duminică, 26 decembrie 2010

Tokyo Illumination Christmas 2010

Photo Credit @ Tokyo Fashion (thank you!)
Roppongi - "Cartierul Strainilor"
Acum aproape 2 ani m-am plimbat printre copacii albastri si m-am simtit ca intr-un basm
 Langa cladirea televiziunii Asahi TV
 "Drumul zanelor" - asa ii spun eu
 Omotesando - brodat cu magazine de-o parte si de alta
 Din primul moment mi-a placut felul judicios in care sunt asezate luminitele in copaci
Copaci de vata de zahar ars
 Ebisu - un cartier al Tokyo sic si elegant
Anul acesta, in Ebisu, japonezii au putut admira un imens candelabru din cristal de Baccarat 
In alta parte a Tokyo-ului, aglomeratul Shibuya, unde se afla cea mai mare trecere de pietoni din lume, domina rosul
In cartierul Aoyama lucrurile par mai linistite
Magazinul Optitude isi impresioneaza clientii printr-o vitrina fantastica
 Cafenelele nu se lasa mai prejos
 Un Craciun de poveste va doresc!

vineri, 24 decembrie 2010

Sarbatori fericite/ Meri Kurisumasu

Anul acesta am cunoscut virtual niste oameni fantastici. Nu-mi trebuie covor rosu si o statueta aurita in mana dreapta ca sa va multumesc tuturor celor care ati fost alaturi de mine prin intermediul acestui blog. Cu adevarat sunt foarte recunoscatoare ca v-am cunoscut, ca ceea ce am scris a capatat un sens prin voi. Sunt oameni care mi-au lasat mesaje inca de la primele postari, le multumesc sincer! Ma bucur pentru fiecare persoana care ajunge aici si afla un lucru interesant despre Japonia, pentru cei care doresc sa ajunga acolo prin aceeasi bursa si pentru toti cei care imi scriu, curiosi fiind despre traiul meu japonez. Am primit cateva mesaje foarte emotionante, nu credeam ca voi putea vreodata sa scriu ceva care sa impresioneze pe cineva astfel incat, la randul lui, acel cineva sa imi transmita atata emotie.

Va doresc tuturor un Craciun linistit, alaturi de oameni dragi. Dupa mine, nimic nu conteaza mai mult decat oamenii cu care imparti aceste zile, niciun cadou si nicio masa imbelsugata, nicio traditie, nimic. Imi amintesc bine Craciunul petrecut in Japonia, fara brad, sute de sarmale, sorici sau cozonac, fara cadouri multe, fara slujba religioasa. Insa alaturi de cativa prieteni buni si cu familia in suflet.
Sa aveti un An Nou plin de surprize, aventuri, emotii, visuri si indrazneli. Un An Nou plin de viata! 

joi, 2 decembrie 2010

Cui ii daruim cadoul?

Cui ii daruim cadoul?



Termenul-limita pentru votare a fost extins pana pe 9 decembrie.

Multumesc tuturor pentru raspunsuri! ^_^

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Cadou: ceainic, cupe si cutie pentru ceai din Japonia

Am primit un ceainic ciocolatiu in schimbul unor povesti. Forma sa, specifica ceainicelor japoneze numite "tokoname" il face usor de recunoscut pentru iubitorii de ceai verde japonez. Se spune ca ceaiul preparat in ceainice de lut are un gust mai dulce, mai delicat.

Citind frumoasele randuri ale Alinei m-am tot gandit unde mi-e linistea. Cateodata o intrezaresc printre aburii de ceai verde, o strang puternic in palme mirandu-ma ca are forma de cana. Beau ceaiul asa cum fetita cu chibrituri nu se putea opri sa aprinda fiecare chibrit, unul cate unul, stiind ca acea caldura infima va disparea aproape imediat. O parte din efectul terapeutic este acolo, il simt. Insa o mare parte s-a pierdut prin lipsa oricarei ceremonii.

