Vara doamnelor cicade

Zgomot asurzitor de cicada, insecta laudaroasa ce-si trambita iesirea de sub pamant dupa 2 ani de suferinte si inaltarea catre copaci cu un set de aripi nou-noute. Un pepene zemos pe nisipul unei plaje asteptand masochist sa fie nimerit de o bata de baseball ezitanta in mana unei japoneze micute legate la ochi. Umi – oceanul – cu ale sale mii de insulite, sase mii optsute cinzeci si doua, face sha sha clatinandu-si valurile cum isi clatina capul un tata cu atatea fete gandindu-se la zestrea lor. Cum? Nu stii sa inoti?! Japonezi lansandu-se la apa cu siguranta unora ce au piscine in curtea liceului si pentru care orele de educatie fizica inseamna bazine in lung si-n lat, bras sau pe spate.

Batiste delicate, in carouri, cu personaje de anime, sobre sau uni in mainile tuturora, muncind pe rupte sa alunge stropii ce ies din oameni ca aburul din asfaltul incins dupa ploaie. Umiditatea este atat de ridicata incat parul se lipeste de ceafa la doua minute dupa ce ai iesit proaspat de la dus. Umbrele in dantele rasar protectoare din mainile japonezelor care platesc bani grei pe cremele de inalbire a pielii, transformand strazile in peisaje aproape victoriene.

Din loc in loc, plasate strategic, asteapta standuri cu kakigori, gheata maruntita indulcita, dupa preferinte, cu siropuri delicioase de fructe sau lapte condensat.

Afara totul se topeste si se amesteca parca in balustradele, marcajele si zebrele tolanite de-a curmezisul drumurilor, toate albe, atat de albe. Oamenii si cladirile se vad ca intr-un miraj, un pic incetosat.

Si daca in desert noaptea pravaleste temperaturi dramatic de scazute dintr-odata, aici aparatele de aer conditionat sufla in interioare din tot freonul lor. In orice magazin, birou, tren, metrou sau autobuz sufla crivatul. Angajatii nu au nevoie de evantaie sau umbrele, ci de sacouri sau saluri. De dragul clientului al carui confort primeaza chiar si numai pentru un minut cat isi arunca ochii pe marfurile din raft.

 Obi-ul ma tine dreapta ca si cum as fi prinsa intr-o menghina. La spate funda imensa roz prafuit fosneste usor la fiecare pas oprit in avantarea sa obisnuita de faldurile atat de stranse ale yukatei, kimonoul de vara. Ma chinuiesc sa urc cu multa demnitate niste scari nu prea inalte, gandindu-ma la cat de mult respecta japonezii portul lor national si daca savarsesc cumva vreo nepolitete purtandu-l cand sunt atat de evident straina.

Ma simt legata fedeles. Fiind mai catolica decat Papa, am cam exagerat cu stransul zecilor de sforicele ce fixeaza acest vesmant atat de fluid altfel. De incheietura mainii atarna neincapator un saculet pe post de geanta, cumparat de la Kyoto cu gandul de a-l transforma in punguta cu doi bani marunti din metal, iar coafura elaborata savant de un domn stilist si de un fixativ zelos e tare inalta; in timp ce marginile florii rosii imi gadila urechea imi imaginez ca pot sa fac un cuib de randunele din ea.

Cum mii de ochi ma masoara din cap pana in picioare, ma silesc sa demonstrez retinere si respect pentru vesmant, pasind ca si  cum geta din picioare n-ar fi cu un numar mai mici, ignorand faptul ca multe dintre japonezele de varsta mea poarta yukata ca pe o rochie despicata in fata, cu tocuri dintre cele mai inalte si sclipicioase, la concurenta cu zisa coafura si un machiaj incarcat cu negru.

Toate acestea au meritat pentru zambetul cald al unei doamne in varsta care imi spune numai atat: yoku niau de gozaimasu! (te prinde foarte bine) intr-o japoneza suprem politicoasa.

Flori celeste se aprind una dupa alta pe cerul Osakai. Stam asezati cu totii pe iarba privind frumusetea, intr-un moment impartit cu siguranta cu mii de alti japonezi; hanabi, spectacolul artificiilor, infloreste in August in toate colturile Japoniei.

A doua zi ma trezesc in zgomot asurzitor de cicada din nou. Inca merg tinandu-mi spatele drept in amintirea obi-ului. Japonezii se intorc in locurile unde s-au nascut ca sa-i primeasca pe cei plecati dintre noi ale caror suflete se intorc la cei dragi in ziua de O-bon. Inca ma gandesc la impartirea frumusetii cu acea comunitate din care faci parte…

Un haiku proaspat si un kimono suflecat

De unde pana mai deunazi imi placeau numai pozele din cartile de bucate refuzand cu incapatanare sa cred ca as urma vreodata ceva impus de altcineva, stiti, randurile acelea cu grame si grade Celsius furate de cuptor de la Soare, acum imi scriu propriile randuri ce promit arome si texturi la invitatia atat de imbietoare de la Cantina Sociala.

Cristian mi-a compus un haiku grozav, Tanti Jeni si Miruna m-au intampinat in kimono, deci m-am simtit ca acasa de indata. Tare bine le statea, ceea ce nu-i lucru mic pentru niste occidentali ca noi, stiut fiind ca a purta kimonoul cu succes e monopolul japonezelor micute. Care nu vor sa respecte legile competitiei echitabile.

