Obento - Mona Lisa pranzului la caserola (1)

Obento continand: orez, sos, broccoli, morcovi, castraveti, ridichi, triunghi branza brie, fructe de padure si o mini-tarta cu vanilie @ All Rights belong to Sakurano Kitsa (thank you!)
Corect imbracat, camasa alba, costum negru, uniforma de salaryman (noi i-am zice corporatist, probabil, sau pur si simplu angajat). Facea o baie de soare pe o banca in parc, totul verde in jurul sau. Singur. Parea ganditor. Ma intrebam daca este cumva un personaj ciudat, un somer care a ramas poate cu minciuna mersului la birou zilnic. Mi-l inchipuiam deja cum isi ia ramas-bun de la sotie in fiecare dimineata, grabit, morfolind un ziar, incercand sa balanseze servieta si umbrela intr-o mana. Indata ce iese din perimetrul in care l-ar putea repera vreun cunoscut, graba dispare, colturile gurii cad, se indreapta spre parc unde sta ceasuri-ceasuri dezolate pana la o ora nerezonabila de intoarcere acasa, ca de la munca asidua.  Oricat as fi de partinitoare, imaginatia mea nu mesterise imaginea din nimic, citisem despre un caz asemanator in JapanTimes, editia online in engleza, desigur, fiindca cei 2.000 de kanji necesari pentru a citi ziarul in japoneza ma evitau cam fara gratie, in ciuda…mai degraba, din cauza lipsei mele de interes pentru ei.

Un pas in fata si observ in mana sa cutiuta: obento! Ha? Deci asta era, omul era in pauza de masa. Se vede treaba ca ii pria sa manance la aer si la soare si la verde, un picnic in mijlocul zilei de munca. A luat o ultima inghititura de orez, si-a turnat rapid niste ceai verde si a plescait aproape multumit, as indrazni sa spun, dupa care si-a modificat expresia contemplativa, de samurai admirand o floare de cires, cu una business-like si s-a indreptat cu pas hotarat catre gigantul din sticla si otel care adapostea birouri.

Obento pentru un copil cu: paste, carnati, ardei grasi, spanac, sparamghel la grill si fructe rosii @All rights belong to Sherimya (thank you!)

Ora pranzului e sacra in Japonia. Ca la un semn, rasar grupuri-grupuri ce se indreapta spre cantine, spre Se7en Eleven sau alt mini-supermaket perfect aprovizionat cu mancare rapida, dar nu neaparat in intelesul nostru de fast-food sau pur si simplu catre un parc unde isi improvizeaza un picnic de toata admiratia cu lunchbox-urile aduse de acasa denumite obento.

 

Eki bento -  pranz la caserola vandut in statiile de tren dintre orasele mari, la un pret foarte bun (aproximativ 8-10 $); in general contine mancaruri specifice orasului; cel de fata are orez, legume, peste la gratar, rulada de omleta - tamagoyaki; tsukemono - muraturi japoneze.

Un obento clasic include o portie generoasa de orez japonez, lipicios si usor dulceag, diferit la gust fata de orezul pe care-l foloseste bucataria romaneasca, o portie mai micuta de carne/peste/fructe de mare, alta de legume preparate in diverse moduri si, uneori, un ceva mic si dulce. Cum in Japonia atentia pentru detaliu depaseste orice limita imaginata de noi si credinta ca mancarea trebuie sa incante ochiul intai este de capatai, obento si-a creat in jurul sau o intreaga industrie: carti de bucate destinate exclusiv pranzului la pachet, ingrediente gata preparate ce necesita numai “asamblare”, cupe din silicon si hartie colorata pentru compartimentare, forme si tipare pentru artistul gastronomic din fiecare japonez si, la piece de resistance, cutia de obento, ambalajul.

Bento pentru sot, ceva mai serios @All rights Lyvvie (thank you!)

De la cutiute mici, roz bombon, cu iepurasi sau Hello Kitty pana la cutii spatioase, compartimentate, din lemn lacuit, folosite in mod traditional de Anul Nou, oricine isi poate gasi ceva pe masura apetitului si a preferintelor. Industria obento nu oboseste: s-au inventat cutiile cu ioni, pentru a pastra igiena perfecta a mancarii prin evitarea formarii de bacterii, cutiile cu folie protectoare ce pastreaza temperatura, cutiile in forma de personaje dragute, cutiile ce pot fi incalzite la microunde fara probleme, cutii colorate si decorate in functie de sezon (sakura- floare de cires, momiji- artar) etc.

