Tokyo - un tur virtual (4)

S-a lasat asteptata aceasta ultima parte a turului virtual prin Tokyo. Cui i-ar arde de vizitat cand la o aruncatura de bat sufla vanturile peste un desert, iar oamenii traiesc in oaze, ferindu-si fetele ca beduinii. Sau ca japonezii traind sub o amenintare nucleara.

E de la sine inteles ca turismul nu infloreste ca ciresii in Japonia acum. Turismul e mort?! Traiasca turismul! Sa fie un turism mai intelept, mai atent la oamenii simpli care-l inconjoara decat la pretul suvenirurilor si la poza cu geisha, sa fie responsabil si sa respecte, sa pretuiasca si sa inteleag ca lasa ceva in urma lui oriunde ar merge.

Asadar, Tokyo. Orasul-supravietuitor. Caruia i s-au clatinat zgarie-norii si i s-au insirat locuitorii in drum spre casa ca furnicile pe urma de mancare. Inainte sa vina un cutremur, un tsunami si niscai fire albe nucleare peste el, Tokyo arata asa, asa si asa. Acum...arata la fel. Doar se simte altfel. 

In Tokyo Dome se desfasoara cu multa tragere de inima meciuri si concerte. Japonezii adora baseball-ul, in mod suprinzator, avand in vedere ca n-are niciun gram de traditie japoneza in el. Il adora intr-atat incat il joaca intensiv in scoli si pe maidan, jucatorii talentati ajungand apoi la echipe consacrate din SUA. Intre baseball si sumo as stabili cu greu care este sportul national. 

 

Photo Credit@yehkai on Flickr (thank you!) 

Tokyo Dome

Photo Credit@machu on Flickr (thank you!) 

Daca am intreba un japonez, raspunsul ar fi "sumo" probabil. Dar nu neaparat in baza popularitatii, ci mai degraba in baza considerentelor de mandrie nationala. "Sumo" este un cuvant japonez, pana la urma, la origine desemna lupta cu un Kami (zeu) in ritualurile Shinto. Luptatorii profesionisti de sumo traiesc o viata incorsetata (desi la gabaritul lor, probabil ca ii insult scriind "incorsetat") de reguli extrem de stricte, stabilite acum sute de ani! In acest sens, sunt unul dintre cele mai traditionale grupuri din Japonia. Ca sa va faceti o idee pentru moment, imaginati-va ca sunteti obligati sa purtati aceeasi coafura, similara cu a stramosilor (samuraii, in acest caz), oricand va aflati in public. Din cauza acestei coafuri, sunteti usor de recunoscut de catre oricine. Nici hainele (bucatile de panza cu acoperire slaba din jurul soldurilor, in acest caz) nu vi le puteti alege dupa pofta inimii, trebuie sa purtati exact ceea ce vi se impune, de la materialul hainei pana la incaltaminte si sunetul pe care il scot pasii vostri.

Inainte de inceperea unui meci de sumo

Photo Credit@antonioperezrio.com on Flickr (thank you!)

Luptatori sumo, prin oras ^_^

Photo Credit@skorj on Flikr (thank you!) 

Unele dintre cele mai frumoase elemente ale peisajului tokyoit sunt parcurile. Un parc este, prin definitie, o capsula de natura care ii reaminteste omului ca exista viata in afara orasului. Cateodata, aceste memento-uri sunt atat de puternice incat te disloca din ritmul tau urban si te propulseaza undeva unde nu exista timp, cel putin nu indejuns pentru a contempla atata frumusete. Tokyo are astfel de parcuri. Complet rupte de blocurile de sticla si otel, de parca ai trece dintr-o dimensiune in alta.

Koishikawa Korakuen Park este unul dintre aceste locuri. Banuiala mea este ca mare parte din farmecul lor, din capacitatea lor fantastica de a te transpune altundeva este data de paraiasul ce curge obligatoriu in orice parc din Japonia care se respecta. Fata de fantana arteziana, paraul este la fel de natural ca un rid vizavi de o injectie cu botox. Sigur, botoxul este o creatie mareata a omului, priviti ce minuni face stiinta. Stiinta nu poate, insa, crea un rid, e prea complex, prea multe zambete, mirari, griji si indarjiri de luat in calcul.

 

Koishikawa Korakuen

Photo Credit@Sifter on Flickr (thank you!) 

Photo credit@Phil & Delph on Flickr (thank you!) 

Photo Credit @ Sifter on Flickr (thank you!) 

