care citea un ziar sa ia si o carte la citit. Spunea ca nu e mare cititor. Nici nu trebuie, i-am zis. O singura pagina de carte poate contine comori. Un tanar s-a uitat curios la titlurile cartilor pe care le tineam in brate si s-a mai dus si la "colega". Dupa o chibzuire atenta ne-a rugat sa-i dam doua carti: una pentru el si alta sa o imparta cuiva din metrou, odata cu noi. Si chiar asta a facut, s-a dus la o doamna si i-a oferit cartea spunandu-i ce-i spusesem mai inainte, aruncand o privire intrebatoare spre noi: am zis bine?

Aseara am impartit multe carti, 300 dupa unele estimari. Dar am adunat multa energie pozitiva. Ne-am strans cu totii la un after-party cu incaperi albe, covrigi calzi, poze vesele pentru albumul lecturilor urbane si oameni deosebiti. Priceless!

2010 se anunta un an mult mai bun decat acesta care isi trage sufletul pentru ultima data. Pentru rezolutia de Anul Nou va propun tuturor sa sustinem si sa ne implicam, fiecare in felul sau, in proiecte care merita.

Aftermath:
- Stelian Pavalache - great photos
- Marian "Vulupe" -  Valul Literelor
- Andrei Pavel - Lecturi urbane the 3rd
- Flaiu - Lecturi urbane.. 
 -Simona Stanescu - Lecturi urbane 15 decembrie
- Corydalis - Lecturi urbane-Lecturi subterane
 - Gabi Macovei - Lecturi Urbane
 - Badita Florin - Lecturi urbane
 - CinnamonAnna - great photos
 - Edvigia - Lecturi Urbane
 - Mirela Teodorescu - Lecturi Urbane in Metrou 
 - Kaizer Gogu - Salut, vreti un Maitreyi?
Articolul Oficial

marți, 15 decembrie 2009

Tara e sub nameti; e vremea ca baba sa imparta pieptenii promisi

Acum cateva saptamani am promis ca impart obiecte japoneze in schimbul unei faceri de bine. Povestile despre prietenie, caldura umana, generozitate, implicare, combaterea nepasarii mi-au adus zambetul pe buze, va multumesc sincer tuturor celor care mi-au lasat o asemenea poveste, chiar daca asta a insemnat sa va "laudati" cu fapta buna. In viitor, sper sa gasesc o cale mai buna de a colectiona asemenea povesti, o cale ce nu va va obliga la confesiuni imbujorate care va dau senzatia ca va laudati pe sine si, deci, nu miroase a bine :)

Dorinta mea cea mare a fost sa pot trimite cate ceva fiecarei persoane care mi-a dovedit ca si in Romania exista speranta. Asa ca a fost nevoie de niste permutari si socoteli, in locul felicitarii cu samurai am mai adaugat o felicitare cantatoare, cadou personal de la o persoana speciala din Japonia, Cristina, dar pe care il ofer cu mult drag. Felicitarea cu samurai i-o acordam Samuraiului din dotarea proprie, o persoana care ma face in fiecare zi sa cred intr-un viitor frumos, sa zambesc si sa dau tot ce am mai bun :)

Asadar, toata lumea e castigatoare! Va rog sa-mi trimiteti, pe adresa de email: japonia[dot]departe[dot]aproape[at]gmail.com, unde [dot] va fi inlocuit cu punct, adresele voastre ca sa pot pune la posta micile obiecte de la mine. Multumesc! :)

Viorica este viitoarea posesoare a unui suport ce se incalzeste, pentru articulatii; va multumesc ca ati spart gheata si ca ati ajuta din nou o persoana ce v-a aratat nerecunostinta :)
Hargrave - portofelul alb; felicitari pentru personificarea lui Mos Craciun la copiii de gradinita si pentru daruirea hainelor purtate mai departe :)
Vlad Gabriela-Maria - felicitarea cu geisha, in relief; mult succes in proiectele tale de sustinere a romanilor creativi si cred ca era vremea sa primesti si tu ceva, prea oferi de zor pe blog :)
VertAnge - 2 plasturi termici, sper sa-ti incalzeasca mainile sau buzunarele halatului cat esti in spital :)
Tosh - felicitare cu muzica traditionala; spor la cat mai multe fapte bune chiar daca mai spargi si farfurii :)
Oana - felicitare cu muzica traditionala; va urez, tie si prietenelor tale, o prietenie cat mai indelungata si calda :)
Mihaela Zaharia - felicitarea acordeon, cu geishe; la cat mai multe calatorii frumoase si fapte de alungare a indiferentei :)
Calea Ceaiului - felicitarea cu sumo si 2 plasturi termici; multumesc pentru ca inveti oamenii cat de frumos este sa ai rabdare, ca atunci cand prepari si savurezi un ceai bun si fierbinte :)
Madelin - oglinjoara si 1 plasture termic; daca mi-ar fi returnat si mie cineva abonamentul cand l-am pierdut, n-as mai fi luat amenda :)
Basset Hound - incalzitor pentru articulatii; multa sanatate si la cat mai multe animale salvate de pe strazi :)
Irina - felicitarea cu semn de carte; oamenii aceia care se uita la tine intrebator cand ai facut o fapta buna gresesc, toata lumea ar trebui sa se uite admirativ :)
PurpleCrayon - portofelul negru; felicitari pentru asa familie unita in dragostea pentru animale si salvarea lor de pe strazi :)

Tin sa mentionez ca i-am oferit deja ceva Liei aseara, ei ar trebui sa i se ofere mereu pentru cate fapte bune face pentru copiii sarmani :)

Sper ca nu e nimeni dezamagit, data viitoare am sa incerc sa le impart mai bine ^_^ Numai bine va doresc la toti si va multumesc inca o data ca faceti Romania un loc mai bun si ca ma faceti pe mine o persoana mai buna :)

luni, 14 decembrie 2009

Cui i-e frica de Mos Craciun?

Iarna japoneza ma pandea de la geam. Stiam ca nu va ninge in acea parte a Japoniei, dar ma temeam de suflul unui ger care ar crapa pietrele budiste de pe langa temple. Le duceam grija acelor buddha in pozitie de lotus si chipul impietrit. Frigul a venit ca sunetul de tocuri pe scara blocului la 3 dimineata, il puteam simti si-n vis. Cu toate acestea, minima nu scadea sub 4 grade amarate, iar maxima isi inalta nasucul dezghetat la 11 grade Celsius. In mod neasteptat, prietenii mei japonezi pareau sa creada ca Ruuuumania este sinonima cu Polul Nord, iar eu sunt o mica lapona ce nu simte friguletul-frigut-dragut de la ei nici cat negru sub unghie nelacuita. A trebuit sa renunt la orice pretentie de lamentare meteorologica si sa tremur de frig numai in capul meu.

Se apropia Craciunul. Vocile de la capatul telefonului ma chemau acasa, cu sarmale si colinde, cozonacul bunicii si harmalaie masa festiva. Tare m-as fi dus, insa mi se alungisera ochii si capatasem un spirit de economisire specific japonezilor si poate lui Grinch, care a furat Craciunul drept protest impotriva consumerismului destrabalat.