 

@All rights nonochan (thank you!)

Obento capata o perspectiva deosebita, specifica Japoniei, atunci cand vine vorba despre lunchbox-urile copiilor de gradinita, preparate de mame in fiecare dimineata. Este o adevarata cultura, o norma a societatii sa arati copilului cat de mult esti implicat, cat de mult iti pasa de el, printre alte moduri de exprimare, desigur, preparand cel mai frumos obento care sa-i aduca admiratie la scoala. Unele mame petrec un ragaz considerabil decorand obento-urile copiilor, incercand sa-i faca pe cei mici sa manance cu placere mancare sanatoasa, gatita acasa, incorporand legume de tot felul si fructe. Si reusesc, in majoritatea cazurilor. Un obento spectaculos este calea sigura spre succes si integrare la groapa cu lopatele si nisip.

@All rights Laura Bento (thank you!)

  

Exista numeroase motive pentru care japonezii apreciaza asa mult obento-urile:

• Economisesc banii pe care i-ar da in fiecare zi pe un pranz cumparat din oras, bani care ajung la o suma frumusica pe luna;
• Stiu foarte bine ce ingrediente au fost folosite, daca au fost proaspete, de buna calitate si preparate corect din punct de vedere igienic;
• Adapteaza pranzul in functie de nevoile si preferintele lor, adesea mancand mult mai sanatos decat ar fi facut-o daca ar fi achizitionat mancarea din comert;
• Mananca portiile programate, considerabil mai mici decat portiile cu care suntem noi obisnuiti;
• Mananca variat, acesta fiind un principiu al bucatariei japoneze ce considera ca la o masa trebuie sa se regaseasca toate cele 6 gusturi (dulce, sarat, amar, acru, picant si…umami, asa-zisul gust delicat);
• Multi considera obento o forma de exprimare, sansa de a creea ceva placut ochiului si folositor stomacului.

Sigur ca in Japonia problema timpului necesar prepararii unui obento nu este atat de evidenta ca in alte culturi avand in vedere ca sotiile si mamele sunt cele care se ocupa de asa ceva, iar ele nu au joburi la care trebuie sa ajunga, in general.  Cu toate acestea, exista numeroase tips&tricks pentru a alcatui un pranz la caserola gustos, sanatos, transportabil fara riscuri de murdarire sau stricare si foarte aratos.

@All rights popartichoke (thank you!)
 

Despre acestea, in postarea urmatoare.

Circuitul in natura al respectului pentru munca

Photo Credit @ http://blog.do-tanpaku.jp/

“Otsukare sama desu”, sefa mea se inclina usor, inainte sa spuna “osaki ni shitsureishimasu”. A mai trecut un weekend petrecut la scoala privata de limba engleza din centrul Osakai. Adun cateva creioane colorate imprastiate pe ici, pe colo si foile pe care elevii mei micuti scrijelisera literele alfabetului roman cu tot atata placere cu cata scrijeleam eu acasa kanji, sunt convinsa de asta. Mi s-a parut ciudat prima data cand mi s-a spus “sensei” (doamna profesor), desi ma agitam cu markerul de tabla in mana incercand sa fac inteleasa diferenta intre plural si singular unor capsoare de copii japonezi pieptanate perfect cu care imi petreceam weekendurile ca profesor de engleza, part-time.

Mi-am pus pantofii in picioare si am aranjat papucii de interior in timp ce inca ma gandeam la semnificatia cuvintelor auzite. Osaki ni shitsureishimasu s-ar putea traduce ca “ma scuzati pentru nepolitetea de a pleca inaintea voastra”, iar otsukare sama desu este o formula standard pentru a le multumi tuturor colegilor de la munca pentru eforturile lor din acea zi.

Se munceste mult in Japonia. Se moare din prea multa munca, exista un termen consacrat: karoshi. Insa nu orele efectiv petrecute muncind isi iau partea leului, ci mai degraba standardul inalt la care trebuie sa ajunga munca fiecaruia, indiferent de natura muncii sale.

In timp ce reclamele luminoase se inghesuiau cu suflu de neon sa se aprinda orbitoare la fiece colt, eu reconstituiam in gand circuitul in natura al respectului pentru munca.