Cateodata desfasor o ceremonie rapida in imaginatie: blochez tastatura computerului de birou, din sertar scot un ceainic rotofei din portelan roz-pal si o cupa asijderea; ceaiul verde proaspat adus din Japonia miroase a iarba si a libertate pe campii in cutiuta lui din lemn, simpla; torn apa calda, nu fierbinte, peste ceai in timp ce el se odihneste in sita rotofeiului; astept in mod placut, nu-l deranjez, anticipez caldura; torn licoarea in cupa, o apropii de ochi si aburul imi incalzeste fata; inchid ochii cat imi beau ceaiul; cateodata nu ma gandesc la nimic, alteori imi construiesc imagini si le zambesc intelegator ca unora ce ar merita sa fie realitati...

Ceainicul, cupele (2) si cutia pentru ceai pe care vi le ofer astazi sunt obiecte dragi. Cutia pentru ceai vine tocmai din Japonia. Mi-ar fi mai simplu sa las alegerea pe umerii virtuali ai unui site ca random.org, insa eu nu cred in valoarea lucrurilor obtinute numai cu noroc. Cred insa in oamenii care ajung pe acest blog si acorda un minut-doua din timpul lor randurilor mele. Voi m-ati ajutat sa ma (re)adaptez la mediul din Romania, desi am resimtit un reverse culture-shock mai puternic decat mi-am imaginat. Voi veti alege pe cineva dintre voi ca sa primeasca darul. In felul acesta toti daruim.

Cum functioneaza?

  • Va rog sa-mi lasati un comentariu la aceasta postare ajutandu-ma cu un raspuns: ce ritual va aduce linistea, ce va deconecteaza de la viata de zi cu zi?
  • Termenul de raspuns: pana la 1 decembrie, inclusiv;
  • La finalul acestui ragaz am sa postez un poll si fiecare dintre voi veti putea alege cui sa daruim, impreuna, un ceainic, 2 cupe si o cutie pentru ceai. Am incredere ca nu veti vota pentru sine, ci pentru altcineva al carui raspuns va place sau va inspira;
  • Termenul de votare: pana la 8 decembrie, inclusiv.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

In linistea ceremoniei ceaiului

Pe Alina am cunoscut-o datorita evenimentului organizat de Lumea Mare, Povesti din lumea mare, in Green Tea. Inainte sa ne aflam fata in fata i-am citit curioasa blogul, doritoare sa aflu cum se vede Japonia din locul in care sta ea. M-am uitat la Japonia ei, m-am uitat la Japonia mea, m-am frecat la ochi, am facut doi pasi ca sa-mi clarific ideile si am zambit: uitandu-ne la doua bucatele diferite din Japonia, ca peisaj si atmosfera, am simtit aceeasi iubire. 

Alina  a locuit la poalele muntelui Iwaki, in Hirosaki, timp de un an. Am rugat-o sa ne povesteasca despre ceremonia ceaiului fiindca ardeam de nerabdare sa aud cum a simtit-o ea, cea care stie sa spele fiecare bol si fiecare instrument in felul lui, sa prepare si sa serveasca ceaiul unui oaspete. O ceremonie a ceaiului nu din carti sau filme, ci din interior. Al ceremoniei in sine, dar si al unui suflet frumos.

***
Despre ceremonia ceaiului – aşa cum o înţeleg eu

Mi-a luat cel mai lung timp din lume ca să scriu articolul ăsta. Nu am cum să vă explic de ce a fost atât de dificil să răspund propunerii lui Misaki, dar a fost foarte dificil. Şi asta pentru că, atunci când mă gândesc la ceremonia ceaiului, singurul lucru care îmi vine îmi minte este: LINIŞTE. Voi ştiţi cum să puneţi liniştea în cuvinte? Dacă ştiţi, sunteţi invitaţii mei, vă acord tot spaţiul de comentariu şi adresa mea de mail. Mă plec în faţa înţelepciunii voastre şi vă voi asculta cu drag.

Mă gândesc doar la linişte. Linişte completă. O linişte care te completează, te umple, te bucură. Te bucură cum doar liniştea poate să te bucure. Linişte sufletească, linişte exterioară, liniştea picăturilor de apă clipocindă. O linişte activă, o linişte care te curăţă. O linişte frumoasă ca iubirea.

