Libertatea florilor in par

In seara calda de mai in statia de tren se intersectau pentru cateva minute destinele a zeci de oameni. Peste capetele tuturor treceau zgomote pe care le mai aud aievea si azi: declicul usitelor de acces la peron declansate de cartele si abonamente propulsate in sistem, o voce calda feminina anuntandu-ne la intervale regulate ce fel de tren urmeaza sa opreasca in statie, unde merge si ca trebuie intotdeauna sa stam in spatele liniei cauciucate galbene. Prima mea seara in oras de cand ajunsesem in Japonia.

La bratul unui cavaler pe care greutatea unei armuri l-ar fi doborat iremediabil, fara sa luam in considerare dezastrul de nenumit provocat de un coif unei coafuri atat de suvitate si inalte, pasea absolut neafectat o tanara japoneza rumenita bine la solar, mai blonda decat orice blonda naturala, intr-o fusta atat de scurta incat tocurilor li se parea ca pulpele se pierd undeva in ceata. Imagini cu fluieraturi, vorbe porcoase, ba chiar si una cu vajnicul cavaler aparand fara prea mult succes onoarea domnitei ma facusera sa impietresc din lut si apa in acea statie animata. Neuronii s-au ambalat unii peste ceilalti pentru a initia manevre evazive de a o salva de la sigura pieire rusinoasa. 

Curand insa, mi-am dat seama ca japonezii mai degraba aruncau cate o privire furisa in directia mea, vesnic-demna-de-atentie-straina, decat in directia domnisoarei aflata in pericol de moarte, dupa mine. Domnisoara nu era relaxata fiindca era inconstienta, ci fiindca in Japonia hartuirea stradala de tipul celei din Romania nu isi arata capul hidos de langa orice santier de constructii sau pe orice strada. Esti liber sa porti tot ceea ce doresti, oricat de excentric. 

In lunile ce au urmat am invatat sa nu incerc sa-mi scuip ochii atunci cand vad ceva complet diferit de standard. Am fost de multe ori extrem de curioasa, socata, muta de uimire, am ras in sinea mea si am admirat, mi-am reconfirmat faptul ca Dumnezeu este un gradinar innascut daca are o gradina atat de mare si variata, dar am facut ceea ce faceau si ceilalti in jurul meu, mi-am vazut de treaba ca si cum totul ar fi fost natural, ca si cum as fi locuit intr-un muzeu de arta care ti se pare interesant tocmai pentru ca operele din el sunt atat de diferite. De altfel, eu insami eram diferita...

Incet-incet, in micul meu petec din gradina s-a nascut Libertatea. Fiecare zi era o sarbatoare a culorilor, a florilor in par si a rochiilor. Ma napusteam pe usa de parca as fi vrut sa incerc marea cu degetul si sa vad daca se unduieste la fel iar si iar si iar. De fiecare data ma simteam de parca as fi castigat un pariu cu o colivie invizibila, usita acesteia ramanea inchisa, iar eu zburdam in afara ei fara cea mai mica grija. Limitele imi apartineau, eu imi apartineam. Numai scriind aceste randuri cu cerneala de amintiri ma simt revigorata ca dupa un leac ridicol de eficient. Atunci simteam ca sunt atat de vie incat traiesc fiecare secunda. Acesta este efectul Libertatii! O fericire aproape rusinos de exprimat, bucurie de a trai, disponibilitate de a comunica mai mult si mai atent, incredere in mine si in ceilalti, toleranta si flexibilitate. 

Din avantul meu cu prea mult patos m-am trezit in noroi: un roman tipand obscenitati la o chinezoaica trei sferturi cat el in fata Cismigiului intr-o zi la fel de calda de mai; vorbe dezgustatoare acoperite cu Ipodul ce nu reuseste, din pacate, sa stearga si ochii si ranjetele pentru niste simple sosete trei sferturi; vulgaritati pentru grasute, vulgaritati pentru prea slabe; vulgaritati si opinii necerute pentru oricine are ghinionul sa nu treaca neobservat...si flori in par care se ofilesc. 

