Cum au salvat niste adolescente 19 copii din Ghana din sclavie

Misaki se uita tinta la mine, cu mila parinteasca. Imi spune ca degeaba ma ascund in cutia asta de carton aruncata pe balcon, langa un mop ponosit si o galeata. Degeaba ma uit la ea cu ochii rugatori ca doi nasturi de la haina ce sunt pe punctul de a se descoase. Degeaba o rog, degeaba ii amintesc cu realism ca e o naiva, degeaba ii explic cu aer categoric ca greseste amarnic, ca e inutil sa te zbati, ca trebuie sa curgi ca apele raului, nu sa te erodezi ca pietrele din el. Imi raspunde implacabil: daca niste fete de 14 ani au salvat 19 copii din Ghana, atunci tu de ce sa nu lupti pentru ceva, de ce sa nu te implici in proiectele in care crezi?

Of, Misaki, povestile tale inspirationale...duca-se pe pustii! Ma scutur de praf, ma uit cu regret la cutia mea de carton si ma duc in lume sa fac si eu ce pot. Misaki imi arunca din varful buzelor un japonesc: Ganbatte kudasai!Da ce ai mai bun! Efortul conteaza, mai mult decat rezultatul chiar.

Vanatoarea dupa joburi si arcul cu sageti al facultatii

Ayumi nu era de gasit pe coridoarele facultatii, la biroul ei sau in vreo sala de clasa. Mi s-a explicat cu aer confidential, ca si cum dadusem peste cel mai bine pastrat secret al unui student, ca este la job-hunting.

Joburile, aceste animale curioase, cu cap de bunastare si coada de sclavie, trebuie vanate, desigur, asta e ocupatia omului modern. De cu seara isi pregateste arcul si sagetile ascutite cu grija, se manjeste cu rosu pe fata, isi alege tacticos penele de la costum, opincile care se asorteaza cel mai bine cu legatoarea de brau din piele de dinozaur si incearca sa traga un pui de somn pana in zorii marii vanatori. De cum este in picioare se inchina pios la icoane aduce ofranda zeilor sa aiba noroc, vanatul e siret, o miscare gresita, un sunet si gata, l-a pierdut! Apoi incepe sa alerge, sa pandeasca, sa faca si sa spuna ce invatase de la site-urile de recrutari strabuni, sa uzeze de recomandarile din partea altor vanatori pentru a cutremura aroganta vanatului, in fine, sa il pacaleasca si sa-l bage-n sac.

In vreme ce-mi imaginam toate acestea, simtind undeva la ceafa ca sunt o versiune a lui Ally McBeal, colegii mei japonezi susoteau in comp(l)ot cu aroma de kanji. N-aveam sa fiu nevoita sa vanez si eu un animal dintr-acela, un job japonez, asa ca nu avea importanta daca imi desertau taina in urechi.

In primul rand, m-au facut atenta la importanta vitala a vanatorii acestui animal mitic. Sistemul japonez nu incurajeaza initiativa privata, ci spiritul de grup. In consecinta, in timp ce vanatorii de la noi se gandesc visator, pe bancile rupte ale facultatii, cum sa atraga vanatul spre ei fara toata alergatura, vanatorii tineri japonezi nici nu iau in considerare asta, ei stiu ca destinul lor e sa alerge si pace! Apoi, vanatul jobulet mioritic poate sa fie al tau azi si maine al vecinului, poti sa te descotorosesti de el dintr-o toana sau sa te muste si sa te dea afara din propria casa. Nu si vanatul japonez! Daca ai prins un job, al tau e pana la moarte, poti sa-l lasi mostenire cu moliile aferente. Kyosuke, un coleg mai vorbaret, scapa repede ca s-au mai schimbat lucrurile de cand cu americanii, dar, in mare parte, proprietatea perpetua asupra unui job se aplica si azi.

Apoi...nuuuu, ce tot fabulez eu acolo cu arcuri si sageti ascutite inaintea bataliei cu fiara? Asta e treaba facultatii, nu a vanatorului. Vezi tu, Misaki-chan, din aceasta cauza ne chinuim amarnic inca de la gradinita. Parintii ne duc la ore de pian, vioara, balet, engleza cu profesori straini (ca tine, sac!), ne rup de la gura orice ora libera ca sa ne puna sa facem exercitii la matematica sau sa memoram texte lungi si plictisitoare. La liceu se ingroasa treaba nepermis: suntem obligati sa alegem un club, de inot sau caligrafie, tras cu arcul sau gatit, caruia sa-i dedicam toate momentele in care nu invatam ca apucatii pentru examene, nu mergem la after-school si toate sambetele si duminicile noastre.