In apropiere se afla Tokyo University, cea mai prestigioasa universitate din Japonia, foarte apreciata in topurile la nivel mondial. Universitatea a luat fiinta in 1877, in era Meiji si este pepiniera din care iese cea mai mare parte a clasei conducatoare japoneze: prim-ministrii, artistii recunoscuti, inventatorii care au pus Japonia pe harta roboticii etc. Sapte dintre fostii sai studenti au primit premiul Nobel. 

Yasuda Auditorium

Photo Credit@daverson on Flickr (thank you!) 

Campusul e imens!

Photo credit @allaboutuni2307 on Flickr (thank you!)

Poarta Rosie (de acces in campus), construita in memoria nuntii Maeda-Tokugawa

Photo Credit@Shin Takeuchi on Flickr (thank you!)

Prin campus

Photo Credit @ Emily on Flikr (thank you!)

Va dezvalui un mic secret al Tokyo-ului: YaNeSen. Numele reprezinta imbinarea unor 3 strazi, Yanaka, Nezu, Sendagi, care pastreaza aspectul si un pic din atmosfera vechiului Tokyo.

 

Casa veche, de dinaintea celui de-al II-lea Razboi Mondial

Photo Credit @Tsuya Tsuya Nemury on Flickr (thank you!) 

Photo Credit @ Holy on Flickr (thank you!)

Photo Credit @Nemo's great uncle on Flickr (thank you!) 

Probabil ca intr-o alta viata am fost japoneza, altfel nu-mi explic de unde atata nostalgie pentru stradute intortocheate si constructii de lemn inconjurate de bonsai si semne indescifrabile. In YaNeSen ajung odata cu voi, in acest tur virtual, dar poate, intr-o buna zi am sa pot publica propriile mele fotografii de acolo.

Pana atunci, inchei acest tur virtual al Tokyo cu templele din Asakusa si gradina zoologica din Ueno. Vesnica axa traditional-modern intre care sta Japonia. Insa nu blocata. Doar bine ancorata.

 

Piata din fata templului Senso-ji 

Photo Credit @SBA73 

Imitatori ai lui Elvis din Ueno Park (sau poate sunt din filmul Grease?!)

Photo Credit @jhandelman on Flickr (thank you!) 

Kung-Fu Panda - Ueno style 

Photo Credit@torode on Flickr (thank you!)

Cum sa ne salvam prin joc

Dupa cutremur, tsunami si cateva riduri nucleare ce s-au adancit pe chipul Japoniei nepermis de repede, se impune o descretire a fruntilor. Si, cum se cunoaste deja efectul terapeutic al animalelor si, mai presus de asta, predispozitia japoneza de a face zeci de mii de poze pe minut, in special in contextul calatoriilor in strainatate, s-a lansat Necono Digital, o combinatie fatala intre animalut tarcat, de dimensiuni mai reduse decat chihuahua lui Paris Hilton (!) si aparat foto cu personalitate pisiceasca (adica mofturos, cu toane, dar simpatic foc si producator de instantanee).

Necono Digital - aparat foto compact

Instructiuni de folosire: se scoate motanul din buzunar cu grija, sa nu fim zgariati de vreo gheruta intempestiva sau din reflex sau din plictiseala sau fiindca suntem nesimtiti ca l-am deranjat din somnul sau din buzunar; se gadila cu precautie butonul  de on/off de pe burtica, din nou, nu stim cand am putea primi o gheara, just for fun; se ridica motanul intreg la inaltimea ochilor, incercand din rasputeri sa evitam posturile mult prea caraghioase - un adult cu un motan vargat oranj pe post de binoclu iese un pic din norma comportarii demne in societate...Atentie la ochii sticlosi ai motanului: in dreptul e ascunsa lentila, motiv pentru care trebuie sa il ajutam sa priveasca chioras la subiectul pozei care, pana la acest moment fie a disparut deja din vedere de frica nebunului cu motanul, fie rade exact asa cum este indicat pentru o poza; stangul contine un led care, pe langa capacitatea de a-i conferi motanului pozar un aspect usor fioros, clipind rosu turbat, ne ajuta sa facem poze cu timer. 

Gentuta aparatului - personalizata cu pisici, cum altfel?!

Pisicile cad intotdeauna in picioare, se stie. Insa motanul Necono se lipeste de tot ceea ce e metalic, aveti grija la bijuterii in preajma sa! Labutele sunt prevazute cu magneti, ca pentru un hot de profesie. Sau ca pentru o camera destinata sa faca poze din orice pozitie.