Yamada-san este functionar public. Azi doreste sa-si cumpere o cravata. Merge la un magazin unde este intampinat cu un zambet larg de Sakura-san, vanzatoare. Aceasta ii ureaza bun-venit in magazin si ii sta la dispozitie, neinvaziv, insa pregatita sa raspunda la orice intrebare, aducand rapid si prezentand neobosita oricate modele ar fi nevoie pana cand Clientului ii va fi pe plac ceva. Daca nu cumpara nimic, Sakura-san nu reactioneaza altfel, continua sa-i zambeasca politicos exprimandu-si cu o fata ingrijorata parerea de rau ca magazinul lor, pardalnicul, nu are nimic pe placul Clientului. La casa ii impacheteaza cravata ca pe un cadou de zile mari. Trateaza banii Clientului ca pe bibelouri, ii culege din tavita speciala, folosita mai peste tot pentru a nu preda banii din mana in mana, ii numara la vedere si ii restuie cu mare deferenta restul si chitanta, avand grija sa fie cat mai respectuoasa in gesturi. Ii duce cumparaturile pana la iesirea din magazin multumind pentru favoarea de a fi fost alesi de Client, iar la iesire toate vanzatoarele ii multumesc in cor si se inclina.

A doua zi Sakura-san, vanzatoarea, are de indeplinit niste formalitati la institutia unde lucreaza Yamada-san. Acesta nu o va lasa niciodata sa stea in picioare sau sa se aplece catre deschiderea ghiseului ca sa-i vorbeasca chinuit! O va pofti zambind sa astepte in spatiul rezervat Cetatenilor, iar cand actele vor fi gata isi va cere scuze pentru asteptare si o va ghida in completarea lor cu un ton deferent, de respect. Va face tot ce-i sta in putere sa raspunda tuturor intrebarilor Cetateanului, va suna oriunde, va cere orice informatie si, in caz ca este absolut imposibil sa-i indeplineasca cererea, isi va cere mii de scuze, fara sa mentioneze vreodata ca nu e vina lui. La plecare ii va multumi cu o inclinare pentru ca e un Cetatean atat de diligent.

Daca unul dintre ei incalca acest cod de etica la munca, celalalt nu va intarzia sa-l sanctioneze ferm, insa politicos.

Copacii trec vajaind pe langa trenul ce goneste inapoi inspre Kobe. Cativa salarymen dorm linistiti in pozitie corecta pe bancheta moale din compartiment, aratand asa de increzatori in lumea din jurul lor incat oftez un pic cam tare gandindu-ma ca acestor oameni nici prin cap nu le trece cat de greu de obtinut este respectul in alte parti ale lumii. Oamenii aici inteleg un lucru atat de simplu: primesti inapoi ceea ce dai.

Altfel, circuitul se strica, ca in Romania. La metrou, o vanzatoare se plange ca nu mai e respect pe lumea asta, ca e tratata groaznic oriunde se duce. Apoi arunca cat colo punga cu niste covrigi, ii face vant chitantei clientului sa scape pe jos fara sa clipeasca, in timp ce-i ia banii cu sila automata. Clientul se duce la ghiseul unde lucreaza si tipa la vanzatoare cand aceasta vine sa-i dea bani pentru impozite, plangandu-se neincetat despre cat de rea e lumea…

 

Ajung la camin. La receptie lumina e inca aprinsa. Mori-san termina de completat niste formulare pentru studentii care isi trimit lucrurile inapoi acasa odata cu finalizarea studiilor in Japonia. Ii zambesc si o intreb daca nu e obosita. Imi zambeste inapoi si-mi face semn ca nu, clatinand din cap. Imi face semn cu mana ca sa arate ca are energie si braveaza compatimindu-ma tot pe mine ca ma intorc tarziu de la Osaka.

Fireste, ma gandesc. A te plange nu este o optiune in Japonia, nici la munca, nici in viata personala. A revarsa rauri si rauri de suparari, griji, furii si neimpliniri peste ceilalti, a-ti detalia problemele financiare sau de sanatate iti vor aduce o compatimire numai de suprafata, vei sti asta din zambetul stanjenit al oamenilor si din faptul ca te vor evita. Vei simti ca ii obosesti, ca proiectezi asupra lor trairi negative ajungand sa obtii, in final, exact opusul a ceea ce cautai: neimplicare in loc de ajutor din inima, indiferenta in loc de atentie calda, distanta in loc de apropiere. Invariabil! Cam ca ciobanasul care a strigat lupul! de prea multe ori fara motiv. Victimizarea ce pare atat de inexplicabil draga romanilor nu va avea vreodata darul de a reconforta sau alina cu adevarat, cu atat mai putin de a rezolva problemele.

