Postări
Fukushima intampina fiecare zi cu fiori reci ca gheata pe sira spinarii, sub ochiul ce se zbate a rau al intregii lumi. Cine mai tine cont insa de rasaritul soarelui in Tara Soarelui Rasare? Timpul se masoara acum in sesiuni de pompare a apei si sieverti.
Lucratorii de la centrala isi mananca in liniste micul dejun format dintr-un pahar cu suc de legume si cativa biscuiti. Acelasi in fiecare dimineata, timp de o saptamana, cat au voie sa lucreze in centrala. Nu au contact cu lumea din exterior. Se lucreaza neintrerupt pana seara, cand mai primesc niscai orez si o conserva de peste. Dorm pe unde apuca, pe coridoare, in sali de conferinta, invelindu-se cu cearsafuri ce contin plumb. Nu inainte insa de a-si spune in chip de rugaciune, la unison: Ganbaro! Sa mergem inainte!
Photo source: Kyodo News
La cativa kilometri spre nord, in prefectura Miyagi, spitalul Yamamoto sta teafar si nevatamat in spatele protectorului sau, un deal ce a invins tsunamiul. Una dintre asistente si-a pierdut sotul si copilul in timp ce incerca sa-si salveze pacientii. Lucreaza acum fara pauza, impartind alimentele ce au ajuns la ei dupa o saptamana in care au dramuit totul, dormind printre refugiatii veniti din toata provincia. Printre colegele ei se numara si asistente din Indonezia sau Filipine care au venit in Japonia pentru un trai mai bun. Toate au ramas la posturi, impresionate de atitudinea japonezilor in fata dezastrului.
Poate pentru a compensa pentru toti acei straini care au parasit Japonia la primul semn de criza, considerand ca nu fac parte din comunitate intr-atat cat sa ramana si sa ajute, o multime de profesori de engleza din zonele grav afectate au ramas in comunitatile care ii primisera, impart apa si paturi si ajuta refugiatii din salile de sport ale liceelor care au fost transformate in adaposturi. O tanara din Los Angeles, vizibil obosita si totusi surazand, declara senin camerelor de luat vederi ca nu-i poate parasi pe japonezi. Spune ca ei i-au purtat de grija cand a fost bolnava, chiar daca era o necunoscuta pentru ei. I-au adus capsune si rosii de la fermele lor, iar acum acestea sunt inchise din cauza nivelului crescut de radiatii detectat in recoltele din zona.
O japoneza de 55 de ani arata spre o mogaldeata. Daramaturi. Ingropata sta afacerea sa de familie, un magazin unde vindea lunch boxes, mancare la pachet. Femeia estimeaza ca vor trece 10 ani pana vor intra in normalitate din nou. Dar nu e o afirmatie pesimista, japoneza zambeste si marturiseste reporterilor televiziunii nationale ca vrea sa-si deschida o noua afacere, vrea sa o ia de la zero. Dupa sfarsit vine un nou inceput, in locul magazinasului isi va construi un restaurant. La gandul acesta chicoteste usor stanjenita.
Dintr-un centru de refugiati se aude sunetul surprinzator al unui flaut. Oamenii incearca sa fie curajosi ca sa le insufle optimism celor de langa ei. Cand nu mai pot sau cand cred ca nu sunt vazuti de nimeni, atunci isi dau voie sa planga. In acea zi insa, in fata lor se desfasoara un concert de flaut, sustinut de unul dintre cei mai apreciati artisti ai Coreei de Sud. Acesta se afla in turneu...la adaposturi. Batranii ramasi fara casa il asculta cu atentie, dispusi ordonat, ca intr-un amfiteatru. La final cineva ii spune ca muzica sa a fost mai buna decat baia pe care au improvizat-o fortele armate japoneze pentru refugiatii din adapost. Afirmatia starneste rasul, japonezii isi iubesc baile. Artistul le cuprinde mainile.
Photo Source: Kyodo News
Martie este luna ceremoniilor de absolvire in Japonia. De obicei, in aceasta perioada scolile se umplu de parinti veniti sa-si vada copiii primindu-si diplomele. Au venit si anul acesta. Cativa dintre ei purtand in brate fotografiile copiilor lor, marcate cu o panglica neagra intr-un colt. Au luat diplomele si au multumit in locul lor. In spate se zareau colegii celor decedati, incercand din rasputeri sa nu planga, cel putin nu zgomotos.
Photo Source: NY Times
In curand vor inflori ciresii. Chiar si in zonele afectate. Si-atunci, cu siguranta, oamenii din Japonia , japonezi sau "straini", ii vor privi ca in fiecare an, simtind ca, desi sunt in trecere pe lumea aceasta, mai au multe de construit aici.
Photo Credit @ Ollie_57 of Flickr
Misaki, m-ai facut sa lacrimez luni la prima ora :)
RăspundețiȘtergereImi incep saptamana cu un gand bun pentru Japonia!