Am învăţat ceremonia ceaiului timp de aproape un an. Pot să spun, fără să pozez cu disimulată modestie  japoneză, că nu ştiu nimic. Tot ceea ce am învăţat a fost să obţin liniştea asta. Asta m-a adus în camera de ceai, asta m-a ţinut acolo. Nu există terapie mai bună, pentru mine, decât o cameră în care fierbe apă pentru ceai, fie acea cameră şi bucătăria mea bucureşteană, gălăgioasă şi lipsită de farmec. Ba nu, am mai învăţat ceva. Dacă vă spun ce, vi se va părea cel mai evident lucru din lume, elementar. Cine nu acceptă că lucrurile elementare sunt primele pe care le uităm, nu acceptă însă că devenirea umană este unul dintre cele mai frumoase şi misterioase procese. Ceea ce am învăţat şi mi-a luat chiar un an de zile este că ceremonia ceaiului este chiar despre ceai. Despre nimic altceva. Doar despre ceai.

Când am devenit învăţăcel al unei profesoare de ceai ştiam deja, credeam eu, destule lucruri despre ceremonia ceaiului: originile sale budiste, legăturile ei cu Zen-ul, conceptele fundamentale, chiar participasem la câteva ceremonii şi, pentru că făcusem parte un semestru din clubul de sadō (ceremonia ceaiului) al facultăţii, aveam chiar o parte din uneltele necesare. Asta nu a făcut însă cu nimic mai uşoară sarcina mea. Aveam să descopăr, curând, cât de diferite sunt diversele şcoli de ceai şi cât de periculos e să fii singură cu gândurile tale în faţa oamenilor.

La început este pur şi simplu copleşitor! Dacă poziţia japoneză seiza vi se pare chinuitoare, aflaţi că sunt lucruri mult mai chinuitoare de atât în cadrul unei ceremonii desăvârşite. Să înveţi să treci peste ele este esenţial pentru a te bucura de ceea ce se întâmplă. Ai atâtea de învăţat. Memoria este solicitată în fiecare secundă, pentru fiecare acţiune. Aşa e la început, nimic nu vine natural, până când nu înţelegi cât de natural este totul. Încerci să memorezi, trebuie să memorezi. Numele uneltelor – ele sunt primele de care te loveşti. Chiar şi cele pe care le porţi cu tine au nume pe care mulţi japonezi le ignoră: fukusa (o bucată de mătase, decorată sau într-o culoare vie, depinde de şcoală, pe care  foloseşti la ştersul prafului de ceai, primul semn că eşti un aspirant la titlul de învăţăcel), evantaiul (minuscul, nu seamănă deloc cu cel folosit în dansurile japoneze, folosit doar pentru salut şi pentru delimitarea spaţiului personal), kaishi (hârtie japoneză folosită pentru mâncarea prăjiturelelor servite în timpul ceremoniei). După ce le-ai reţinut pe astea începe treaba! Uneltele adevărate: chashaku, chaire, chakin, chawan…o mulţime de cha-uri (cha înseamnă ceai)… Dintre acestea cele importante au fiecare numele lor. Fiecare chasen cu numele lui, fiecare anotimp cu alt chasen.  Fiecare chashaku – la fel. O dată la două săptămâni, măcar un nume nou intră în vocabularul tău. Ceva se schimbă mereu. Tu eşti mereu acelaşi. Eşti fie derutat, fie dedicat. Fie ţi se pare complicat, fie fascinant.