Craciun e si in Japonia, right? Right? Wrong! It goes by the name of  Ku-ri-su-ma-su, este fratele mai libertin al Craciunului si nu tine cont de mizilicuri ca luna decembrie sau semnificatia religioasa, Iisus sau Mos Craciun. Mi-am dat seama de asta cand mi-am amintit ca vazusem in septembrie (!) o craciunita asiatica, foarte sexi, cu fustita scurta si caciulita rosie specifica facand reclama la...servicii bancare. O suspiciune enervanta se lipise de mine ca gripa porcina de televiziuni. Am suflat praful de pe insigna de SRI FBI si am purces la o investigatie profesionista: i-am intrebat pe tancii de la English class ce vor sa le aduca Mosul de Kurisumasu? Teacher, teacher, is this a test? Au clipit repede si nervos, ca atunci cand habar n-aveau ce indrug eu acolo in limba ceea pasareasca. Sub brad, zic, ce ati vrea sa gasiti sub brad? S-au uitat unii la altii, inventeaza-tu, ba nu, inventeaza-tu ceva, poate nimerim ceea ce vrea sa auda. Suspiciunea aceea enervanta facea "ho-ho-ho" in mintea mea. Copii, stiti cine e Mos Craciun? La asta au zambit cu dintisorii lor strambi si mi l-au aratat pe geam. There he was, colonelul Sanders, parinte spiritual al KFC, puiul prajit din Kentucky. Bonom ca un om de zapada, cu burtica si barbison ca Mos Craciun, dar mintea poluata de fast-food.

Oooook, deci nu se face brad de Craciun, nu vin Mosul, renii, sania si nici cadourile, the horror! Mosul este de fapt o deghizare, un costum rosu care atrage atentia cumparatorilor. Mos, Iisus, om de zapada, brad, KFC, Ameri-ka si lumea...astea sunt doar niste iepuri scosi din palarie, toti la fel si, deci, interschimbabili. Poate de aceea circula o legenda urbana despre un magazin din Ginza, cel mai exclusivist district de shopping al Tokyo, care, dorind sa-si imbie clientii cu American-style Kurisumasu display, a sfarsit prin a afisa un Mos Craciun crucificat...

Investigatia mea profesionista a continuat cu urmatoarele: Kitty-chan e mai faimoasa decat Mos Craciun, drept pentru care vom gasi Kitty-chan imbracate in costum de Mos Craciun, dar nu si invers. Personajele de anime sunt mai faimoase si mai iubite decat Mos Craciun, drept pentru care vom gasi anime-sexy-Mos Craciun, dar niciun Mos Craciun cu ochi mari, bust proeminent si talie cat o sfoara. Pana si ecologia e mai faimoasa decat Mos Craciun, drept pentru care vom gasi in sfarsit un Mos Craciun imbracat in ceva...in verde!



Mai-chan mi-a dat ultima bucatica de informatie necesara pentru completarea acestei investigatii de proportii: Kurisumasu nu este o sarbatoare de familie, nuuuuu, este o sarbatoare pentru cupluri! Come again?! Boyfriendul isi ia inima lui timida japoneza in dinti si o invita formal pe girlfriend la un Kurisumasu date. Girfrienda moare de fericire, se stie, intalnire in ajunul Craciunului inseamna mare pretuire, the ultimate date. Se fac pregatiri nesfarsite, localul si meniul trebuie sa fie perfecte, iar la sfarsit se mananca Kurisumasu cake. Of, cozonacul bunicii mele plange cu lacrimi de stafide, nu, nu este vorba de acest gen de cake, ci de un tort, foarte in-frisca-sat de obicei. Apoi se inunda strazile frumos luminate (macar atat!) cu we-are-so-rabu-rabu cupluri in timp ce, departe de lumina reflectoarelor, Misaki viseaza harmalaie masa festiva in familie.

Mai-chan, draguta ca intotdeauna, tine sa ma consoleze: Misaki-chan, se dau cadouri! Intre boyfriend si girlfriend. Exista chiar si un sondaj ce vine fidel in ajutorul consumatorului japonez in alegerea cadoului perfect. Iata-l! Iau lista si vad 4 categorii: cadouri dorite de femei, cadouri dorite de barbati, cadouri doamne-fereste, scuipa-n san! pentru femei, cadouri sa dea dracii, ptiu! pentru barbati. Ne uitam impreuna peste ea data viitoare? :)

vineri, 11 decembrie 2009

Cum au salvat niste adolescente 19 copii din Ghana din sclavie

Misaki se uita tinta la mine, cu mila parinteasca. Imi spune ca degeaba ma ascund in cutia asta de carton aruncata pe balcon, langa un mop ponosit si o galeata. Degeaba ma uit la ea cu ochii rugatori ca doi nasturi de la haina ce sunt pe punctul de a se descoase. Degeaba o rog, degeaba ii amintesc cu realism ca e o naiva, degeaba ii explic cu aer categoric ca greseste amarnic, ca e inutil sa te zbati, ca trebuie sa curgi ca apele raului, nu sa te erodezi ca pietrele din el. Imi raspunde implacabil: daca niste fete de 14 ani au salvat 19 copii din Ghana, atunci tu de ce sa nu lupti pentru ceva, de ce sa nu te implici in proiectele in care crezi?

Of, Misaki, povestile tale inspirationale...duca-se pe pustii! Ma scutur de praf, ma uit cu regret la cutia mea de carton si ma duc in lume sa fac si eu ce pot. Misaki imi arunca din varful buzelor un japonesc: Ganbatte kudasai!Da ce ai mai bun! Efortul conteaza, mai mult decat rezultatul chiar.


miercuri, 9 decembrie 2009

Vanatoarea dupa joburi si arcul cu sageti al facultatii



Ayumi nu era de gasit pe coridoarele facultatii, la biroul ei sau in vreo sala de clasa. Mi s-a explicat cu aer confidential, ca si cum dadusem peste cel mai bine pastrat secret al unui student, ca este la job-hunting.

Joburile, aceste animale curioase, cu cap de bunastare si coada de sclavie, trebuie vanate, desigur, asta e ocupatia omului modern. De cu seara isi pregateste arcul si sagetile ascutite cu grija, se manjeste cu rosu pe fata, isi alege tacticos penele de la costum, opincile care se asorteaza cel mai bine cu legatoarea de brau din piele de dinozaur si incearca sa traga un pui de somn pana in zorii marii vanatori. De cum este in picioare se inchina pios la icoane aduce ofranda zeilor sa aiba noroc, vanatul e siret, o miscare gresita, un sunet si gata, l-a pierdut! Apoi incepe sa alerge, sa pandeasca, sa faca si sa spuna ce invatase de la site-urile de recrutari strabuni, sa uzeze de recomandarile din partea altor vanatori pentru a cutremura aroganta vanatului, in fine, sa il pacaleasca si sa-l bage-n sac.

In vreme ce-mi imaginam toate acestea, simtind undeva la ceafa ca sunt o versiune a lui Ally McBeal, colegii mei japonezi susoteau in comp(l)ot cu aroma de kanji. N-aveam sa fiu nevoita sa vanez si eu un animal dintr-acela, un job japonez, asa ca nu avea importanta daca imi desertau taina in urechi.

