Intaiul rasarit al Noului An

Nu stiu altii cum sunt, nu stiu de betii, pocnitori asurzitoare si voie-buna pe comanda, cu tipar de Revelion, eu stiu de intaiul rasarit. Vazut din Japonia cum se extinde asupra lumii intregi. Pe 1 ianuarie, la 5 dimineata. Din spatele unui mic templu buddhist.

Printre genele lipite inca de somn am vazut un altar micut, ai carui pereti nu erau pereti, ci paravane. Nu stiu cum ati reactiona voi daca ati vedea niste japonezi intrand in biserica la o slujba mare si asezandu-se in genunchi sau facandu-si cruce. Cel putin bizar, nu? Cu toate acestea, nu ma temeam fiindca japonezii sunt extrem de toleranti din punct de vedere religios, ceea ce le doresc si altor natiuni... Shintoismul si buddhismul se imbina in vietile lor armonios, Japonia este tara unde nu conteaza de ce religie esti.

Ritualul insa mi-a insuflat ceva teama, mai ales ca nu-l intelegeam. Iar cand preotul buddhist a sunat joya no kane, clopotul sfarsitului de an, mi s-a parut ca vad aievea un an intorcandu-ne spatele pentru ca altul ca ne intampine cu un zambet. Din fata veneau catre noi mici daruri. Se pare ca localnicii strang o suma modesta pentru ca la sfarsitul acestei ceremonii fiecare persoana sa inceapa anul cu un dar. Mikan, mandarine japoneze cu coaja mai mult decat dispusa sa paraseasca fructul, diverse dulciuri, sake fierbinte. Ni s-a daruit cu multa bucurie. Mai ales ca eu m-am aratat dispusa sa beau sake fierbinte la 5 dimineata.

Dupa ce toti vecinii si-au facut urarile de bine ne-am intors acasa unde ne astepta ozoni, supa dulce cu fasole rosie si mochi, "galuste din orez". Si acum isi amintesc prietenii mei japonezi de "Misaki's happy face when she eats mochi". Dupa deliciul culinar gumat (are textura acesta, chewy) ne-am pregatit de plimbare. Piata de peste era plina ochi de tot soiul de vietati. La templul mare dintr-o localitate invecinata oamenii ardeau calendarele vechi pentru a le primi pe cele noi. Nu se face sa arunci calendarul de la templu, trebuie sa-l arzi. Coada catre "funia rugaciunilor", cum o numeam eu nestiutoare, era imensa. Okasaan nici n-a vrut sa auda de caldura casei, trebuia sa stam la coada ca sa multumim pentru anul care a trecut si sa ne punem speranta in anul care a venit.

Seara am primit vizita unor oaspeti importanti. Preotul buddhist pe care-l vazusem dimineata si rudele apropiate au venit la cina. Nu se trece insa la masa asa direct. Mai intai toata familia primeste oaspetii in camera cu tatami, unde exista un mic altar pentru stramosi. Cu ocazia aceasta am auzit, pentru a cata oara?, ca trebuie sa fi fost japoneza intr-o alta viata. Cauza observatiei a fost postura la masuta joasa, de lemn lacuit. Se pare ca era una tipic japoneza, pe care nu multi oameni o mai adopta cu eleganta in ziua de azi. Nu stiam ce sa fac cu lauda preotului. Asa ca mi-am inclinat capul si mi-am pus rosu in obraji. Okaasan nu s-a lasat mai prejos si a povestit fiecarui oaspete cum, numai dupa 6 luni, pot eu deja sa inteleg ceea ce-mi spune si chiar sa si vorbesc. It's a miracle!...Not!

M-am dus la culcare dupa o masa cu sushi, sashimi, multe legume si...sarmale cu sos de soia. A doua zi urma sa ma intorc la Tokyo pentru un eveniment de mare consumerism: shoppingul de inceput de an...buna traditie!