Nu vă închipuiţi că practicam ceremonia ceaiului, în kimono şi cu un coc impresionant de maiko. Uneori mă trezeam la 7 dimineaţa, ca să ajung la 8 să învăţ un nou temae (aşa se numeşte servirea ceaiului după regulile sadō). Uneori simţeam că e cel mai frumos lucru din lume. Să te trezeşti dimineaţa şi să sari din pat în camera de ceai. Fără machiaj, dar mereu în fustă ( e un truc: picioarele  amorţesc mai puţin în fustă atunci când stai în seiza). Fără parfum, căci ar acoperi mirosul de ceai (în camera de ceai, nici măcar florile nu au voie să aibă miros), dar împodobită de cea mai bună dispoziţie. Temae-le meu era cea mai frumoasă corvoadă din viaţa mea. Mă învăţa frumuseţea lucrurilor aparent simple, dificultatea lucrurilor mărunte. Nu poţi să-ţi dai seama ce lucru minunat este faptul că poţi păşi, până când nu înveţi să păşeşti altfel, iar sadō te învaţă până şi asta! În camera de ceai nu intri fără şosete, şosetele trebuie să fie târşâite pe tatami, astfel că scot un sunet discret, indiciu pentru cei din jur că eşti acolo, că te aproprii de ei, că te depărtezi, că mişti…că exişti. Dacă doar târşâitul ar fi ceea ce dobândeşti în practică, probabil că mersul prin camera de ceai mi-ar fi amintit de copilărie, când adoram să fac asta. Dar pe suprafaţa unui tatami nu se fac mai mult de 3 paşi, întoarcerile nu se fac cu spatele la oaspeţi şi nici la peretele ornat cu flori şi kakejiku (scroll-ul inscripţionat cu deviza, motto-ul sub care se desfăşoară fiecare ceremonie; mai mereu altul, mai mereu o minune revelatorie, o propoziţie sau două vorbe care mă urmăreau câte o săptămână, sfârşind prin a-mi schimba perspectiva despre încă o chestie din viaţa mea). Fiecare pas este vital. Uneori dai să te ridici (încercaţi după minute de seiza să vă ridicaţi punând amândouă tălpile pe podea în acelaşi timp!) şi paşii îţi par o minune. De la genunchi în jos nu mai simţi nimic şi porţi în mână un vas despre care ştii că nu mai există nici unul ca el în lume. Te prăbuşeşti şi distrugi un obiect unic. Te prăbuşeşti şi ai distrus o oră de armonie! Dar…nu te prăbuşeşti. Ajungi în spatele paravanului şi închei graţios, cu un salut, ceremonia. 

Totul începe cu intratul în curte. Acolo îţi speli mâinile şi gura. Ele poartă toate păcatele umane. Nu poţi gusta ceaiul încărcat de păcate. Laşi tot ceea ce atârnă a uman în tine afară şi intri. Uşa de hârtie se deschide încet-încet, cu o singură mână, cu dreapta. Intri şi închizi cu stânga. La fel de încet, un gest calculat. Orice lucru pripit pe care vrei să-l faci, îl faci în afara camerei de ceai. Saluţi profesorul, plasând reverenţios evantaiul între tine şi el. La fel face şi el. Înveţi să fii şi oaspete şi gazdă. Dar înainte să înveţi orice, înveţi să venerezi spaţiul în care te afli. Un tur de sală, te închini în faţa florilor şi a kakejiku. Întâi cureţi toate uneltele şi vasele. Temae-le tău începe când toate sunt pregătite. Înveţi imitând şi apoi înveţi exersând. Treptat mâna se obişnuieşte cu gesturile necesare, întreg trupul ţi se obişnuieşte. Între atâtea reguli, dobândeşti libertatea. Ceremonia te învaţă politeţea. Dragostea înveţi să o pui singur. După ce ai repetat de o mie de ori acelaşi gest şi tot nu-ţi iese, înveţi care îţi sunt limitele. Dar nu te poţi opri în faţa propriilor limite. Singurele limite acceptate sunt cele impuse de protocolul ceremoniei. Tu eşti doar o unealtă. Singurul tău rol este să-ţi bucuri oaspeţii. Tu eşti unealta care face celelalte unelte să fie frumoase. Da, între obiectele atât de delicate, unice, îmbodobite de cei mai pricepuţi meşteşugari, tu eşti cea mai frumoasă unealtă. Cu toate astea, eşti doar o unealtă.  