In primul rand, m-au facut atenta la importanta vitala a vanatorii acestui animal mitic. Sistemul japonez nu incurajeaza initiativa privata, ci spiritul de grup. In consecinta, in timp ce vanatorii de la noi se gandesc visator, pe bancile rupte ale facultatii, cum sa atraga vanatul spre ei fara toata alergatura, vanatorii tineri japonezi nici nu iau in considerare asta, ei stiu ca destinul lor e sa alerge si pace! Apoi, vanatul jobulet mioritic poate sa fie al tau azi si maine al vecinului, poti sa te descotorosesti de el dintr-o toana sau sa te muste si sa te dea afara din propria casa. Nu si vanatul japonez! Daca ai prins un job, al tau e pana la moarte, poti sa-l lasi mostenire cu moliile aferente. Kyosuke, un coleg mai vorbaret, scapa repede ca s-au mai schimbat lucrurile de cand cu americanii, dar, in mare parte, proprietatea perpetua asupra unui job se aplica si azi.

Apoi...nuuuu, ce tot fabulez eu acolo cu arcuri si sageti ascutite inaintea bataliei cu fiara? Asta e treaba facultatii, nu a vanatorului. Vezi tu, Misaki-chan, din aceasta cauza ne chinuim amarnic inca de la gradinita. Parintii ne duc la ore de pian, vioara, balet, engleza cu profesori straini (ca tine, sac!), ne rup de la gura orice ora libera ca sa ne puna sa facem exercitii la matematica sau sa memoram texte lungi si plictisitoare. La liceu se ingroasa treaba nepermis: suntem obligati sa alegem un club, de inot sau caligrafie, tras cu arcul sau gatit, caruia sa-i dedicam toate momentele in care nu invatam ca apucatii pentru examene, nu mergem la after-school si toate sambetele si duminicile noastre.

Si apoi vine Iadul! In perioada examenelor de admitere la universitate, randuri-randuri de studenti cu fetele supte si pamantii captusesc strazile. Aceasta armata de zombies trece prin ceea ce se numeste popular Juken JigokuIadul Examenelor, bu-hu-hu. Numai 1/8 dintre candidati sunt admisi la universitatea dorita de ei, dar apoi...restul facultatii si-l petrec in tihna fiindca absolvirea cursurilor unei anumite universitati de top le garanteaza obtinerea unor joburi bine platite, in corporatii sau Guvern! Cei care nu reusesc, desi pot intra cu usurinta la alte facultati decat cele de top, devin ronin, samurai fara stapan. Tot anul care urmeaza invata in disperare, de la 8 dimineata pana la 10 seara, ca sa incerce din nou. Unii renunta, multi...se sinucid. Imi plec ochii, ma inteapa. Chiar ieri asteptasem trenul ce nu intarzia niciodata...cu exceptia momentelor in care cineva se arunca in fata lui.

Kyosuke taie aerul cu mana ca si cum ar vrea sa indeparteze partea bolnava. Misaki-chan, ce e cu penele si dungile rosii pe fata si opincile?! Ayumi nu ar purta vreodata asa ceva la vanatoare! In ultimul an de facultate ne cumparam costume negre si multe camasi albe, negresit, pepit sau in carouri ar fi dezastru. Ne prindem parul in coc, ne lustruim pantofii si ne perindam pe la sediul firmelor ce corespund ca importanta si venituri facultatii pe care urmeaza sa o absolvim. Cine e student la Tokyo University, Kyoto University si altele de acest fel viziteaza Toyota, Hitachi, Toshiba sau administratiile centrale ale statului. Nu trebuie sa cunoastem exact ce face un manager de proiect sau payroll specialist, nu ne intereseaza denumirile pompoase in engleza. Daca am muncit atat de mult ca sa intram la acele facultati, am avut rezultate satisfacatoare pe parcursul lor si stim sa ne prezentam la interviu, atunci suntem...tinere talente. Nu ni se cere experienta, ni se cere potential.

Bine, bine, zic gandindu-ma la vanatorul care voi deveni si eu, dupa ce descant prada -jobul mioritic- cu psalmodieri in engleza, dar daca nu aveti experienta nu puteti indeplini cum trebuie sarcinile mai complexe. Nici nu trebuie, imi raspund ei in cor. Am spus ca facultatea de top ne garanteaza obtinerea unui job intr-o corporatie sau Guvern, nu am zis ca ne angajeaza pe loc pe pozitia fruntasa. Avem potential, deci putem invata cum sa lucram, putem sa ne croim o cariera frumoasa in timp, avem rabdare, avem mentori. O companie japoneza se considera pe sine ca o familie; copiii - tinerele talente - sunt instruiti si formati pe tiparul companiei, devin loiali si nici un sef nu i-ar arunca in strada daca nu ar fi absolut obligat sa o faca. Nu te pricepi la asta, bine, te mutam la alt departament si tot asa.

Iata ca vanatul japonez, acel animal jobulet mistic, nu sfarseste pe masa, ci la masa, animal de casa, imblanzit, man's best friend.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Esenta iernii in Japonia

Cateodata visez ca merg pe strazile din orasul ce m-a adapostit un an in Japonia. Acum vad clar toate cladirile pe langa care atunci treceam ca-n somn, incercand din rasputeri sa recreez senzatia unei anumite maini calde. Imi aud in vis cizmele bocanind pe straduta ingusta si sunetul reverbereaza din cladirile ca niste case de papusi. Si-mi pare mai real acum decat atunci. Acum visez la strazile acelea asa cum atunci visam la mana aceasta, o fiinta prinsa intre doua planuri ce se alterneaza continuu.
Lumina era ca o pata de vopsea gri ce manjea zilele, la fel ca azi dimineata. Era iarna. Era albastrul marii, albul zapezii si dintr-odata rosu, rosul buzelor unei geisha, rosul podurilor ondulate peste vreun parau, rosul felinarelor inalte, aliniate perfect, rosul portilor de la templu.

E iarna si la noi, e iarna si-n Japonia. Iarna noastra e la geam, iarna din Japonia e aici:


Din pacate, autorul nu a dorit ca videoclipul sa poata fie direct inclus intr-un site/blog, va rog sa-i dati un click si sa va relaxati. Acestea sunt cele mai frumoase imagini de iarna. Eu le suprapun celora de la geam.

joi, 3 decembrie 2009

Benkyou suru sau Cum se face facultatea in Japonia

Imediat dupa hanami, am inceput cursurile la facultatea de la poalele muntilor. Privelistea de acolo era superba, orasul ni se asternea la picioare, iar albastrul cu licariri de lumina al marii ne odihnea ochii de fiecare data cand ieseam din cladirea facultatii. Diminetile ma amestecam bucuroasa printre numerosii studenti care alcatuiau o procesiune vesela in ascensiunea catre imensul campus sau schimbam zambete in autobuzul aglomerat, dar civilizat.