Deci nu sunt singura care a lacrimat. Emotionant!!!
RăspundețiȘtergereAi scris deosebit de frumos si emotionant.
RăspundețiȘtergereM-au trecut fiori!
RăspundețiȘtergereAlaturi de voi: Ganbaro!
In comparatie cu drama Japoniei, maruntele noastre necazuri nu mai inseamna nimic.
RăspundețiȘtergereEmotionant!!!
RăspundețiȘtergere@Vertange si @Ina: Imi pare raaaau ca v-am facut sa lacrimati! Duminica, la ultima ora :)), cand am scris eu postarea, nu m-am gandit ca si luni e tot un inceput, unul greu :))
RăspundețiȘtergereUnul dintre lucrurile care imi apropie Japonia de suflet este tocmai dualitatea aceasta dulce-amar, a carei frumusete o recunosc bine japonezii :)
@Sabina Y; Multumesc! Una e sa scrii, alta e sa traiesti acolo intre toate acestea. Mult curaj si multa sanatate tie si familiei tale! ^_^
@Luthien: :) Da, tot inainte ar trebui sa ne uitam si noi. Si noi, romanii, avem multe de construit pe lumea asta :)
@Arcadia: Eh, maruntele noastre necazuri au dezavantajul ca sunt ale noastre :) Oricat de mari ar fi necazurile altora, noi tot cu maruntele trebuie sa ne razboim :) Si tare sper sa ramana asa, sa nu se faca si ale noastre mari :)
@Elena: Multumesc!
Mirona,am ramas fara cuvinte.Foarte frumos ai scris.
RăspundețiȘtergereSe uita sotul meu la mine si nu stia de ce lacrimez,a trebuit sa ii explic desi,sunt sigura,ca nu am putut reda in japoneza asa frumos cum ai scris tu.
@Bianca: Multumesc, Bianca! ^_^
RăspundețiȘtergereSincer, ma intreb si eu ce ar crede un japonez despre relatia mea speciala cu Japonia. Prietenii mei din Japonia se multumeau sa exclame mirati ca sunt mai japoneza decat ei, dar asta fiindca mancam chestii tipic japoneze cu multa placere si batusem orasul la picior incat il stiam mai bine decat ei :)))
Cuvintele tale m-au facut sa plang sincer si din inima. Multumesc foarte mult pentru ce-ai spus, m-ai facut sa imi doresc si mai mult sa fac tot ce imi sta in putere sa ajung acolo si sa cunosc Japonia, cultura si oamenii ei. Ma simt fericita chiar mandra ca am reusit sa cunosc prin vorbele tale si mai mult poporul japonez. Iti spun din suflet si din inima un simplu multumesc pentru ca prin vorbele tale, am trait sentimente unice si tot odata frumoase.
RăspundețiȘtergere@Anonim: Imi doresc in secret (ei bine, acum ca am scris aici, nu mai e secret :)) sa ajung in zonele afectate. As vrea sa scriu povestea fiecarui om pe care il intalnesc, sa vad cu ochii mei cum renasc orase si suflete din cenusa. Niciodata nu mi-am dorit sa ma intorc in Japonia mai mult ca acum si sa transmit cumva lumii spiritul de lupta si vointa de a merge mai departe :)
RăspundețiȘtergereImi doresc sa fac ceva pentru ei si as fi onorata sa reusesc sa ajung acolo si sa ii ajut. Nu pot exprima cat de rau imi pare si cat de neputincioasa ma simt ca nu pot sa ii ajut mai mult decat cu niste...vorbe. Traiesc in fiecare zi cu speranta ca va fi mai bine pentru toata Japonia. E prea mult tot ce li se intampla. In ochii mei japonezii nu fac rau nimanui pentru a fi pedepsiti asa de dur, pentru mine sunt si for fi mereu un popor ADMIRABIL din toate punctele de vedere.
RăspundețiȘtergereEi ne dau o lectie de viata: lectia solidaritatii! Foarte frumos ai scris, ca de obicei. Multumesc pentru acest text minunat!
RăspundețiȘtergereSi pe mine m-ai facut sa plang... multumesc.
RăspundețiȘtergere@Cecilia: Multumesc si eu pentru rabdarea de a-l citi! ^_^
RăspundețiȘtergere@Mihaela: Imi pare bine ca am reusit sa scriu ceva emotionant. Eu sper ca postarile mele sa aiba intotdeauna o nota de optimism.
Nu inteleg afectiv cum ar reusi cineva sa continue sa munceasca stiind ca i-a murit copilul. Logic, poate (ingrijesti copiii altora si prin proiectie al tau), afectiv nu. Dumnezeu sa ne pazeasca de asemenea situatii.
RăspundețiȘtergere@ViVa el Penguin: Multumesc pentru comentariu :) In privinta asta, avand in vedere ca inca nu am copii, nu-mi permit sa-mi dau cu parerea :)
RăspundețiȘtergereSuper tare!
RăspundețiȘtergere