Camera fixata cu magnetii din labute pentru poze cu timer

Alaturi de motanul cu ochi de lentila nu mai e nevoie de tot soiul de incurajari de genul "zambiti, va rog! nu chiar asa; ha ha ha ha". Motanul face totul pentru stapanul sau - in sfarsit o pisica fidela ca un caine!

Ambalajul camerei foto - la fel de dragut ca si continutul

In alta ordine de idei, daca nu va incanta perspectiva de a vedea lumea prin ochii unui motan, poate aveti nevoie de ajutor. Profesionist. Care sa fie disponibil 24/24. Chiar la dumneavoastra acasa. Din frigider!

FridgeZoo - cutii de lapte iubitoare de racoare generata electric si de vorbarie

Acum...poate unora li s-ar parea ciudat sa fie intampinati de o voce mititica de fiecare data cand deschid frigiderul pentru un snack. Insa cutiile de lapte / animalutele de la FridgeZoo ar topi inima oricui, chiar daca a stat la congelator o vreme indelungata.

Ursul polar te intampina cu o voce serioasa, de om responsabil. Pinguinul pare ceva mai carefree. Morsa vorbeste pe nas, iar pisica se...pisiceste intr-un mod caracteristic. Pe langa ele, va mai puteti umple frigiderul cu un porc vorbaret, un ras simpatic, o vacuta incruntata si un tigru iubitor de racoare. De fiecare data cand deschideti usa frigiderului va vor saluta conform personalitatii lor, iar daca uitati cumva usa deschisa vor tipa ca le este prea cald. Daca nu va atrag saluturile in japoneza, exista si doua variante in engleza.

Din categoria "Caldura mare, monser! Fa-mi vant, ba, ca mor aicisea" (n.r. adaptata la realitatile pacatoase ale limbii romane contemporane stradale), avem animalutele cu ventilator in partea dorsala, denumite FunFan. Nu se stie de ce exact acolo si nici de ce au gaturile sucite catre utilizator. Poate pentru a vedea ce fata are un om care se racoreste la un ventilator ce iese din dosul unui animal din plastic. Cert este ca sunt simpatice, functioneaza prin conectare la portul USB al oricarui calculator si ajuta greu incercatii lucratori din birouri (salary men si office ladies), pe timp de canicula japoneza.

Daca nu ati ajuns inca la animalute-overload, atunci aflati ca mai exista ceva ce v-ar putea asalta  portul USB: the Humping Dog. Si cand spun asalta ma refer la hartuire sexuala avand in vedere ca acest caine nu inceteaza cu avansurile fata de calculator tot timpul cat este "conectat". Din cate vad, niciun vaccin nu l-ar calma. Ce ziceti, are sanse la calculatorul vostru? Sau potrivirea e pe masura Donkey + Dragonita Rosie din Shrek?

Depasind cu mult sfera "Kawaii", aplecator de dulce si de dragut, exista niste antrenori de fitness care nu te lasa la greu. Iar din fata calculatorului e greu, greu sa te dezlipesti ca sa faci sport. Ei stiu asta. Ei sunt pregatiti si pot face fata la antrenamente dure. Ei sunt gata sa te motiveze si sa te impinga de la spate cand te lenevesti. Ei sunt...Abdomenarii de USB!

Rocky! Apollo! Clubber! Fight!

O ultima jucarie aparuta in aceasta primavara se adreseaza iubitorilor de sunetul unui motor puternic. Ii stim cu totii de la semafor. Sunt aceia carora li s-a lipit talpa de pedala, in timp ce fumul de la esapament a scapat in libertate, catre alte campii verzi (asa crede el, dar verdele de Bucuresti e o iluzie). VrUUUUUUUUUSB!

Salvarea prin distractie. Genial!

Lansarea cartii "Iertati-ma ca nu sunt japonez"

Miercuri, 11 mai, ora 18:30, la Carturesti se lanseaza cartea lui George Moise, "Iertati-ma ca nu sunt japonez", al carei subiect este primul an petrecut de George in Japonia.

Sigur ca a-ti cere iertare ca nu esti japonez poate parea dubios romanilor, insa, asa cum am amintit intr-o postare trecuta, scuzele au o insemnatate aparte in cultura japoneza. Mai cu seama scuzele care au ca izvor faptul ca esti un element strain in Japonia. Pun pariu ca din pagini vor scoate limba poznas, catre noi, o multime de momente din care ne-am putea da seama cum se simte un urs polar printre pinguini.