M-am distrat pe cinste, am invartit niste ramen si mi-am imbiat gazdele atat de placute la niste ciocolata de casa ce ar modifica pana si silueta unei japoneze ce tine cura perpetua. La final nu am de spus decat atat: va plac retetele mele? Bun. Atunci vi le dau si va rog tare sa intindeti de ele cat de o coca din faina de plastic, sa amestecati ingredientele cum va place si sa nu le respectati putin, adica deloc sau doar in parte. De-abia astept sa vad ce iese!

Pipera cea din Nada

Incerc sa ma amuz singura de sunetul ascutit scos de fiecare data cand pasesc. Mi-am pierdut un flec, pe undeva, candva. Cu un pantof ce-si tine flecul din cel mai pur instinct de supravietuire si cu celalalt care isi dezveleste nebuneste pieptul catre asfaltul si dalele bej-galbui nemiloase, mi se pare ca merg pe doua pamanturi deodata. Ca un tabel in Word cu doua coloane gemene. Intr-una se astern cuminti imagini familiare, "urmeaza statia", inghesuiala de ochi pe care mainile abia ce i-au frecat de somn, mirosuri dand navala furioase ca oamenii carora le apartin la intrarea si iesirea din metrou, cateva ziare cu titluri senzationale de o schioapa, niciun zambet, multe sprancene nadusite si clar infoiate cu Foltene. Peste toate acestea tocul cel complet trece silentios. 

Insa tocul flec-less face nota discordanta, comuta timpul si spatiul ca si cum ar fi un intrerupator de lumina si bate alte dale, alte scari cauciucate, trece pe langa insemne scrise in kanji si se grabeste sa prinda trenul stiind ca va ajunge in statie fix la ora lui. Tocul cel rupt de lume vede alti oameni, vede zambete, aude o voce calda, calda, chiar daca e pusa sa anunte mersul trenurilor, se amuza de un panda burtos ce anunta sfatos ca nu trebuie sa aruncam nimic pe jos. Tocul cel rupt de lume asteapta voios, strident chiar, sa vada muntele Rokko de la fereastra, peste capetele fetelor ce-si retuseaza atent machiajul in vazul tuturor, in linistea semnului care interzice telefoanelor sa sune si in aerul conditionat ce sufla naprasnic ca pentru a-si cere scuze si a compensa caldura de afara ce nu se supune niciunei reguli de buna-crestere. In jurul tocului cel zgomotos nu sta nimeni in picioare fiindca trenuri de zi sunt destule; numai in dezmatatul tren de ora 24 se inghesuie lumea, dar nu se supara fiindca e o lume venita de la petreceri.

Pe scarile din Pipera oamenii urca in ritm impus. Oamenii vorbesc despre concediu ca despre viata. Pe scarile din Nada oamenii urca impus si ei. Intorc capul si o doamna eleganta imi zambeste de dupa perle. Apoi se intoarce sa-i vorbeasca vecinei despre concediu ca despre viata. Zambesc, in ambele lumi.

From Cookie with love

Povestea lui Alex m-a impresionat profund. Exista oameni care stiu mult mai bine decat majoritatea cum sa traiasca frumos. Uitandu-ne la ei, parca ne vine si noua sufletul inapoi, nezgariat. 

Ana a pornit un joc in care ofera her preciousssss, geanta Furli-Burli, pentru Alex. Eu zic sa ne jucam cu totii. Din joaca ies minuni.

IBAN: RO45INGB0000999901672575
Banca: ING BANK BUCURESTI CENTRALA
Nume: Alexandru Tache
CNP: 1911023450061

"Azi scot la licitatie geanta mea Furla absolut superba, careia pozele de mai sus nu-i fac neaparat cinste, ea fiind mult mai frumoasa in realitate. O sa facem asa: licitatia este pentru Alex, despre care v-am povestit aici si despre care aflati mai multe aici si aici. Alex are nevoie de o tricicleta speciala care costa vreo 3000 de euro si pentru care, pana azi, s-au strans doar 3426 de lei.

Va fi o licitatie pe dos. Incepem de la un pret mare - exact 3426 de lei, si pentru fiecare banut care se strange incepand de-acum in contul lui Alex, eu scad pretul gentii cu o suma identica. Puteti astepta ca pretul sa mai scada, sau o puteti cumpara at any given time. In fiecare zi voi posta aici un comment cu pretul actualizat si, anyway, puteti vedea si voi in widgetul de pe site-ul asta cati bani s-au mai strans.

Castigatorul licitatiei-pe-dos, cel care isi exprima dorinta de a cumpara geanta mea cea frumoasa printr-un comment postat aici (avand grija sa-mi lase o adresa de mail valabila ca sa-l pot contacta), va face o donatie in contul lui Alex, Alex imi va trimite confirmarea de plata si eu o voi impacheta atunci pe Furli-Burli si o voi trimite noului ei proprietar.

The way I see it, daca as fi eu de partea cealalta si mi-as dori acest obiect de pret, mi-as convinge toti prietenii sa doneze o suma oricat de mica in contul lui Alex, asa incat eu sa pot cumpara geanta la un pret cat mai mic:)"

Mirona & Good Food, sitting in a tree, S-U-S-H-I-i-n-g

Mazi, Cookie, Irina, domnul fotograf, Good Food team, multumesc! :)

My sushi tutorial HERE.

PS. Misaki=Mirona ^_^