Pentru ce motiv trebuie sa invatam de mici si sa repetam silitori lectia indiferentei mascate? Lucruri normale precum mersul pe jos de la o statie de metrou la alta devin examene ale surzeniei si orbirii selective invatate pe de rost. Nu trebuie sa punem la suflet, nu trebuie sa parem vulnerabile, in niciun caz nu trebuie sa ne crestem sansele de hartuire purtand orice care nu este destinat ascunderii in anonimat, ba chiar exista tehnici de impietrire a sufletului atunci cand toate cele de mai sus esueaza si jignirile verbale lasa loc unor jigniri pipaitoare ce provoaca apoplexie. Nu exista priviri incarcate de dispret pentru aruncarea unei hartii pe jos, dar exista asa ceva intre fetele care se incranceneaza pe strada in lupta cizmelor cu toc?!

Ceea ce credem despre noi ca stim sau ca avem sufera schimbari atunci cand ne deplasam din aria noastra de confort, cand ne aventuram mai departe de locurile si oamenii familiari, fie pana intr-o zona necunoscuta a orasului sau pana intr-o tara la capatul lumii. Credeam despre mine ca sunt libera, trebuia doar sa respect micile reguli de mai sus, atata tot. Acum vad bine ca pierdusem pariul cu acea colivie invizibila, aceeasi in exteriorul careia ma lupt azi sa raman.

Ati putea sa nu le spuneti nimic oamenilor de mai jos daca ceea ce ganditi nu e de natura sa-i bucure sau sa-i ajute in vreun fel? Ei sunt liberi in Japonia, de ce nu am fi si noi in Romania? 

Photo Credits:@ Daymix.com & JapaneseStreets.com 

 

Pasii marunti ai zilei de Duminica

 

Niciodata pana sa ajung in Japonia nu am stat sa ma gandesc la ziua de Duminica. La sfarsitul fiecarei saptamani venea invariabil Duminica, cea pe care o stiam dintotdeauna, iar eu o intampinam cu o indiferenta care ar fi ucis efortul oricarei alte zile a saptamanii. Pentru ca mi se parea ca mi se cuvenea acea zi un pic lenesa, cu familia sau prietenii in jurul meu, o zi a confortului fizic si psihic ce rascumpara smerita pacatele tuturor celorlalte zile, o zi care-mi masura timpul fara ostentatie, ci cu delicatete, atenuand teama de trecerea lui.

Primele Duminici japoneze se straduiau sa semene chipului cioplit din mintea mea, iar eu ma aratam dispusa a fi ingaduitoare cu ele. Dar pana cand poti oare sa te prefaci ca nu observi handicapul? Dupa o vreme as fi voit sa strig si eu, precum copilul catre imparatul fara straie, ca Duminica e muta! E muta, nu-mi vorbeste cu vocile dragi cu care-mi vorbea inainte, vocea mamei din bucatarie, de langa oala cu lapte, mormaitul lui Praslea al familiei dintre perne cerand sa fie lasata sa doarma mai mult, vocea groasa a bunicii venita in vizita odata cu zorii, vocea acea razacioasa care stie a spune "Buna dimineata" in mii de feluri ce te fac sa iubesti viata...

Aveam senzatia ca sunt singurul supravietuitor al unui cataclism natural, valul de tacere ce a inundat subit plaja unde toropeam cu totii, convinsi ca putem oricand sa mijim ochii ca sa ne vedem aproape, in lumina soarelui. In jurul meu plaja devenise inca si mai frumoasa, cu pietrele albe lucind in soare curate si vegetatia crescand din umezeala, dar era pustie, complet pustie. 