Comparatiile cu sistemul nostru si intrebarile aferente au inceput dupa ce, in prima zi, mi s-a oferit un birou. Da, un birou al meu, in sala studentilor, la facultate. Colegii mei petreceau marea parte a timpului lor la facultate, acolo studiau, acolo mancau, acolo socializau, acolo isi vedeau de hobby-uri. Fiecare isi personalizase biroul cu poze inramate din care le zambeau mame, tati si frati, multe clasoare si dosare la care lucrau, post-it cu datele examenelor si orare detaliate, animale dragute din plus si paturi roz pentru fetele carora le era frig seara. Modul acesta de a concepe timpul la facultate creeaza niste legaturi mult mai de durata si pregateste pentru atmosfera dintr-un birou de firma, mai tarziu.

Primul curs. Ma regasesc intr-un grup restrans, intr-o sala ce ar fi putut trece drept sala de conferinte in orice companie respectabila. Ma aventurez la cateva cuvinte in japoneza, abia silabisite cu o saptamana in urma si fruntile se scutura de incretituri rapid. Orice inceput si sfarsit au politeturi si zambete. Primim prima tema de gandire si profesorul se uita zambitor la mine cand mentioneaza dezbaterile ce vor urma. Ma gandesc cu o oarecare jale ca, desi am fost mereu elev si student de nota 10, nu m-am aruncat prea des sa-mi exprim opiniile sus si tare. Intotdeauna am avut un carcel la mana, in special la cele doua degete care fac semnul pacii, carcel ce se vindeca miraculos la examenele scrise. Vedeti voi, memorarea mecanica care iti aduce zecele nu este mama naturala a dezinvolturii intr-o dezbatere. Asta am putut constata, atat eu, cat si colegii mei japonezi, la un curs la care un american ce nu auzise despre toate tratatele si datele lor istorice din capul nostru ne-a facut KO cu o prezentare extrem de pragmatica, fluida si atragatoare. Nici eu, nici japonezii nu stiam cum sa atragem atentia unui public, captatio benevolentiae, cum sa inseram mici glume si cum sa folosim fraze simple, dar de efect, in locul frazelor noastre sforaitoare.

Ca sa ne consolam, o romanca si niste japonezi - produsi ai unor sisteme bazate pe memorare, la ei chiar mai rau decat la noi - evadam la ora pranzului. Oriunde s-ar afla, la facultate sau la serviciu, japonezilor li se acorda o pauza de masa generoasa, pana la 2 ore. De acest interval profita orice restaurant, oricat de mic, pentru a atrage clientii prin seturile speciale de pranz al caror pret este mai mult decat rezonabil. Astfel, pranzul constituia masa cea mai importanta a zilei si nu de putine ori mi-am luat colegii de mana si am cutreierat orasul, in fiecare zi incercand un alt restaurant etnic. In aburii bucatelor al caror gust nu ne era familiar si pe care ne amuzam sa le incercam cu o curiozitate sincera, se topeau frustrarile din sala de curs si se legau prietenii intuite in tacere, bazate pe un ceva mai presus de confidente.

La majoritatea cursurilor a trebuit sa fiu avocatul tuturor gandurilor pe care colegii mei nu reuseau sa le formuleze cum trebuie in engleza si pe care mi le adresau in priviri pline de neputinta si timiditate. Engleza este la fel de dificil de invatat pentru ei cum este japoneza pentru noi. Si totusi iata-i, inscrisi la cursuri cu un limbaj tehnic, in engleza, stanjeniti peste masura de tacerile care urmeaza intrebarilor, rosi de frustrare pentru fiecare observatie pertinenta care s-a pierdut din cauza precaritatii englezei lor, pregatind cateva fraze cu un munte de dictionare si munca asidua. Iar eu vorbeam cu usurinta mai multe limbi decat ar fi putut ei invata vreodata. Pentru ca, am sa-i conced macar atat sistemului nostru, am avut de unde. Tenacitatea lor insa nu putea decat sa-mi inspire admiratie, am sa-i conced macar atat sistemului lor, au avut de unde.


Cand luminile portului incepeau sa se aprinda, profesorii ieseau din birourile lor, unde faceau cercetare, vesnici doctoranzi cu diploma care s-o ateste, studiind cot la cot cu noi in continuare. Se intampla adesea sa mergem toti la o izakaya, un loc unde mancarea e special conceputa ca sa fie extrem de variata si in portii mici pentru a acompania bautura nelimitata, all you can drink system. Pe masura ce nasul profesorului meu indrumator se inrosea ne povestea despre familia lui si directia cercetarilor sale, imi punea intrebari despre Romania si despre lume, asa cum o vad eu, incercand sa ma ghideze subtil. Nu-mi imaginez vreun profesor din Romania facand asa ceva pentru ca ei sunt mari si noi mici, dar si pentru ca multi dintre noi nu inteleg notiunea de respect, nici nu-si imagineaza ca le-ar trebui un mentor si sunt aproape sigura ca s-ar comporta necorespunzator daca s-ar afla la o astfel de intalnire informala. Insa de o relatie mai stransa profesor-student am beneficia cu totii.

Intre studenti, intre profesori apareau mereu straini fiindca Japonia pune accent pe schimbul de experienta. Fiecare om diferit aduce un plus. Japonezii sunt prin traditie niste insulari, atat ca localizare geografica, cat si ca atitudine, insa astazi mai insulari suntem noi, romanii. Noi nu avem nevoie de profesori straini invitati, nici de prea multi studenti straini care sa ne prezinte o alta perspectiva; nu avem nevoie de relatii adevarate cu lumea de peste granita, construite la nivel de individ, in perioada in care invatam cel mai mult, ne ajung judecatile de valoare despre cutare sau cutare popor, emise fara a cunoaste macar un singur reprezentant al sau. Credem ca suntem auto-suficienti si asta, pana si una dintre cele mai inchise tari din lume a invatat, nu ne ajuta sa progresam.

Las sugestiile privitoare la reforma invatamantului celor mai pregatiti decat mine, le urez sa reuseasca sa iasa de sub avalansa de oameni neavizati care au pareri ferme despre orice. Un singur lucru pot sa fac. Sa le spun tuturor tinerilor, oglinzi ale unei Misaki din scoala si facultate: urmati-va interesele, urmati-va inclinatiile, nu ridicati din umeri cand nu sunteti obligati sa invatati, nu viitorul scolii e in joc aici. Incalcati regulile daca sunteti obligati sa invatati mecanic, nu va vor folosi la nimic acei zece castigati fara pasiune. Respectati-va, implicati-va in propriul viitor, nu va irositi in distractii ieftine cu care umpleti orice gol.

Puneti suflet in prioritati, puneti moderatie in celelalte.

miercuri, 2 decembrie 2009

Oameni darnici - o portocala, un copil, un Craciun autentic

De cate ori decojesc o portocala, ma uit peste umar sa vad daca e vreun brad frumos si nu exagerat de impodobit in casa. Pe de alta parte, imi displace sa alerg gospodareste prin supermarketuri parand un Mos Craciun ratat, sa umplu sania caruciorul cu varf intr-o intrecere masochista spre a vedea cine ajunge primul la spital anul acesta, cu fata congestionata si frecandu-se schimonosit pe burta. 