In schimb, a te implica, a face eforturi, a rezista, a lupta, a fi curajos, a-ti pastra atitudinea demna chiar si atunci cand iti merge foarte prost iti aduc sincera admiratie, respect, adevarata compasiune, dorinta de a te ajuta din proprie initiativa. Pentru ca atunci tu nu devii egoist in necazul tau fiindca proiectezi asupra celorlalti o imagine puternica, un exemplu de urmat, ii inspiri. La fel cum te lasi inspirat de ei in situatii similare.

Un cerc. Depinde de fiecare dintre noi daca este un cerc vicios sau unul armonios.

Onorabilul cuvant ce modeleaza lumea

 Preamarite cititor, va sunt profund recunoscatoare pentru favoarea ce o faceti acestei umile scrijelitoare online de a va odihni ochii patrunzatori pe randuletele ei oarecare. Comentariile dumneavoastra sunt absolut delectante, va asigur ca le apreciez impreuna cu toata familia, prietenii, colegii, vecinii de la bloc, fostii colegi de scoala si, in general, toate grupurile si comunitatile din care fac sau am facut parte candva. Va rog sa ma aveti in grija si de acum inainte!

In traducere simpla: multumesc ca-mi cititi postarile!

Daca as fi fost o pensula japoneza de caligrafie, moale si neagra-taciune, as fi gasit cu siguranta o cale inca mai ornata decat Castelul Peles si carpetele cu rapirea din serai de a-mi exprima respectul fata de voi. Daca va intrebati cumva de exista limba mai plina de arabescuri decat araba atunci puteti pasi linistiti in directia indicatorului pe care scrie “japoneza”, desigur, in caz ca-l ghiciti dupa semne, dupa port.

Port cu mine vaga banuiala ca expresia romaneasca “a te invarti in jurul cozii” ar cunoaste un success fulminant in Japonia. Intr-o limba in care substantivele nu au gen sau numar, subiectul poate fi adesea omis din propozitie, iar restul partilor pot fi aranjate dupa pofta vorbitorului, daca se pune verbul la sfarsit, exista patru niveluri de vorbire in functie de politete intre care se poate face chiar un mix&match. Ia-ti verbul asta politicos si da-mi, te rog, substantivul acela cu onorific, nu, nu acela, cel de langa el, trebuie sa mearga cu “o”, ca venerabilul ceai (O-cha) sau onorabilii biscuiti (O-senbei).

Japonezilor nu le ajunge un simplu “dumneavoastra” ca sa demonstreze respect pentru cel cu care vorbesc, nici pe departe. In primul rand, trebuie sa-i gaseasca adresarea potrivita:

• -san, pentru cineva pe care il respecti, cu care nu esti familiarizat si familiar, similar cu “domnul/doamna”. San se foloseste chiar si intre colegii din aceeasi clasa la liceu, draga coleg-de-banca-san iti multumesc pentru ca ma tii de vorba in ore, altfel as sta numai cu doua degete spanzurate ca stiu tot…de pe Google!;
• -sama, pentru cineva situat mult mai sus in ierarhie, un sef sau un…client. In Japonia clientul este echivalentul unui sef, cineva care trebuie respectat, caruia i se vorbeste cu formele supreme de politete. Daca as primi un colet de la posta ar scrie Misaki-sama pe el, inclusiv pe facturi si amenzi;
• -chan, pentru cineva pe care il consideram dragut, in general pentru bebelusi, copii mici, fete foarte sfioase, prietene din copilarie, animalute. A nu se folosi pentru sef decat daca il observam cum isi roade batista dantelata in timp ce lacrimile ii curg din ochii catifelati, dar tristi la auzul bilantului anual de incasari si plati!;
• -kun, pentru juniori, in special baietei si baietandri. Cateodata fetele il folosesc la numele unui baiat de care sunt atasate platonic de ceva vreme, eventual pronuntandu-l in timp ce i se agata total accidental de brat fiindca sunt ataaaaat de neajutorate;
• -sensei, pentru profesori, doctori, avocati, politicieni, artisti, oameni care impun respectul prin nivelul inalt de profesionalism si recunoasterea obtinute.

