The Silk Thread - Povesti de satin

Spuneam pe undeva, prin postările mai vechi, că singurul lucru romanesc de care mi-a fost dor în Japonia, în afara de oamenii dragi, desigur, a fost limba română. Faptul că vorbim și suntem înconjurați de limba maternă în fiecare zi este unul dintre acele lucruri grozave pe care le ignorăm complet, despre care credem că ni se cuvin fără îndoială și fără efort. 

Abia ajunsă într-un mediu cu totul diferit mi-am dat seama ce legatură indestructibila există între mine și limba mea maternă. Oricât de bine și fluent mă exprimam în engleza sau franceza, oricât ador japoneza, o parte importantă din cine sunt rămâne cumva în umbră fără limba română. Dupa ore și ore de vorbit, scris și citit într-o limbă străină mă simțeam tot atât de obosită ca după o zi de munca asiduă. Peste creier se așternea o ceață molcomă, toate trăirile păreau lame teșite, lipsite de vivacitate, autenticitate sau naturalețe. In tot răstimpul de un an am visat și am gândit numai în română, involuntar și atât de reconfortant. 

Majoritatea japonezilor sunt scufundați în limba lor maternă chiar mai mult decât suntem noi, românii. Niciun japonez dintre cei pe care i-am cunoscut nu urmărea vreun canal de televiziune sau emisiune într-o altă limbă decât japoneza. Cei mai mulți nu auziseră de artiști celebri sau trupe la modă în Europa sau SUA. Etichetele produselor din supermarket nu înghesuie descrieri in cinci limbi străine, ca la noi. Majoritatea însemnelor publice în engleză poartă greșeli hilare, iar profesorii japonezi de engleză insistă obsedant pe gramatică și scriere pentru a acoperi uriașa distanță care separă sistemele de scriere. În ciuda a toate acestea si cu tot efectul paralizant pe care îl are pentru japonezi, încercarea de a se exprima clar și natural în engleză nu este abandonată. Pentru că Japonia vrea să facă parte din lumea în care trăim și noi.

Prin intermediul limbilor străine am construit prietenii cu oameni din părți ale globului unde nu cred ca voi ajunge prea curând. Cu toate că ne-am fâstâcit și am facut gafe, cu toate că ochii și zâmbetul săreau peste mai multe ziduri de tăcere decât cuvintele, cu toate că am ajuns acasă cu senzația ca nu știm nici măcar 10% despre fiecare dintre noi, că nu întelegem prea bine care ne sunt sentimentele, cum arată locurile natale si care sunt obiceiurile noastre, sunt convinsă că toți am înțeles măcar atât: lumea este atât de mare cât îi dăm noi voie să fie.

Prin The Silk Thread vreau să fiu generoasă cu lumea mea din nou. Pe lângă articolele și videoclipurile în engleză, îmi doresc o pagină separată pentru cele două cărți la care lucrez acum și pentru un boutique unde veți găsi cele mai drăguțe, neobișnuite, amuzante și reprezentative obiecte japoneze. 

Nu renunț la Japonia, departe, aproape. Malul nu se vede încă, iar țiganul știe și poate încă să înoate. Vă aștept și aici, și acolo. Și-n română, și-n engleză. Și sper să ne bucurăm împreună de oameni frumoși și lucruri interesante.