Pentru sanatatea noastra, care e mai buna decat toate, nu-i asa, chiar si decat posibilitatea de a le da cu tifla celorlalti bolnavi din fata cabinetului, propun sa sustinem proiectul Liei, oamenidarnici. Face cu siguranta bine la inima. Cum spune si Lia, din Mosi Craciuni ratati putem ajunge sa fim the real deal, nu trebuie decat sa dam din caruciorul nostru cateva fructe, cateva sosetele, cateva manusi, lucruri de papusi pentru niste papusi vii si tare amarate, niste copii. Nu e nimic complicat, nimic fals, nimic pentru care trebuie sa facem eforturi nemaipomenite; in schimb este ceva uman, ceva civic, ceva care dureaza mai mult decat orice am putea cumpara in agitatia noastra consumerista. Nu tin sa emotionez, nici sa storc vreo lacrima furisa, tin sa va spun ca a da este la fel de natural ca a primi si ca ambele contribuie la bunastarea noastra psihica.

Lia ne face rezumatul "Deci, ciocolată, bomboane, napolitane, turtă dulce, caramele, dulce bun, șosețele, cărți de colorat, creioane colorate, mănușele, fulărele, chestiuțe nu prea scumpe, dar cu efect mare. Jucărele de Crăciun, Moși, reni, globuri haioase, zânuțe. Și câțiva bănuți pentru fructe."

Conventia de Mosi Craciuni autentici, dar deghizati in oameni simpli are loc pe 14, 15, 16 decembrie, de la ora 18-19, la statuile de la Universitate. Lia va strange cadourile si le va duce acasa pentru impachetare si expediere/transport la copii. Mai multe detalii puteti afla de pe site-ul oamenidarnici si pe blogul Vulpitei generoase. 

Va multumesc pentru atentie, toate premiile Oscar merg la dumneavoastra! :)

vineri, 27 noiembrie 2009

Tara arde si baba se ocupa cu impartitul de piepteni


Felicitare cu samurai, se monteaza pe suport

 

Felicitare in relief, Geisha

 
Felicitare care canta muzica traditionala japoneza

  
Felicitare transformabila in arena de sumo :))

  
Felicitare acordeon, cu tinere fete in kimonouri

  
Felicitare ce contine un semn de carte detasabil

  
Plasturi calzi, pentru a fi tinuti in mana sau in buzunare

  
Suporturi care se incalzesc; pot fi folosite la orice articulatie, nu numai ca in imagine :)

  
2 portofele cu imprimeu japonez, din material textil si 1 oglinda de buzunar compacta

  
Kaki, fructe japoneze foarte dulci, arata ca niste tomate, dar au textura merelor si o dulceata subtila

Ma gandesc de ceva vreme la conceptul "pay it forward". Am vazut filmul omonim, m-am emotionat duios cu servetele parfumate, l-am recomandat si altora cu o spranceana ridicata a "genial, ce idee geniala!", dar...cam atat, mi-a disparut din minte cu aceeasi usurinta ca multe dintre prevederile de procedura penala studiate in facultate, "multe" fiind un eufemism. Mai tarziu, cand eram deja in Japonia de ceva timp, m-am intalnit cu el nas in nas si ochi mici in ochi mari. Credeam ca stiu ce inseamna generozitate, am vazut la inundatii: se iau toate lucrurile murdare/urate/vechi/nefolositoare din casa si se trimit la bietii naufragiati, doua puncte ochite, doua lovite: casa e mai spatioasa si am facut un pustiu de bine. Se prea poate. Dar mie un bine de acest gen nu mi-a inspirat niciodata ideea de a da mai departe, de a multumi pentru binele primit facand un bine altcuiva decat celui caruia ii datorezi multumiri.

Daca vreti sa va simtiti all fluffy and warm inside, you know you want to, atunci permiteti-mi sa va spun ce descoperiri "epocale" am facut pe meleagurile 'celea: 1.toti oamenii de langa noi au nevoie de un bine, fie ca sunt cersetori, fie ca sunt presedinti de multinationale; a da cuiva ceva din tot sufletul nu ar trebui sa fie limitat la cei pe care ii consideram "nevoiasi". 2. Cand dai ceva curat/frumos/nou/folositor, ceva la care tii, abia atunci simti cu adevarat bucuria.

Singura mea regula pentru a castiga obiectele pe care le-am adus din Japonia este urmatoarea: nu-mi multumiti, dati binele mai departe! Inseninati-mi ziua cu povestea voastra despre cum ati facut un bine, de orice fel si de orice marime, intr-un comentariu la aceasta postare. Nu-mi trebuie probe, am incredere in voi. In functie de cati oameni se strang, facem tragere la sorti sau pur si simplu le impart intre voi, dupa preferintele fiecaruia. Termen limita: 15 decembrie. Ca sa-l intruchipez pe Mos Craciun :)

Generozitatea e addictive, I promise! :)

miercuri, 25 noiembrie 2009

Lecturi urbane - Recompensa in sine

Cu mult entuziasm am pornit aseara spre Unirii, nu cunosteam pe nimeni si n-aveam cu mine decat trei carti care mi-au servit drept semn de recunoastere. Intotdeauna m-am simtit un pic stanjenita in prezenta unor oameni noi, insa aici tocmai acesta era farmecul, carte langa carte, zambet langa zambet ne adunaseram ca sa facem ceva constructiv...si fun. Am primit cateva carti si ma pregateam sa le impart in aceeasi maniera in care o pastila de calciu se dizolva intr-un pahar cu apa - efervescent. Ma bat usor cu palma pe spate, am avut dreptate: am cunoscut oamenii pe care doream sa-i cunosc si sunt grozavi, am impartit toate cartile contra unor zambete si as mai fi impartit in continuare fiindca e addictive.
In timp ce depanam povesti cu cineva foarte nice, asteptand sa se puna metroul in miscare, un tanar de langa noi ne-a intrebat de ce are toata lumea carti in acel metrou. I-am spus despre proiect si s-a aratat foarte dornic sa participe si el, data viitoare. Apoi a primit cartea de la noi si s-a pus pe citit. Calatorule necunoscut, iti multumesc si te asteptam! ^_^
Desi tot evenimentul a fost o recompensa in sine, pe deasupra am primit o carte citita pe nerasuflate azi, The Setting Sun, scrisa de - nu se putea altfel - un japonez, Osamu Daizai. Multumesc, Dan! Multumesc, Adrian! Ne vedem la urmatoarea editie, pe 15 decembrie ^_^












Lecturiurbane in oglinda:
Alina Nicoleta
Vulupe
Sorin Rusi (poze)
Andrei Pintica
Edi Enache ( poze)
Bimus (video)
Ioana 
Mihnea Beldescu (poze)
Gogu Kaizer 
ApPRentice
Alina Toma

duminică, 22 noiembrie 2009

Goodies soon

Va vorbeam despre o surpriza intr-o postare anterioara. Am primit un colet marisor din Japonia, de la Cristina, o prietena foarte buna si un om nemaipomenit. Datorita ei, in zilele urmatoare voi prezenta si imparti "prada" aici, pe blog. Motivatiile si prima ocazie cu care am impartit cu voi obiecte din Japonia se regasesc aici. Ca si data trecuta, voi imparti obiectele pe gratis si sper ca cei care vor primi aceste bucatele de Japonia sa se bucure de ele si sa se simta macar un pic atrasi de acea cultura pe care o apreciez atat de mult.

vineri, 20 noiembrie 2009

O carte, un loc pe bancuta in metrou

 

Saptamana viitoare se anunta a fi una foarte fasta. Pe langa piesa japoneza de teatru a carei intriga v-am dezvaluit-o deja, ceva mai pop-style decat voiam, marti seara, de la 19, ma voi afla cu placere la metrou, Piata Unirii 1. De obicei am card de membru in "partidul" biciclistilor, insa in acea seara imi permit o mezalianta cu metroul pentru ca...vom imparti carti calatorilor!


