Pasii marunti ai zilei de Duminica

 

Niciodata pana sa ajung in Japonia nu am stat sa ma gandesc la ziua de Duminica. La sfarsitul fiecarei saptamani venea invariabil Duminica, cea pe care o stiam dintotdeauna, iar eu o intampinam cu o indiferenta care ar fi ucis efortul oricarei alte zile a saptamanii. Pentru ca mi se parea ca mi se cuvenea acea zi un pic lenesa, cu familia sau prietenii in jurul meu, o zi a confortului fizic si psihic ce rascumpara smerita pacatele tuturor celorlalte zile, o zi care-mi masura timpul fara ostentatie, ci cu delicatete, atenuand teama de trecerea lui.

Primele Duminici japoneze se straduiau sa semene chipului cioplit din mintea mea, iar eu ma aratam dispusa a fi ingaduitoare cu ele. Dar pana cand poti oare sa te prefaci ca nu observi handicapul? Dupa o vreme as fi voit sa strig si eu, precum copilul catre imparatul fara straie, ca Duminica e muta! E muta, nu-mi vorbeste cu vocile dragi cu care-mi vorbea inainte, vocea mamei din bucatarie, de langa oala cu lapte, mormaitul lui Praslea al familiei dintre perne cerand sa fie lasata sa doarma mai mult, vocea groasa a bunicii venita in vizita odata cu zorii, vocea acea razacioasa care stie a spune "Buna dimineata" in mii de feluri ce te fac sa iubesti viata...

Aveam senzatia ca sunt singurul supravietuitor al unui cataclism natural, valul de tacere ce a inundat subit plaja unde toropeam cu totii, convinsi ca putem oricand sa mijim ochii ca sa ne vedem aproape, in lumina soarelui. In jurul meu plaja devenise inca si mai frumoasa, cu pietrele albe lucind in soare curate si vegetatia crescand din umezeala, dar era pustie, complet pustie. 

Am luat absurdul de mana si am pornit a ne plimba cu pasi marunti inapoi in civilizatie. Un pas marunt, o straduta ingusta unde soarele lumineaza oblic o batranica ce vinde tofu si muraturi de casa; un pas marunt, statia de tren cu vesnicul cauciuc galben delimitator, trenul lucios cu doamnele coafate si fiicele lor care merg la cumparaturi la Osaka; alt pas marunt, o mare de prieteni galagiosi in drum spre un cinema cochet sau o cofetarie la moda; inca un pas marunt, scoala plina de copii adorabili care de-abia asteapta sa termine sensei-ul acela dragut, dar strain lectiile ca sa poate merge cu mama si tata la parcul de distractii; un pas marunt pe inserare, paravane de hartie si lemn intredeschise prin care se vad multe chipuri vesele luand cina in aburi de sake; alti cativa pasi grabiti, doi indragostiti, unul mai timid ca altul, si-au lipit fruntile de vitrina cu accesorii aplecator de dragute in timp ce el se preface inutil ca nu-i va cumpara agrafa aceea.

Uite, absurdule, uita-te la toate astea, uita-te si la mine cum zambesc inconstient si cedeaza locul tau oamenilor care au amutit. Cedeaza locul tau Duminicii de acasa careia vreau sa-i prezint Duminica din Japonia. Poate se vor imprieteni candva si o ne plimbam impreuna toate, cu pasi marunti.