Wagashi - Cand "ceva dulce" Devine Arta

 

A confectiona si a face sunt doi gemeni univitelini. Pe cand gangureau fara diacritice si mergeau de-a busilea prin lexic nimeni nu putea sa spuna care-i care. Ca orice gemeni pusi pe sotii se inlocuiau unul pe celalalt exact cand nu te asteptai, silindu-si parintii si toti cunoscutii sa ghiceasca vesnic cu cine stau de vorba. Erau buni la sufletul lor gramatical, de aceea greselile nu erau deloc sanctionate si toata lumea era relaxata. Apoi a venit adolescenta si zen-ul a pierit ca un fum din tigara nou incercata. A confectiona era un soarece de biblioteca, citea carti cu multe poze si se emotiona in fata unui rasarit mai acatarii sau a unui corp de Venus. A face ar fi stiut ce sa faca cu acel corp de Venus... De fapt, el stia ce sa faca din orice, nu se intalnise pana atunci verb mai pragmatic si mai intreprinzator. De la mici biznisuri cu adjective si interjectii la investitii in substantive serioase, a face si-a construit un imperiu in care el era omniprezent. 

A confectiona s-a facut croitor, se pare. Hainele care ieseau din mana lui erau niste minunatii. Atat de frumoase si de trainice incat unii oameni l-au luat pe a confectiona din mediul sau retras si l-au purtat cu ei prin toate cotloanele frumoase ale mintii. Acei oameni credeau ca pot confectiona frumosul, pe langa visuri, sperante, surprize si lacrimi. A confectiona nu a lasat niciodata o lista a inaltilor sai protectori, dar am putea lesne ghici ca pe ea trebuie sa se fi aflat numele unui mare maestru de wagashi, arta traditionala japoneza de a confectiona dulciuri. 

Pentru Misaki nu exista un lucru atat de odios ca "prea dulce" intrucat ea putea sa stabileasca legaturi organice cu o cutie de baclavale, daca voia. Nici "prea multe dulciuri" nu exista, fusese speriat in nefiinta de "tone de dulciuri". Despre japonezi Misaki isi inchipuia ca nu prea mananca dulciuri, erau mult prea trasi printr-un inel de papusi pentru asta. Inele, papusi si dulciuri deopotriva au zburat pe fereastra gandului cand o multime de exclamatii pitigaiate au atras-o catre o vitrina. Parca se uita la un spectacol de magie. Sub sticla rece aparusera ca prin minune flori si frunze colorate gurmand, dar o constitutie asa delicata incat nici nu-ti trecea prin cap sa le insfaci pofticios si fara numar. In fiecare sezon vitrina producea fertila alte si alte minuni la care Misaki privea cu admiratie, spre zambetul sincer bucuros al maestrilor cofetari din spatele vitrinei. 

Wagashi nu sunt dulciuri, isi spunea Misaki. Wagashi sunt bucatele de arta, mimand frumusetile naturii si trecerea anotimpurilor, prinzand viata in mainile unor sculptori care lucreaza in faina de orez, wasanbon, zaharul trestiilor din Shikoku, fructe, diverse alte ingrediente din plante sau seminte! Wagashi sunt frumoase si miloase cu soldurile fetelor care exclamau pitigaiat in fata lor, sunt facute pentru a acompania ceaiul verde ca jadul si gandurile insirate pe fuior ale oamenilor. 

Cel mai vechi maestru confectioner al wagashi spunea ca acestea incanta toate simturile unui om: imaginea lor este placuta ochiului, gustul lor este de o dulceata delicata, atenta sa puna in valoare toate ingredientele, la atingere sunt induiosator de moi, aroma lor este subtila, nu te izbeste, ci te invaluie, iar silabele cuvantului wa-ga-shi sugereaza anotimpuri si poezii. 

Misaki a luat o gura infima din floarea de cires dulce si gumata simtindu-se in armonie cu lumea.

  

Mai multe poze ale wagashi gasiti AICI (photos credit Ku Ma's Flickr Set)