Lecturi urbane este un proiect despre care am aflat de la Adrian Ciubotaru  si pe care il sprijin din mai multe motive. Primul ar fi ca I want to take over the world...of Libertatea, vreau ca oamenii sa mai citeasca si altceva decat barfe ieftine si stiri negre, cine stie, poate chiar ne mai descretim fruntile si reusim sa le zambim celor de langa noi. Apoi, sunt convinsa ca aceasta este calea de a imbunatati mediul in care traiesc, in care traim toti, prin responsabilitate individuala. Nu am de gand sa povestesc frustrari de "tanar-talent" in Romania, dupa cum ma descriu niste oameni cu siguranta prea generosi cu mine, prefer sa vorbesc despre Japonia. Cat voi rezista in aceasta tara insa, voi face ceea ce am fost invatata, ceea ce am deprins in studiile in strainatate si ceea ce-mi dicteaza o etica cu care nu am plecat neaparat din Romania.
Si rostul postarii este sa....? Nu sa se bata cu pumnul in piept si sa va indemne la activism social, nici sa o laude pe cea care il scrie, sunt prea mica si prea noua pentru asta. Eu nu am pretentii decat de la mine. Dar cred ca acolo o sa se adune o "ceata" de oameni interesanti, poate vor fi conversatii cu niste calatori placut surprinsi, poate ca totul o sa fie un moment frumos intr-o mare de momente neplacute, sigur vor fi zambete, sigur vor fi carti bune, sigur va fi entuziasm ^_^

miercuri, 18 noiembrie 2009

Printul Oguri si Printesa Terute

Pe vremea cand Buddhismul ii dadea primele ghionturi prietenesti, dar bine plasate batranului Shinto, prea ocupat cu ritualurile sale exacte pentru venerarea diferitilor kami, zei sau spirite, au inceput sa circule numeroase povestiri care infatisau, mai deschis sau mai subtil, doctrinele buddhiste. Una dintre acestea este a printului Oguri Hangan, fiul unui lord din Kyoto. Versiuni sunt cate frunze de ceai verde pe plantatie, asa ca ma voi rezuma la cea mai cunoscuta.

Asadar, printul Oguri este fiu de mare "dregator", cum am spune la noi. Ca orice fiu de bani-gata, se concentreaza cu prioritate pe propria persoana avand, deci, un comportament necorespunzator. Dar bad boys sunt la moda, asa ca se bucura de multe suspine doritoare, he's a crowd pleaser, yeah baby! Ceea ce, mai devreme sau mai tarziu, starneste niste orgolii, firesc. Astfel ca defaimatorii sai nu gasesc altceva mai bun cu care sa-l dea in Cancan decat faptul ca ar avea o legatura cumva cu marele sarpe din lacul Mizoro. Si cum a avea vreo conexiune cu bau-bau-ul timpului nu i-a crescut nimanui cota de popularitate in sondaje, imparatul hotaraste sa-l exileze pe Oguri la Hitachi (nu, nu la fabrica de electronice). Se stie: daca ai ridicat un imperiu din nimic o data, o mai poti face si dupa ce te pune cineva la pamant, asa ca printul straluceste si pe cerul din Hitachi. Atat de luminoasa era steaua lui incat a orbit o biata printesa, Terute-hime. Rang la rang trage, nu?

Toate bune si rabu-rabu, numai ca tatal lui Terute, lordul Yokoyama Taizen, decide ca relatiile socru-ginere au si ele niste standarde de rautate, asa ca ii da lui Oguri sake otravit (a se observa mijlocul placut prin care-si duce la indeplinire misiunea). Oguri nu este strain de sake, dar este foarte strain de otrava, asa ca, nu, nu supravietuieste vajnic si samuraiceste, ci moare si ajunge in Iad. Terute incearca ceva Julieta-like, dar nu reuseste decat sa pluteasca pe rau pana undeva departe si apoi isi reneaga idolul, devenind fan Cenusareasa, adica intra slujnica la casa unui lord.

In Iad, Oguri o face lata din nou: devine preferatul damnatilor si parca si temnicerii il plac un pic. Asa ca Enma, regele Iadului, ii face hatarul sa-l invieze. Ce simt al umorului poate un rege al Iadului sa aiba? Unii ar zice ca nitel sadic, avand in vedere ca printul nostru chipes se trezeste "reincorporat" intr-un om numai piele si os, incapabil sa piste vreo gheisa de fund sau sa vada, for that matter. Cum norocul nu-l paraseste nici la ceasul invierii, un calugar buddhist se milostiveste de el si il ia in carul sau catre Kumano, locul unde se aflau niste vestite izvoare tamaduitoare. Pe rand, diversi oameni se inhama la carul lui Oguri pana cand mijlocul de transport se blocheaza naravas, desi nu e magar, in fata unei case aratoase. Din ea iese Terute, umila, dar nu mai putin printesa si, desi nu-l recunoaste pe fostul (don't we all?!), inima buna o impinge sa-l duca pana la izvoare. Kumano works its magic si Oguri se scutura ca o martoaga de piei si redevine armasarul salbatic domestic al lui Terute.

Si uite asa se duc ei si fac prapad la socrii mici, de razbunare, nu de-alta ca mai apoi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Pana cand Oguri moare intr-o batalie K1 cu Ashikaga.

Toata istorioara e mult mai interesanta pe scena, cu actori din Tokyo si cu masti japoneze. La TNB. Joia viitoare, 26 noiembrie, de la ora 19.00, sala Atelier. Cu 23 RON sau 16 RON pentru studenti. Ne vedem la teatru! ^_^

luni, 16 noiembrie 2009

Ninsoare roz de aprilie

Cand infloresc ciresii in Japonia, parca ninge. Linistit, cu petale de un roz aproape incaruntit care aluneca senin catre final. Ciresii japonezi nu dau cirese, ci acopera strazile si parcurile cu un vesmant tesut anume pentru ca oamenii sa traiasca visand. Sa vezi viata in roz nu mai este doar un fel de a spune pentru ca lumina difuza de primavara si copacii acestia care se scutura de haine fara inhibitii transforma totul in jurul lor.

Stiam ca japonezii fac din inflorirea ciresilor o adevarata sarbatoare. Asemenea sensibilitati peisagistice nu ma cuprinsesera pana atunci. Sigur, mai admirasem satucele noastre catarate pe coline valurite in Transilvania, dar exclamarile privitoare la natura nu-mi erau caracteristice. Ba chiar mi se pareau siropoase, sa spun drept. Dar ceea ce se intampla in Japonia in fiecare aprilie m-a luat pe nepregatite. Cum sa stiu ca toti oamenii arata mai frumos prafuiti cu petale? Sau ca betonul si sticla isi indulcesc aspectul, iar orasul nu mai apare ca o agresiune la adresa naturii? De unde sa ghicesc ca nu poti dicta lipsa sentimentelor siropoase, ca nu poti ignora petalele care ti se amesteca in par, in mancare, sub talpile pantofilor, poate si in suflet?