Exista, desigur, moduri speciale de adresare pentru familia regala, sportivii ce obtin performante deosebite, preotii buddhisti. Pentru criminali nu exista sufix de adresare politicoasa…

Mai departe de adresare, respectul fata de vorbitor se poate deduce din formele verbale folosite, infrumusetarea cuvintelor si felul umil in care ne referim la propria persoana sau la grupul din care facem parte. Formele de adresare politicoasa nu se vor aplica niciodata la propria persoana. Daca mi-as spune mie insami “Misaki-chan” ar insemna ca ma consider draguta intr-un mod copilaresc, daca mi-as spune „Misaki-san“ as fi increzuta, iar daca mi-as spune “Misaki-sama” sau “Misaki-sensei” as fi de-a dreptul ridicola in egoul meu umflat ca un urs panda printre betele de bambus.

Intr-o conversatie cu un coleg ma voi adresa cu politetea maxima la seful comun, insa intr-o discutie cu cineva de la alta companie voi minimiza tot grupul meu, incluzandu-l pe sef, si voi rezerva formulele de politete suprema pentru membrii grupului din care face parte interlocutorul. Daca ma refer la familia mea, o sa spuna “haha” (mama) sau “chichi” (tata), insa daca ma refer la familia interlocutorului o sa spun “okasan” (doamna mama) si otosan (domnul tata).

                                                               
                                                              *   *   *

Vorbele modeleaza lumea in care traim. Intre stilul occidental de a spune lucrurile fatis si cat mai taios si cel oriental de a le acoperi si a le orna pana la confuzie trebuie sa existe o cale de mijloc, o cale prin care sa aruncam individualitatea noastra hat! departe ca pe buzduganul deschizator de drumuri al lui Harap Alb si totusi sa nu pustiim totul pana acolo. Lumea intesata de vorbe urate e urata chiar daca face cu ochiul a complicitate, incercand sa convinga ca orice lucru devine interesant daca este presarat cu doza potrivita de bani, sex sau violenta. Lumea alcatuita din cuvinte frumoase e frumoasa chiar daca acele cuvinte sunt forme fara fond uneori.

Nu toate zambetele sunt sincere in Japonia, majoritatea complimentelor legate de abilitatea de a vorbi japoneza sunt clar de complezenta, nu toate faptele de ajutor provin dintr-o dorinta sincera si dezinteresata de a ajuta. Cu toate acestea ele nasc frumusete, intelegere, armonie in timp ce incruntaturile, “caterinca”, ignoranta fata de orice, parerile exprimate sus, tare si de neclintit, oricat de sincere, nasc monstri.

Marturisesc ca singurul element de cultura romaneasca de care mi-a fost dor in Japonia a fost limba romana, o romana plina de cuvinte atat de frumoase, amuzante, cu care te poti juca in voie, de regionalisme vii, de expresii fermecatoare, de ghidusii. Daca am putea face un singur lucru pentru a schimba lumea in care traim, cu asta ar trebui sa incepem: sa vorbim frumos si sa ne bucuram de asta.

Despre Japonia, sambata, la Radio Romania Actualitati

Sper sa nu-mi tremure vocea, sper sa nu ma balbai, sper sa nu umplu staticul de "aaaa" si "uuuummmm", sper sa ma pot bucura in voie de povestile celorlalte invitate, doamna Yumiko Matsumoto-san, voluntar J-CAT in Romania, si domnisoara Adina Paun, fondator al Asociatiei de Origami din Romania si sper din suflet sa transmit cu adevarat esenta a ceea ce semnifica Japonia pentru mine si cum se vede ea departe, aproape.

Sambata, 14 august, ora 16.07 in emisiunea doamnei Sorina Man de la Radio Romania Actualitati, "Lumea Noastra", vom vorbi despre Japonia. In Bucuresti frecventa pe care se poate asculta este 105,3 MHz. Pentru celelalte orase ale tarii gasiti o lista aici.

Emisiunea se poate asculta si online la Radio Romania Actualitati Online. 

Aveti cumva curiozitati speciale la care n-am raspuns pe blog pana acum? ^_^

UPDATE 29/08/2010: Emisiunea poate fi ascultata AICI.