Important e doar ceaiul. Dar cum să nu uiţi toate astea în mijlocul acestei lupte cu tine, în mijlocul atâtor obiecte? Un om eşti doar, normal că uiţi. Trebuie să uiţi. Trebuie să uiţi ca să-ţi aduci aminte. O dată ce ţi-ai amintit, la fel ca în momentele cruciale ale vieţii, întregul destin îşi va depăna firul în mintea ta, iar tu vei face, gest după gest, ceea ce ai fost învăţat să faci, imprimând ceaiului gustul celei mai personale experienţe. Tu eşti cel care dă gustul ceaiului. Ceaiul are mereu gustul propriului destin. În camera de ceai, fiecare este cu gândurile lui, în faţa propriului destin. De aici vine liniştea. Oamenii ajung să comunice în modul cel mai profund: cu sufletul, transformând tăcerile semnificative în moduri de a se exprima.
  In fotografie: Doamna profesoara de ceremonia ceaiului si una dintre studentele dumneaei (multumesc Alina pentru foto)

duminică, 31 octombrie 2010

Scuzele si armonia

Respect

Photo Credit @ musicmuse_ca on Flickr (thank you!)
Mai-chan si-a cerut scuze si a scuturat usor umbrela de ploaie, inainte sa o introduca in husa de plastic pusa la dispozitia calatorilor pentru a nu se forma ochiuri de apa pe podeaua trenului. De fapt, nu intarziase absolut deloc. Eu ajunsesem mai devreme. I-am zambit stiind ca isi ceruse scuze din consideratie fata de asteptarea mea.

In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.

Ne-am plimbat alene prin centrul de shopping acoperit cu o bolta de sticla, timp in care am auzit mii de scuze din stanga si din dreapta. Toata lumea era amabila si atmosfera politicoasa. De fapt, cam acesta este scopul scuzelor in Japonia, de a mentine armonia, de a crea o atmosfera de bunavointa. Cand vanzatoarea frumos imbracata si parfumata a fugit, la propriu, sa-mi aduca o pereche de pantofi de incercat, in loc sa-i spun "mulțumesc" sau "vă rog", i-am spus "sumimasen", care se traduce prin "ma scuzati" de obicei, dar in acest context e un multumesc cu o licarire de vina in ochi. 

A doua zi am pedalat voioasa pana la baza muntelui si de acolo am urcat pana la facultate. Aerul era tare si ma obisnuisem sa-l inspir puternic. De cand urcam povarnisul catre educatie simteam ca am sa traiesc o suta de ani. Carunta, dar atat de vioaie in miscari, mereu zambitoare, profesoara noastra de japoneza ne astepta ca pe niste copii veniti de departe. Intelegeam acum intrebari simple in japoneza si credeam ca stim sa raspundem la ele, pana la urma "da" si "nu" exista in toate limbile. Ne-am dat seama curand ca nu stim sa refuzam o invitatie. Nu in Japonia. Nu pot, nu am timp, am alta intalnire, as vrea, dar... - acestea nu sunt destul de delicate pentru asteptarile celui care invita. In schimb e de ajuns un "sumimasen". Cu alte cuvinte, un refuz printr-un scuza-ma. Sau "gomen nasai", un refuz printr-un iarta-ma. Valabil atat pentru o invitatie la o petrecere, cat si pentru o cerere in casatorie. 
burrito jp
In fotografie tanara isi cere scuze, printr-un gest specific, pentru ca in Japonia se fac burrito fara gust...(ceea ce clar nu depinde de ea, este o scuza ce exprima parerea de rau pentru ca stie ca fotografului ii place acest fel de mancare) 
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)

Eram deja de jumatate de an in Japonia cand am inceput sa-mi cer scuze o data la doua propozitii. Fiindca intelesesem ca sunt importante, ca exprima mai bine decat un multumesc recunostinta fata de cineva care a muncit ca sa te ajute sau parerea de rau ca trebuie sa ii spui cuiva nu. Tot asa, cand considera ca un lucru este imposibil de realizat, cei mai multi japonezi vor spune ca este "dificil". Iar cel ce aude aceasta va fi convins ca, daca interlocutorii lui ar fi intrevazut chiar si o sansa mica de a realiza ceea ce el ceruse, ar fi spus un simplu "da". 

De la acest tip de scuze - conventie sociala la fel de raspandită ca "poftim" si "te rog" si "mulțumesc" - pana la scuzele intemeiate pe o greseala, cultura lui "imi pare rau" si "imi cer scuze"  isi atinge scopul in interiorul comunității japoneze. Un exercitiu de modestie si umilinta care ar fi nimerit si pe alte meleaguri...