Asa ca am facut ca toti ceilalti din jurul meu. Mi-am saltat pasii prin mormane de petale moi ca si cum n-ar fi existat o zi greoaie in viata mea, am privit in loc sa vorbesc, am zambit necunoscutilor cum imi zambeau si ei mie si mi-am dat voie sa fiu siropoasa, ceea ce s-a mai intamplat de atunci regulat, spre oroarea prietenilor ^_^

Nu stiu daca datorita acestei atmosfere de basm sau pur si simplu a faptului ca vorbeam aceeasi limba, ne-am legat. De unde ma temeam ca o sa incep sa vorbesc stalcit, o sa-mi caut cuvintele cu lupa si o sa uit romana mai ceva ca Raducioiu pe aeroport, am avut cu cine imparti expresii romanesti in fiecare zi. Si ma mai temeam de ceva: auzisem eu ca romanii din strainatate sunt mai straini decat strainii fata de compatriotii lor. Si teama numarul doi s-a dovedit, din fericire, nefondata in cazul meu. Am gasit compatrioti, dar mai important, prieteni.
Sakura, ciresii in floare, sunt efemeri. Nu voi spune ca sunt efemeri ca toate lucrurile dureros de frumoase pentru ca imaginea lor, intiparita in atatea minti, se va perpetua si va dura o vesnicie. Dar nu asemenea ganduri ma animau in timp ce luam parte la primul hanami. Asezati pe iarba, sub copacii care-si revarsau ultimele petale peste noi, romani si japonezi deopotriva, priveam cu nesat ninsoarea. In jurul nostru, zeci de alte grupuri priveau acelasi spectacol. Cu mancare frumos ambalata si sake sau chu-hai mii de oameni au petrecut pana seara tarziu cand autoritatile au avut grija sa lumineze discret copacii. Am vorbit, ras, luat cutia cu alcool drept cutie cu suc, ceea ce mi-a creat evidente neplaceri, privit uimita la nasurile rosii ale japonezilor aproape deloc rezistenti la bautura, dar si la felul in care, la sfarsitul picnicului au inceput constiinciosi sa imparta gunoiul rezultat in PET-uri, hartie, sticla si sa curete perfect dupa ei.
Oare cand picnicurile acestea s-au uratit in gratare cu munti de gunoaie in urma lor sau facute in fata blocului, pentru a se conecta cu totii, protagonisti si vecini exasperati de miros, cu betonul blocurilor...?!
Trecand peste pastila amara si peste frigul iernatic de afara, ramane imaginea ciresilor, care nu sunt decat niste copaci in floare, dar niste copaci in care omul poate lesne sa puna visuri si sperante. In locul petalelor de cires si pentru ca nu pot sa transform iarna romaneasca intr-o primavara japoneza, va pregatesc o surpriza ^_^

joi, 12 noiembrie 2009

Bine ne-am gasit/Ne pare rau ca pleci

Va mai uitati vreodata la cerul agatat deasupra orasului acesta in care locuim? Eu nu. Nu-l mai privisem cu adevarat de mult, foarte mult timp. Dar il priveam in seara aceea de primavara ca si cum nu as mai fi facut-o pana atunci. Pentru ca totul era nou, viata mea era noua, pana si eu eram noua.
















Pe strazile orasului, luminate excesiv cum vezi in filmele cu si despre asiatici, inca zumzaia o multime de oameni. Cine ar fi crezut? Cu modul lor linistit de a fi, japonezii isi petrec de fapt toata viata sub privirile celorlalti. Trenul de la miezul noptii, ultimul, cel care-i duce printi si printese amatori de bal catre casa si-i aduce Cenusarese (Cenusaresi? :)) catre serviciu, este intotdeauna plin-ochi (oblici). Daca il pierzi, atunci fie platesti exorbitant un taxi, fie ramai in oras toata noaptea.

La camin era liniste insa. In fata usii, un plic mare. Cine ar fi putut sa-mi scrie? Abia ce ajunsesem in Japonia. M-am lamurit imediat. Noii mei pen pals erau Biroul Studentilor de la Facultate, Biroul Studentilor de la Centrul International si, ati ghicit, Biroul Studentilor de la Camin. Se pare ca aceste birouri, ingrijorate institutional de soarta mea, tineau sa ma anunte maternal ce acte am de intocmit, de unde pot cumpara diverse, cursuri, cum sa ma feresc de pericole, etc. O adevarata enciclopedie de viata in Japonia pentru studentii straini! ^_^ M-am mirat tare ca nu avusesera amabilitatea sa-mi faca si un program coordonat, poate si niste obento-uri, pranz la pachet pentru toate evenimentele la care trebuia sa merg.















Evenimentele acestea erau catalogate drept "Welcome Party". Bine, mi-am zis, hai sa cunoastem oameni! Si am cunoscut, iarasi cunoscut si tot cunoscut. Am detectat repede pattern-ul, e imposibil sa n-o faci. Petrecere japoneza, de welcome sau nu, inseamna o gramada de oameni care beau cate ceva inofensiv, mananca rapace bufetul si vorbesc cu cat mai multa lume. Am zis "vorbit", dar poate nu este termenul potrivit. Japonezii nu vorbesc English, ci Engrish, o verisoara de gradul n, pe care n-ai mai vazut-o de cand...nu, stai, n-ai vazut-o in viata ta ^_^ James devine sincopat "Jeimsu-san", Paul se face "Poooru", iar cand te indragostesti se numeste ca esti "rabu-rabu", love-love pentru cei initiati. Zambetele se sting exact la ora prevazuta, daca ai chef sa mai petreci, n-ai decat sa mergi in alta parte. Organizatorii ii dau clar distractiei termenul de valabilitate de 2-3 ore.

Welcome party la camin: cunoscut o gramada de oameni, habar n-am pe unde se afla exact tarile unora dintre ei si ce cultura au.Welcome party la centrul international: cunoscut alta gramada de oameni, unii dintre ei colegi de camin, hmmm, cercurile devin concentrice. Welcome party cu diverse grupuri de studenti: what the hell, cum sa-mi amintesc toate numele japoneze pe care le-am auzit??? Welcome party cu profesorul indrumator, profesorii facultatii si toti colegii din departament: cred ca incep sa ametesc, fiecare s-a prezentat si a spus ceea ce studiaza, apoi am jucat in cerc jocul de-a "Spune numele tuturor celor care s-au prezentat inaintea ta!" Ce noroc pe capul meu, bine ca am uitat niste reguli de procedura penala, trebuia sa fac loc in memoria pe termen scurt pentru toate numele japoneze, indiene, indoneziene, coreene, thailandeze, malaysiene, chineze, tadjikistaneze (???), un etc mare, mare de tot, da?

Iures, da, cu siguranta. Dar...la finalul primei saptamani, dupa ce aproape terminasem cu petrecerile, aveam prieteni prin toata lumea. Engrish or no Engrish, oamenii aceia mi-au urat "bun venit" zambind, in ruptul portofelului nu m-au lasat sa dau un yen si, datorita lor, m-am trezit inconjurata de mai multi oameni decat am stras langa mine in Romania de la nastere.