Vara doamnelor cicade

Zgomot asurzitor de cicada, insecta laudaroasa ce-si trambita iesirea de sub pamant dupa 2 ani de suferinte si inaltarea catre copaci cu un set de aripi nou-noute. Un pepene zemos pe nisipul unei plaje asteptand masochist sa fie nimerit de o bata de baseball ezitanta in mana unei japoneze micute legate la ochi. Umi – oceanul – cu ale sale mii de insulite, sase mii optsute cinzeci si doua, face sha sha clatinandu-si valurile cum isi clatina capul un tata cu atatea fete gandindu-se la zestrea lor. Cum? Nu stii sa inoti?! Japonezi lansandu-se la apa cu siguranta unora ce au piscine in curtea liceului si pentru care orele de educatie fizica inseamna bazine in lung si-n lat, bras sau pe spate.

Batiste delicate, in carouri, cu personaje de anime, sobre sau uni in mainile tuturora, muncind pe rupte sa alunge stropii ce ies din oameni ca aburul din asfaltul incins dupa ploaie. Umiditatea este atat de ridicata incat parul se lipeste de ceafa la doua minute dupa ce ai iesit proaspat de la dus. Umbrele in dantele rasar protectoare din mainile japonezelor care platesc bani grei pe cremele de inalbire a pielii, transformand strazile in peisaje aproape victoriene.

Din loc in loc, plasate strategic, asteapta standuri cu kakigori, gheata maruntita indulcita, dupa preferinte, cu siropuri delicioase de fructe sau lapte condensat.

Afara totul se topeste si se amesteca parca in balustradele, marcajele si zebrele tolanite de-a curmezisul drumurilor, toate albe, atat de albe. Oamenii si cladirile se vad ca intr-un miraj, un pic incetosat.

Si daca in desert noaptea pravaleste temperaturi dramatic de scazute dintr-odata, aici aparatele de aer conditionat sufla in interioare din tot freonul lor. In orice magazin, birou, tren, metrou sau autobuz sufla crivatul. Angajatii nu au nevoie de evantaie sau umbrele, ci de sacouri sau saluri. De dragul clientului al carui confort primeaza chiar si numai pentru un minut cat isi arunca ochii pe marfurile din raft.

 Obi-ul ma tine dreapta ca si cum as fi prinsa intr-o menghina. La spate funda imensa roz prafuit fosneste usor la fiecare pas oprit in avantarea sa obisnuita de faldurile atat de stranse ale yukatei, kimonoul de vara. Ma chinuiesc sa urc cu multa demnitate niste scari nu prea inalte, gandindu-ma la cat de mult respecta japonezii portul lor national si daca savarsesc cumva vreo nepolitete purtandu-l cand sunt atat de evident straina.

Ma simt legata fedeles. Fiind mai catolica decat Papa, am cam exagerat cu stransul zecilor de sforicele ce fixeaza acest vesmant atat de fluid altfel. De incheietura mainii atarna neincapator un saculet pe post de geanta, cumparat de la Kyoto cu gandul de a-l transforma in punguta cu doi bani marunti din metal, iar coafura elaborata savant de un domn stilist si de un fixativ zelos e tare inalta; in timp ce marginile florii rosii imi gadila urechea imi imaginez ca pot sa fac un cuib de randunele din ea.

Cum mii de ochi ma masoara din cap pana in picioare, ma silesc sa demonstrez retinere si respect pentru vesmant, pasind ca si  cum geta din picioare n-ar fi cu un numar mai mici, ignorand faptul ca multe dintre japonezele de varsta mea poarta yukata ca pe o rochie despicata in fata, cu tocuri dintre cele mai inalte si sclipicioase, la concurenta cu zisa coafura si un machiaj incarcat cu negru.

Toate acestea au meritat pentru zambetul cald al unei doamne in varsta care imi spune numai atat: yoku niau de gozaimasu! (te prinde foarte bine) intr-o japoneza suprem politicoasa.

Flori celeste se aprind una dupa alta pe cerul Osakai. Stam asezati cu totii pe iarba privind frumusetea, intr-un moment impartit cu siguranta cu mii de alti japonezi; hanabi, spectacolul artificiilor, infloreste in August in toate colturile Japoniei.

A doua zi ma trezesc in zgomot asurzitor de cicada din nou. Inca merg tinandu-mi spatele drept in amintirea obi-ului. Japonezii se intorc in locurile unde s-au nascut ca sa-i primeasca pe cei plecati dintre noi ale caror suflete se intorc la cei dragi in ziua de O-bon. Inca ma gandesc la impartirea frumusetii cu acea comunitate din care faci parte…