De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.
TOYOTA/
Presedintele Toyota cerandu-si scuze la Nagoya. 
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)

Am invatat astfel ca nu este semn de slabiciune a-ti cere scuze, ci de tarie si de maturitate. E semnul ca doresti sa torni balsam peste suparare. Iar cand devenim agresivi dupa ce am gresit sau cautam un alt vinovat inainte de toate, nu evitam o umilinta, ne afundam in ea. Nu ma simt umilita cand spun "imi pare rau" pentru ca am atins pe cineva din greseala cu geanta la metrou,  dar simt mila cand mi se raspunde ca deunazi: cu o privire aproape ucigasa si spatele intors. 

duminică, 24 octombrie 2010

Kanzashi - Petale curgatoare

Mi-a parut rau dupa aceea ca am speriat-o cu blitzul puternic al aparatului foto. As fi vrut sa ma intorc doua secunde in trecut ca sa insfac lumina aceea orbitoare inainte ca aratatorul meu sa apese cu nepasare nepoliticoasa butonul. Click click! - sunetul aparatului si al genelor ei clipind des. Mi-am cerut scuze, a zambit timid, vizibil incurcata si a inclinat usor capul in semn de adio. Sunt convinsa ca, daca nu ar fi avut in picioare acele sandale greoaie de lemn, ar fi disparut grabita din raza mea vizuala. Asa...a fost nevoita sa se indeparteze chinuitor de lent, stiind ca inca o priveam, tintuita pe acel pod frumos de lemn, arcuit peste un fir de apa al Kyoto-ului. Pe display-ul aparatului arata ca un iepure surprins de o capcana. Dar ce ghirlanda superba de flori purta in par!
 
Maiko (surprinsa la doi pasi de podul cu pricina ^_^)
Iepurele meu era o maikoo geisha in devenire, un invatacel. In virtutea acestui statut, coafura ei elaborata era subliniata de un ornament traditional din matase, in forma de cascada florala - kanzashi. Pana atunci as fi strambat din nas la ideea de floare artificiala, asociind-o cu florile din plastic atat de prost realizate ca spatiul din jurul lor imprumuta o atmosfera de fals, static, fara viata. Kanzashi respira insa, curg, se leagana in miscare, explodeaza in culori vii, sunt catifelate la atingere, recita toate anotimpurile anului si specificul naturii in fiecare, imprumuta spatiului din jurul lor o atmosfera de frumos, ingenios, muncit.

In epoci imemoriale kanzashi reprezenta un simplu ac de par metalic despre care se credea ca alunga spiritele rele. Apoi a devenit un pieptene din jad. Apoi un buchet de flori, realizate din matase fina, utilizandu-se tehnicile de impaturire origami. Si cum natura, surprinsa in diversele ei ipostaze anuale, este intotdeauna o sursa apreciata de inspiratie in Japonia, kanzashi au inceput a reproduce artificiile cu care este intampinat Noul An, florile delicate de prun japonez, caderea florilor de cires prin folosirea rozurilor si a petalelor in cascada, irisii violeti, picaturile de roua pe iarba, crizantemele toamnei.
 
Sakura kanzashi 
Realizarea unui ornament kanzashi este un mestesug ce nu a fost arhivat sub eticheta "traditie" si varat sub un clopot de sticla la muzeu. Inca se mai creeaza ploi de flori si fluturi matasosi de catre artisti kanzashi, putini, ce-i drept, in Japonia mai exista numai 5 maestri kanzashi. Cumparatoarele s-au rarit, numai geishele, maiko, tayu (actritele de teatru japonez ca noh sau kabuki), japonezele care studiaza ceremonia ceaiului sau ikebana mai poarta kanzashi in par. Cu toate acestea, asa cum s-a intamplat si cu ikebana sau ceremonia ceaiului, traditiile japoneze au depasit spatiul japonez si s-au imprastiat in lume, kanzashi fiind create acum ca aplicatii pe haine sau genti, cercei-floare sau bratari textile, de catre occidentali care au preluat si adaptat arta kanzashi. O soarta ironica pentru elementele specifice ale unei culturi ce se mandreste cu inabordabilitatea ei. Dar un mod de a continua. 
 