Ma intepa ceva in coltul ochiului, un fir de praf: de ce nu sarbatorisem pana atunci cu generozitate nou-venitii din viata mea? De ce nu le spuneam ca ma bucur sa-i cunosc cu un gest frumos? De fapt, mai mult si mai important, de ce fugeam de necunoscuti cand viata toata ar trebui sa fie un welcome party, sa stalcim cuvinte, sa bem din paharul din mana incercand sa parem altceva decat suntem, dar sa dam gres, sa ne cunoastem, sa cunoastem un alt om si sa crestem.

Pe atunci nu stiam, dar la plecare aceste "welcome parties" se vor fi maturizat in "sayonara party" si vor fi mult mai intense, heartbreaking...
















In tot acest timp, romana devenise o limba a dialogurilor strapungatoare cu departarea. De partea cealalta a usii am auzit neasteptat intr-o seara graiul romanesc...(to be continued)

duminică, 8 noiembrie 2009

How to: Sushi etiquette...or not!

Ce ar fi un star fara agentul sau? Sushi s-a trezit cu o parodie de agent, asa ca nu il luati in serios, orice v-ar spune  ^_^

joi, 5 noiembrie 2009

Full episode: The making of a star - Sushi

          Undeva departe, intr-un colt al lumii care apare in fata ochilor nostri mari, de occidentali, ca un taram cufundat in semne si sunete indescifrabile, un omulet isi impacheta sperantele si viitorul intr-o valiza cu destinatia "Visul American". Ca toti aspirantii, a batut pe la toate portile si a mers la toate auditiile, dar povestea n-ar fi pilda daca nu ar fi fost refuzat pana la deprimare si aproape-aproape renuntare. Motivele de refuz erau dintr-acelea care te fac sa te intrebi gatuit care e rostul tau pe Pamant: (dintr-o privire de sus in jos) "Nu-mi esti familiar, esti indigest!", "Prea inflexibil, n-o sa te adaptezi niciodata!, " Nu pot lucra cu tine, n-as sti cum sa te pregatesc" si varianta agravata "Ce e in neregula cu tine, esti crud si periculos?!".
         Ca in toate basmele americane, facatoare de minuni corporatiste, debutantul nostru a devenit o icoana un icon, pomenit cu buze tuguiate de toata suflarea trendy a lumii: Sushi, din Japonia. Restul e istorie, producatorii care il refuzasera s-au grabit sa rectifice: "Draga Sushi, mi-am dat seama pana la urma, nu esti deloc indigest, pe legea mea, orez si peste sunt in viata mea de cand ma stiu", "Credeam ca n-o sa pot intalni elementele componente ale fiintei tale nicaieri aici, dar, iata, am gasit ceva care ti s-ar potrivi perfect, let's do a makeover, American-style!", "Sezi fara frica, sunt expert in pregatirea unor tineri ca tine, doar cu mine a invatat si Rulada!". Eticheta de "crud si periculos" i-a ramas, dar pana la urma toate starurile trebuie sa aiba si o latura edgy, any publicity is good publicity, right?
         Apoi a venit si momentul consacrarii. Invitat la Oprah ca sa-si descarce sacul emotional, Sushi si-a povestit copilaria in speranta ca va primi niste sfaturi de self-help. Ma recunosc in:
 - orez de sushi (vedeti, au numit produsul dupa mine, cul, nu?) - raionul de produse asiatice din Cora, Kaufland, Mega Image si Metro;
 - nori, alge crocante (sub ele ma ascund ca sub aparente, am o personalitate marin-vulcanica) - acelasi raion de mai sus;
 - wasabi (v-am zis ca sunt explozibil si iute la manie!) - tot acolo sau la Real, la pescarie, recomand Blue Dragon;
 - otet din orez (nu, nu sunt o acritura, ma insor eu curand!) - Gima, langa sosuri Worcester & Co;
 - covoras de bambus - la toate supermarketurile, tot la asiatice;
 - sos de soia (I luv to soak in my bubble bath) - langa  toate celelalte, recomand Kikkoman;
 - peste (uite, asta e principala mea calitate, sunt ataaaat de versatil) - daca nu sunteti puristi, folositi peste afumat sau fructe de mare conservate sau icre de somon, whatever oceanic creature makes you tick. Recomand Carrefour pentru somonul afumat pe care l-am folosit aici.
 - mai pot fi compus din castravete, avocado, ton cu maioneza, etc.
Eu dovedesc doi oameni dintr-o data daca puneti intr-o oala antiaderenta o cana si 1/2 de orez (dupa ce a fost spalat si uscat inainte) si tot 1 cana si 1/2 de apa, astea sunt masurile mele 1:1. Oala merge la foc mare pana cand apa incepe sa fiarba, apoi se pune capac si se da focul la minim. Nu miscati, nu respirati si mai ales nu deranjati orezul! Dupa 6-8 minute verificati daca e fiert, gustati pur si simplu. Taiati pestele in fasii, daca puneti legume, taiati-le si pe acelea tot in fasii subtiri. Dupa ce orezul a fiert, se "condimenteaza" cu un amestec de cateva linguri de otet, o lingurita de zahar si un praf de sare (zaharul si sarea trebuie sa fie topite in otet). Se lasa la racit.
Scena macelului: un bol cu apa si putin otet, prosoape multe, wasabi si umplutura la indemana. Puneti o foaie de alge pe covorasul de bambus, cu partea lucioasa si velina in jos si indoiturile vertical. Umeziti-va mainile. Intindeti o lingura, doua de orez pe foaie in mod uniform, lasand 2 cm liberi in partea de sus. La mijloc, trasati o dara transversala cu foarte putin wasabi (l-ati incercat? cat suportati de iute?) si asezati fasiile de peste (legume, maioneza, etc) deasupra. Udati nitel partea superioara a foii de alge.
Sa ne rostogolim, ca niste fani adevarati ai lui Sushi! Se apuca partea inferioara a covorasului si a foii de alge cu ambele maini si se ruleaza incorporand toata umplutura, dintr-o miscare. Presati usor. Rulati pana la capat cu o mana in timp ce cu cealalta trageti de marginea covorasului, rulati numai sushi-ul, nu si covorasul. Aveti grija sa nu iasa rulada de covoras cu sushi ^_^
Macelul propriu-zis: cu un cutit ascutit (sau o sabie de samurai, cum vreti), trecut sub jet de apa calda, taiati chirurgical in doua, de la mijloc. Repetati operatia cu bucatile rezultate. Incepeti cu primul roll de sushi ca sa aiba timp sa se inmoaie nori. Felicitari, you made  a star!
You want a piece of me, ha? Well, I'll give you a piece of me! Here, take some Sushi!
Sushi descopera ca a fost agresat in copilarie, e agresat mereu: trantit prin sos de soia si devorat de fanii sai. Thank you, Oprah!
PS. La premiile Oscar, Sushi le-a multumit lui Easypeasy si lui Mazilique  pentru inspiratie! ^_^
PPS.Variati cantitatea de orez pusa pe foaia de alge in functie de cat de gros/gras sau subtire il doriti pe Sushi.