Am luat absurdul de mana si am pornit a ne plimba cu pasi marunti inapoi in civilizatie. Un pas marunt, o straduta ingusta unde soarele lumineaza oblic o batranica ce vinde tofu si muraturi de casa; un pas marunt, statia de tren cu vesnicul cauciuc galben delimitator, trenul lucios cu doamnele coafate si fiicele lor care merg la cumparaturi la Osaka; alt pas marunt, o mare de prieteni galagiosi in drum spre un cinema cochet sau o cofetarie la moda; inca un pas marunt, scoala plina de copii adorabili care de-abia asteapta sa termine sensei-ul acela dragut, dar strain lectiile ca sa poate merge cu mama si tata la parcul de distractii; un pas marunt pe inserare, paravane de hartie si lemn intredeschise prin care se vad multe chipuri vesele luand cina in aburi de sake; alti cativa pasi grabiti, doi indragostiti, unul mai timid ca altul, si-au lipit fruntile de vitrina cu accesorii aplecator de dragute in timp ce el se preface inutil ca nu-i va cumpara agrafa aceea.

Uite, absurdule, uita-te la toate astea, uita-te si la mine cum zambesc inconstient si cedeaza locul tau oamenilor care au amutit. Cedeaza locul tau Duminicii de acasa careia vreau sa-i prezint Duminica din Japonia. Poate se vor imprieteni candva si o ne plimbam impreuna toate, cu pasi marunti.

From Misaki, with (chocolate) love

Venit tocmai din California, ardeiul gras si rosu ca un Mos Craciun sedea tolanit sub afisul roz cu inimioare roz, ambii anuntand pragmatic ca se vor stabili la noi, fie ca ne place, fie ca nu. Ursii imensi de plus pareau gata sa te sugrume daca nu emani iubire chicotita, iar trandafirii inrositi cu cerneala altadata a sigiliilor burtoase te urmareau cu sictir din mainile florareselor.

Afisul roz cu inimioare roz a calatorit in toata lumea imprastiind ici si colo mesajul sau de iubire capabila sa munte muntii de putere de cumparare din loc. Nimeni nu l-a avertizat insa de pericolul ce-l pastea in Japonia! A pasit cutezator pe taramul Soarelui-Rasare si nimeni nu l-a mai vazut de atunci...

Japonezii sunt mari imprumutatori. Dar nimic din ceea ce imprumuta nu ramane la fel, se transforma si se face atat de oblic incat ai putea jura ca s-a nascut si a crescut cu lapte de soia in Japonia. Afisul numit Valentin s-a naturalizat deloc de buna-voie si silit de toata lumea ca o sarbatoare a ciocolatei. Ursii imensi de plus au fost intorsi de la granita, trandafirii s-au ofilit de asteptare in fata Biroului de Imigratie, in timp ce lua nastere o traditie conform careia, de ziua Valentinului pribeag, japonezele daruiesc japonezilor bomboane de ciocolata facute de ele insele pentru a-si declara iubirea, bomboane denumite "honmei choco".

Cum maestrii cofetari japonezi nu puteau asista pasivi la aceasta explozie de ciocolata s-au pus pe treaba si au scos la vanzare cele mai frumoase opere de arta ciocolateasca. Nici n-au apucat bine sa arunce un "ha!" ca maestrii ciocolatieri francezi si-au facut intrarea pe scena printr-un "Salon du Chocolat" unde poti sa cioco-innebunesti! Ciocolata s-a urcat la capul tuturor intr-atat incat japonezele au inceput sa daruiasca ciocolata colegilor de la serviciu, fratilor si tatilor, ba chiar si altor fete, acest tip de ciocolata fiind denumit "giri choco", o ciocolata care multumeste tuturor pentru amabilitatea fata de persoana care o daruieste.