Ayame sau Irisul japonez este specific lunii mai; 
Kanzashi realizat din matase Chirimen de Kimono
 
Momiji Kanzashi - frunzele de artar sunt un simbol al toamnei tarzii in Japonia
 
Agrafa de par reprezentand o lebada neagra din matase Rinzu de Kimono
 
Ornament de par reprezentand clopotelul japonez, specific lunii septembrie

Maiko 
Kanzashi reprezentand florile de cires, incorporata in coafura traditionala a unei maiko in aprilie
(Photo Credit @ hayleycasa on Flickr, thank you!)
Photos & Design are property of Atelier Kanawa (link catre magazinul lor pe Etsy.com) Thank you!

Blue and brown kanzashi orchid
Uz modern - elastic de par (PhotoCredit @anbodesign on Flickr, thank you!)
pair of white ume
Agrafe kanzashi floare de prun (Photo Credit @ amaebi79, thank you!) 
1st ever Kanzashi!
Agrafa cu cirese (Photo Credit @ raydance on Flickr, thank you!)
Vintage kanzashi comb
Kanzashi pentru mirese (Photo Credit @ Hatsu-chan on Flickr, thank you!)
GOTHIC BLOOM
Gentuta kanzashi (Photo Credit @ wonderlandboutique on Flickr, thank you!) 

Cat de dificil este sa realizezi un ornament kanzashi ca incepator? Va las pe voi sa ghiciti avand in vedere ca ornamentul de mai jos a fost lucrat de mine, urmand instructiunile din cartea lui Diane Gilleland, Kanzashi in Bloom. 

Am lucrat aproximativ o ora cu mare placere, folosind o matase grosuta de la o bluza mai veche tip chinezesc. Daca doriti sa incercati, exista numeroase tutoriale online.

Primul meu kanzashi e dedicat acelei maiko careia nu-i stiu numele si pe care am fotografiat-o intr-o zi de toamna tarzie la Kyoto. 

luni, 18 octombrie 2010

10 locuri de nota 10

VertAnge mi-a facut onoarea de a publica pe blogul ei, PinTravel, listuta mea cu cele 10 locuri pe care le consider de nota 10 prin aceasta lume numai buna de explorat. Nici nu se putea altfel, locul 1 este ocupat de Japonia intreaga. Pe restul va las sa le descoperiti impreuna cu frumoasele articole ale lui VertAnge despre calatorii, cu sufletul si cu pasul usoare.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Maria Sentes

De curand am citit la Zazuza, EasyPeasy si Lady Io despre micuta Maria Sentes, un copil de 10 luni frumos foc afectat de cancer la coloana vertebrala. Am sa mentionez mai jos toate datele pentru a putea dona pentru tratamentul Mariei. Pe blogul dedicat ei se afla toata documentatia medicala. Mai departe...imi lipsesc cuvintele. Desi nu cunosc pe nimeni din familia Mariei si nu stiu mai nimic despre ea, desi am citit povestea ei pe internet, un mediu virtual si asa-zis rece, sper din toata inima ca Maria sa aiba o viata lunga si fericita.

Conturile sunt deschise la Volksbank Romania
IBAN: RO84VBBU2513SM4642222790 – sucursala SMB – RON
IBAN: RO69VBBU2511BU4642221102 – sucursala Ghencea – EUR swift code VBBUROBU
Titular: Adriana Sentes

vineri, 1 octombrie 2010

Cutii si ambalaje


Plicuri pentru diverse ocazii - Origata Design Institute
Inainte sa ajung in Japonia nu acordam obiectelor din jurul meu nici macar o bataie de gene decat daca era ceva evident in neregula cu ele. Cand erau atat de frumoase incat trebuia sa remarc asta, observatia ramanea undeva in aer, de unde se tot inalta cat mai departe de mine ca aburii de la cafeaua care se raceste. Frumusetea nu ajungea la mine in atat de multe moduri in care ar fi putut sa ajunga...
 
