Gafele japoneze ale lui Misaki (1)

 Amintirile ar putea fi stocate cronologic si alfabetic in cotloanele mintii noastre. As completa cu degetele manjite de pix un numar de ordine format din cifre si litere, as verifica daca amintirea dorita este disponibila, daca nu a fost deja imprumutata cuiva sau corupta, daca nu i s-au rupt filele sau daca nu cumva exista o editie mai noua. Domnul librar, Creierul Plin de Creturi, s-ar uita la mine peste ochelarii de pe nas, s-ar rasuci pe calcaie plictisit si mi-ar aduce din depozit amintirea ceruta. M-ar pune sa semnez si ar plescai nemultumit cand eu as pleca spasita, ca un hot cuprins de remuscari, cu propria amintire...devenita bun public.

Nu orice amintire poate deveni bun public, insa. Numai cele haioase sau, dimpotriva, oripilante. De la amintire la legenda urbana drumul e plin cu obstacole - ici un lapsus, colo o infloritura - amintirea care a devenit legenda nu mai e aceeasi amintire.

M-am asezat usor pe scaun, care a scartait ca toate scaunele de biblioteca, oftand din rarunchi de dorul soarelui si al aerului proaspat. Am deschis amintirea, n-avea nimic de a face cu timpurile acestea, cu zapada, cu Mos Craciun sau cu iarna friguroasa.

Misaki abia incepuse sa invete japoneza. In grupa incepatorilor erau 2 nemtoaice libertine, 5 chinezi care formau o bisericuta numai pentru enoriasii de aceeasi nationalitate, 1 barbat din Tadjikistan ce visa la un harem multicultural, 2 coreeni cu nume imposibile si o romanca. Profesorii japonezi erau mereu zambareti, desenau pe tabla tot soiul de animalute ce se metamorfozau in kanji pierzandu-si suflul si ii puneau pe elevii straini sa repete ca la clasa I: ka ki ku ke ko. Misaki era constiincioasa, as always. Sa repete i se paruse ciudat la inceput, incercase sa-si inabuse un ras obraznic, care apare din senin in salile de clasa si pare imposibil de oprit. Incet-incet insa reusea sa adune niste cuvinte si sa faca un sarpe din ce in ce mai lung. Completa cu gesturi, cu multe zambete si ofta cand ar fi vrut tare-tare sa spuna ceva, dar trebuia sa taca. Mare sacrilegiu.

Increzatoare si mandra ca stie a vorbi japoneza, unde a vorbi e un eufemism, se indrepta catre un magazin 100Yen sa cumpere sacii de gunoi de diferite culori, trebuinciosi colectarii separate. Ajunsa la micutul magazin a scotocit amarnic, dar nu a dat de nimic care sa le semene. Trebuia sa-l intrebe pe domnul in varsta din spatele tejghelei. A inceput cu toate formulele de politete invatate, deci cu un singur cuvant. Domnul i-a zambit politicos si speriat ca va incepe sa turuie intr-o engleza dintr-aceea de neinteles. Misaki i-a zis clar, domnule, vreau sa cumpar gumi bags. Gumi? Se indoia cu tot capul, de la dreapta la stanga. Da, gumi, Misaki stia prea bine cum se zice la gunoi, ce naiba!

Domnul i-a mai zambit o data si alearga in spatele magazinului. Misaki se felicita cu palmele pe ambii obraji, am vorbit in japoneza, am vorbit in japoneza. Domnul se intoarce cu un pachet, Misaki plateste euforica fara macar sa-i arunce o privire cumparaturii pipernicite. Ia trenul fredonand in minte Treceti batalioane romane Carpatii si ajunge acasa.

Deschide pachetul ca sa aseze fiecare sac la locul lui: rosu pentru resturi de mancare, gunoi menajer simplu; verde pentru plastic si capacele sticlelor, albastru pentru hartie si carton. In loc de sacii curcubeului, pachetelul continea mii de pungute cat o palma...transparente...Buddha stie pentru ce!

Misaki nu stie daca sa rada sau sa dea fuga la dictionar. Se hotaraste la amandoua. Gunoi se zice gomi, ゴミ. O litera gresita si Misaki va trebui sa-si tapeteze camera cu mii de pungute si pungisoare transparente.