Photo credit: Aloalo's Flickr Sweets Set

Autoritatile, preocupate ca intotdeauna de naturalizarea strainilor, i-au daruit lui Valentin un frate, White Day. Mai tanar cu o luna decat Valentin, White Day este sarbatorit tot prin daruire. De data aceasta baietii japonezi sunt cei care daruiesc: ciocolata alba, bijuterii, prajituri si bezele albe si pufoase. De la ei se asteapta ca darul sa fie mai scump decat ceea ce au primit de Valentin, de trei ori mai scump uneori...Hmmm, poate de aceea colegii de la facultate ai lui Misaki nu s-au aratat impresionati de povestea lui Martisor si a lui 8 Martie...

Pentru toti cei care citesc povestile mele, from Misaki with (chocolate) love:

  Photo Credit Ehow

Distractia lor nu e totuna cu distractia noastra

Primul meu guest post

Prima data cand am auzit de acest verb a fost la cursurile de japoneza. In sala aceea de clasa alba, moderna si simpla, o doamna numai zambet ne povestea cu pasiune, dar cuvinte putine, ca “asobu” inseamna a te juca. Sunt convinsa ca majoritatea colegilor mei occidentali au facut natural asocierea cu perioada copilariei in timp ce eu imi imaginam fetele dragalase ale micutilor prescolari japonezi pe care-i intalnisem in dimineata aceea in drum spre facultate.

Oricat de induiosatoare, perspectiva mea era numai partial intemeiata caci japonezii nu inceteaza niciodata a se “juca”. Desi jocul inseamna distractie, distractia lor nu este totuna cu distractia noastra.

Una dintre cele mai intalnite forme de distractie este mersul la izakaya, un restaurant cu separeuri si mese lungi de lemn, unde trebuie sa te descalti de pantofi si…timiditate, intr-un final. Izakaya este o institutie asa cum este carciuma la noi. Meniul intr-o izakaya este “all you can drink” pentru o suma fixa la care se adauga mancarea special conceputa pentru a acompania bautura si in cantitati infime astfel incat toti participantii sa comande tot ceea ce doresc pentru a fi impartit cu ceilalti. Niciodata nu vei sta cu farfuria ta in fata, monopolizand vreo sticla, totul se imparte conform unei traditii ferm impamantenite intr- o Japonie care crede ca varietatea gusturilor este secretul sanatatii. Nu va imaginati ca a te “descalta” de timiditate inseamna cumva gesturi nepotrivite, singurul dezmat este cel al cuvintelor fiindca abia dupa ce beau si se imbata (destul de repede, as adauga) japonezii pot sa fie mai putin rezervati si  sa discute mai liber. Nu se discuta ce au facut altii care nu sunt prezenti la masa sau despre asa-zise “vedete”, ci despre fiecare dintre cei prezenti: visuri, planuri, familie, calatorii, etc.

O alta institutie a distractiei este karaoke. Si aici vorbim despre un alt fel de karaoke, unul caruia ii sunt dedicate cladiri cochete in care camere izolate fonic, canapele moi, meniu de dulciuri, microfoane adevarate si plasme imense ii asteapta pe cantaretii de ocazie. Alcoolul joaca si aici un rol dezinhibator, nu putini dintre colegii mei japonezi au prins a canta melodii sfasietoare printre lacrimi de cocktail. Nu conteaza daca ai sau nu daruri muzicale, in fond esti intr-un grup restrans de prieteni.

(...)

Articolul complet si pozele care-l invioreaza se gasesc AICI. Le multumesc celor de la viajoa pentru invitatie!

Romtelecom are numere pentru Daniel Raduta

0900 900 115 donatie de 5 Euro 

0900 900 110 donatie de 10 Euro

De asemenea, pe 28 februarie, intre orele 12:30-15:30, la ceainaria Green Tea, se vor inmana castigatorilor obiectele licitate de ei. Tare mi-ar placea sa inmanez si eu frunzulitele din ceramica pe care le-am adus din Japonia, asa ca...licitati! Ajutati-ma sa-l ajut pe Daniel! Chiar daca dam impreuna putin tot facem ceva sa aratam ca ne pasa! Multumesc :)