Artist: Aoki Ryota-san
Artist: Jiro Noguchi-san
Nu stiu cand am inceput sa observ liniile fine ale unei cupe de ceai lucrate manual sau profunzimea tonurilor pamantii. Nu-mi amintesc distinct nici momentul in care un ambalaj ce imbraca in arta un obiect oarecare mi s-a parut ca infrumuseteaza pentru o clipa tot spatiul din jurul meu, nici cand am inchis ochii si am ascultat sunete de pian sau de chitara altfel decat ascultasem hiturile verii, venite direct pe filiera americana, in baloti murdari de contrabanda - clar nu cea mai buna marfa.
Petale de sakura din hartie
Mochi - galuste de orez dulce decorate in spiritul ciresilor
Telefon de primavara... 
Sunt aproape convinsa ca prima exclamatie de uimire ce verbaliza o emotie sincera si de durata in fata naturii a fost cand am cules grabita o petala din par observand neasteptat ca ploua cu astfel de petale din ciresii roz-pal incarcati. Cred ca am stat nemiscata ani-lumina in fata alunecarii aceleia a unei frumuseti atat de efemere, pe care stim ca o vom revedea la anul si, cu toate astea, nu ne putem impiedica sa-i agonizam plecarea.

E sigur acum pentru oricine ca sunt o "sensibila", o persoana care simte emotie in fata unei forme perfecte de ceainic, la atingerea unui material moale de geanta, la auzul unei expresii sagalnice (sagalnic e un cuvant sagalnic, nu?), la adulmecarea rufelor proaspat spalate. Inainte sa ajung pe aleile cu flori de artar ruginite si crestate, dar focos de vii, inainte sa tin in campul vizual mereu un munte-reper, inainte sa ridic capul din pamant si din griji catre o reclama amuzanta si inainte sa cred ca necunoscut inseamna o sansa extraordinara de crestere, inainte de toate acestea as fi dat din cap condescendent la imaginea zecilor de japonezi cu ochii pironiti la niste copaci care se scutura. Mi-as fi imaginat specia asta un pic defavorizata, sensibilii, ca pe niste fiinte plapande, mereu tematoare, mi-as fi inchipuit ca tremura usor in orice contact cu semenii, ca trebuie menajati si tratati ca niste bibelouri pe mileu care te induioseaza cu timpul lor trecut si te agaseaza in nepotrivirea lor cu prezentul.

Cutiile ce adapostesc un pranz la pachet sunt niste cutii.  Ambalajele ce imbraca un obiect abia cumparat sunt niste hartii cu funde.  Insa cand sunt frumoase au puterea continutului. Sau poate mai mare.
 Inghetata de la Lotte
 
Carti de colorat pentru adulti! - Color Origami
Ambalaj pentru cutie cu jeleuri - Koujuken (Nara)
Tot ambalaje pentru jeleuri, cu pepene de aceasta data - Seikan In
La ora 4, un snack si un ceai impartite cu prietenii. Sigur iti zambeste un personaj dragut de pe vreun ambalaj - Biscuiti dulci Koala no Machi
 Do you, USB-fan, take it, to hold and to plug, to copy and paste?
Pusculita cu LED display; cu cat economisiti mai mult, cu atat  displayul devine mai "bogat"
"Sandvis" japonez - la interior are o umplutura delicioasa de peste si condimente; ambalaj foarte convenabil
 Cum pot japonezii sa bea asa mult ceai? - la ei e portabil ^_^ 
In imagine - ceai de iasomie, ambalaj de primavara
 Ceai verde - diferite tipuri de ambalaje sezonale (ultimul fiind clar pentru toamna, cand ploua cu momiji, frunzele de artar)
Joc pentru copii ce imita jobul unui...controlor de bilete in tren! Include un perforator si stiluri diferite de bilete, de la tren obisnuit pana la shinkansen 
Courtesy of PingMag (thanks!) 
Note: later edited 

Curiozitatea oamenilor si felul in care inteleg sa se deconecteze, redevenind copii, este, poate, unul din lucrurile de care imi este cel mai dor din perioada in Japonia.