La inceput esti atat de stangace, atat de nelalocul tau, atat de graunte de nisip in ochiul cuiva. Dai batai de cap celorlalti care nu pot sa te lase in legea ta fiindca asa e in Japonia, trebuie sa te prefaci macar ca te implici in viata celui de langa tine. Si-atunci normal ca-ti vine sa-ti ceri scuze, scuze ca nu te-ai nascut japonez ca sa intelegi  perfect unde este locul tau in acea lume, cat de adanca ar trebui sa fie plecaciunea care ti se face si...cum sa  cumperi un bilet de tren.

Lectura placuta! Eu, una, de-abia astept sa o cumpar!

The Silk Thread - Povesti de satin

Spuneam pe undeva, prin postările mai vechi, că singurul lucru romanesc de care mi-a fost dor în Japonia, în afara de oamenii dragi, desigur, a fost limba română. Faptul că vorbim și suntem înconjurați de limba maternă în fiecare zi este unul dintre acele lucruri grozave pe care le ignorăm complet, despre care credem că ni se cuvin fără îndoială și fără efort. 

Abia ajunsă într-un mediu cu totul diferit mi-am dat seama ce legatură indestructibila există între mine și limba mea maternă. Oricât de bine și fluent mă exprimam în engleza sau franceza, oricât ador japoneza, o parte importantă din cine sunt rămâne cumva în umbră fără limba română. Dupa ore și ore de vorbit, scris și citit într-o limbă străină mă simțeam tot atât de obosită ca după o zi de munca asiduă. Peste creier se așternea o ceață molcomă, toate trăirile păreau lame teșite, lipsite de vivacitate, autenticitate sau naturalețe. In tot răstimpul de un an am visat și am gândit numai în română, involuntar și atât de reconfortant. 

Majoritatea japonezilor sunt scufundați în limba lor maternă chiar mai mult decât suntem noi, românii. Niciun japonez dintre cei pe care i-am cunoscut nu urmărea vreun canal de televiziune sau emisiune într-o altă limbă decât japoneza. Cei mai mulți nu auziseră de artiști celebri sau trupe la modă în Europa sau SUA. Etichetele produselor din supermarket nu înghesuie descrieri in cinci limbi străine, ca la noi. Majoritatea însemnelor publice în engleză poartă greșeli hilare, iar profesorii japonezi de engleză insistă obsedant pe gramatică și scriere pentru a acoperi uriașa distanță care separă sistemele de scriere. În ciuda a toate acestea si cu tot efectul paralizant pe care îl are pentru japonezi, încercarea de a se exprima clar și natural în engleză nu este abandonată. Pentru că Japonia vrea să facă parte din lumea în care trăim și noi.

Prin intermediul limbilor străine am construit prietenii cu oameni din părți ale globului unde nu cred ca voi ajunge prea curând. Cu toate că ne-am fâstâcit și am facut gafe, cu toate că ochii și zâmbetul săreau peste mai multe ziduri de tăcere decât cuvintele, cu toate că am ajuns acasă cu senzația ca nu știm nici măcar 10% despre fiecare dintre noi, că nu întelegem prea bine care ne sunt sentimentele, cum arată locurile natale si care sunt obiceiurile noastre, sunt convinsă că toți am înțeles măcar atât: lumea este atât de mare cât îi dăm noi voie să fie.

Prin The Silk Thread vreau să fiu generoasă cu lumea mea din nou. Pe lângă articolele și videoclipurile în engleză, îmi doresc o pagină separată pentru cele două cărți la care lucrez acum și pentru un boutique unde veți găsi cele mai drăguțe, neobișnuite, amuzante și reprezentative obiecte japoneze. 

Nu renunț la Japonia, departe, aproape. Malul nu se vede încă, iar țiganul știe și poate încă să înoate. Vă aștept și aici, și acolo. Și-n română, și-n engleză. Și sper să ne bucurăm împreună de oameni frumoși și lucruri interesante.

Oamenii Japoniei

Fukushima intampina fiecare zi cu fiori reci ca gheata pe sira spinarii, sub ochiul ce se zbate a rau al intregii lumi. Cine mai tine cont insa de rasaritul soarelui in Tara Soarelui Rasare? Timpul se masoara acum in sesiuni de pompare a apei si sieverti.  

Lucratorii de la centrala isi mananca in liniste micul dejun format dintr-un pahar cu suc de legume si cativa biscuiti. Acelasi in fiecare dimineata, timp de o saptamana, cat au voie sa lucreze in centrala. Nu au contact cu lumea din exterior. Se lucreaza neintrerupt pana seara, cand mai primesc niscai orez si o conserva de peste. Dorm pe unde apuca, pe coridoare, in sali de conferinta, invelindu-se cu cearsafuri ce contin plumb. Nu inainte insa de a-si spune in chip de rugaciune, la unison: Ganbaro! Sa mergem inainte!

Photo source: Kyodo News 

La cativa kilometri spre nord, in prefectura Miyagi, spitalul Yamamoto sta teafar si nevatamat in spatele protectorului sau, un deal ce a invins tsunamiul. Una dintre asistente si-a pierdut sotul si copilul in timp ce incerca sa-si salveze pacientii. Lucreaza acum fara pauza, impartind alimentele ce au ajuns la ei dupa o saptamana in care au dramuit totul, dormind printre refugiatii veniti din toata provincia. Printre colegele ei se numara si asistente din Indonezia sau Filipine care au venit in Japonia pentru un trai mai bun. Toate au ramas la posturi, impresionate de atitudinea japonezilor in fata dezastrului.

Poate pentru a compensa pentru toti acei straini care au parasit Japonia la primul semn de criza, considerand ca nu fac parte din comunitate intr-atat cat sa ramana si sa ajute, o multime de profesori de engleza din zonele grav afectate au ramas in comunitatile care ii primisera, impart apa si paturi si ajuta refugiatii din salile de sport ale liceelor care au fost transformate in adaposturi. O tanara din Los Angeles, vizibil obosita si totusi surazand, declara senin camerelor de luat vederi ca nu-i poate parasi pe japonezi. Spune ca ei i-au purtat de grija cand a fost bolnava, chiar daca era o necunoscuta pentru ei. I-au adus capsune si rosii de la fermele lor, iar acum acestea sunt inchise din cauza nivelului crescut de radiatii detectat in recoltele din zona. 

O japoneza de 55 de ani arata spre o mogaldeata. Daramaturi. Ingropata sta afacerea sa de familie, un magazin unde vindea lunch boxes, mancare la pachet. Femeia estimeaza ca vor trece 10 ani pana vor intra in normalitate din nou. Dar nu e o afirmatie pesimista, japoneza zambeste si marturiseste reporterilor televiziunii nationale ca vrea sa-si deschida o noua afacere, vrea sa o ia de la zero.  Dupa sfarsit vine un nou inceput, in locul magazinasului isi va construi un restaurant. La gandul acesta chicoteste usor stanjenita.

Dintr-un centru de refugiati se aude sunetul surprinzator al unui flaut. Oamenii incearca sa fie curajosi ca sa le insufle optimism celor de langa ei. Cand nu mai pot sau cand cred ca nu sunt vazuti de nimeni, atunci isi dau voie sa planga. In acea zi insa, in fata lor se desfasoara un concert de flaut, sustinut de unul dintre cei mai apreciati artisti ai Coreei de Sud. Acesta se afla in turneu...la adaposturi. Batranii ramasi fara casa il asculta cu atentie, dispusi ordonat, ca intr-un amfiteatru. La final cineva ii spune ca muzica sa a fost mai buna decat baia pe care au improvizat-o fortele armate japoneze pentru refugiatii din adapost. Afirmatia starneste rasul, japonezii isi iubesc baile. Artistul le cuprinde mainile.

 Photo Source: Kyodo News

Martie este luna ceremoniilor de absolvire in Japonia. De obicei, in aceasta perioada scolile se umplu de parinti veniti sa-si vada copiii primindu-si diplomele. Au venit si anul acesta. Cativa dintre ei purtand in brate fotografiile copiilor lor, marcate cu o panglica neagra intr-un colt. Au luat diplomele si au multumit in locul lor. In spate se zareau colegii celor decedati, incercand din rasputeri sa nu planga, cel putin nu zgomotos.

 Photo Source: NY Times

In curand vor inflori ciresii. Chiar si in zonele afectate.  Si-atunci, cu siguranta, oamenii din Japonia , japonezi sau "straini", ii vor privi ca in fiecare an, simtind ca, desi sunt in trecere pe lumea aceasta, mai au multe de construit aici. 

  Photo Credit @ Ollie_57 of Flickr