Si apoi vine Iadul! In perioada examenelor de admitere la universitate, randuri-randuri de studenti cu fetele supte si pamantii captusesc strazile. Aceasta armata de zombies trece prin ceea ce se numeste popular Juken Jigoku, Iadul Examenelor, bu-hu-hu. Numai 1/8 dintre candidati sunt admisi la universitatea dorita de ei, dar apoi...restul facultatii si-l petrec in tihna fiindca absolvirea cursurilor unei anumite universitati de top le garanteaza obtinerea unor joburi bine platite, in corporatii sau Guvern! Cei care nu reusesc, desi pot intra cu usurinta la alte facultati decat cele de top, devin ronin, samurai fara stapan. Tot anul care urmeaza invata in disperare, de la 8 dimineata pana la 10 seara, ca sa incerce din nou. Unii renunta, multi...se sinucid. Imi plec ochii, ma inteapa. Chiar ieri asteptasem trenul ce nu intarzia niciodata...cu exceptia momentelor in care cineva se arunca in fata lui.

Kyosuke taie aerul cu mana ca si cum ar vrea sa indeparteze partea bolnava. Misaki-chan, ce e cu penele si dungile rosii pe fata si opincile?! Ayumi nu ar purta vreodata asa ceva la vanatoare! In ultimul an de facultate ne cumparam costume negre si multe camasi albe, negresit, pepit sau in carouri ar fi dezastru. Ne prindem parul in coc, ne lustruim pantofii si ne perindam pe la sediul firmelor ce corespund ca importanta si venituri facultatii pe care urmeaza sa o absolvim. Cine e student la Tokyo University, Kyoto University si altele de acest fel viziteaza Toyota, Hitachi, Toshiba sau administratiile centrale ale statului. Nu trebuie sa cunoastem exact ce face un manager de proiect sau payroll specialist, nu ne intereseaza denumirile pompoase in engleza. Daca am muncit atat de mult ca sa intram la acele facultati, am avut rezultate satisfacatoare pe parcursul lor si stim sa ne prezentam la interviu, atunci suntem...tinere talente. Nu ni se cere experienta, ni se cere potential.

Bine, bine, zic gandindu-ma la vanatorul care voi deveni si eu, dupa ce descant prada -jobul mioritic- cu psalmodieri in engleza, dar daca nu aveti experienta nu puteti indeplini cum trebuie sarcinile mai complexe. Nici nu trebuie, imi raspund ei in cor. Am spus ca facultatea de top ne garanteaza obtinerea unui job intr-o corporatie sau Guvern, nu am zis ca ne angajeaza pe loc pe pozitia fruntasa. Avem potential, deci putem invata cum sa lucram, putem sa ne croim o cariera frumoasa in timp, avem rabdare, avem mentori. O companie japoneza se considera pe sine ca o familie; copiii - tinerele talente - sunt instruiti si formati pe tiparul companiei, devin loiali si nici un sef nu i-ar arunca in strada daca nu ar fi absolut obligat sa o faca. Nu te pricepi la asta, bine, te mutam la alt departament si tot asa.

Iata ca vanatul japonez, acel animal jobulet mistic, nu sfarseste pe masa, ci la masa, animal de casa, imblanzit, man's best friend.

Esenta iernii in Japonia

Cateodata visez ca merg pe strazile din orasul ce m-a adapostit un an in Japonia. Acum vad clar toate cladirile pe langa care atunci treceam ca-n somn, incercand din rasputeri sa recreez senzatia unei anumite maini calde. Imi aud in vis cizmele bocanind pe straduta ingusta si sunetul reverbereaza din cladirile ca niste case de papusi. Si-mi pare mai real acum decat atunci. Acum visez la strazile acelea asa cum atunci visam la mana aceasta, o fiinta prinsa intre doua planuri ce se alterneaza continuu.

Lumina era ca o pata de vopsea gri ce manjea zilele, la fel ca azi dimineata. Era iarna. Era albastrul marii, albul zapezii si dintr-odata rosu, rosul buzelor unei geisha, rosul podurilor ondulate peste vreun parau, rosul felinarelor inalte, aliniate perfect, rosul portilor de la templu.

E iarna si la noi, e iarna si-n Japonia. Iarna noastra e la geam, iarna din Japonia e aici:

http://www.youtube.com/watch?v=IhaZfwaUkZ8

Din pacate, autorul nu a dorit ca videoclipul sa poata fie direct inclus intr-un site/blog, va rog sa-i dati un click si sa va relaxati. Acestea sunt cele mai frumoase imagini de iarna. Eu le suprapun celora de la geam.

Benkyou suru sau Cum se face facultatea in Japonia

Imediat dupa hanami, am inceput cursurile la facultatea de la poalele muntilor. Privelistea de acolo era superba, orasul ni se asternea la picioare, iar albastrul cu licariri de lumina al marii ne odihnea ochii de fiecare data cand ieseam din cladirea facultatii. Diminetile ma amestecam bucuroasa printre numerosii studenti care alcatuiau o procesiune vesela in ascensiunea catre imensul campus sau schimbam zambete in autobuzul aglomerat, dar civilizat.

Comparatiile cu sistemul nostru si intrebarile aferente au inceput dupa ce, in prima zi, mi s-a oferit un birou. Da, un birou al meu, in sala studentilor, la facultate. Colegii mei petreceau marea parte a timpului lor la facultate, acolo studiau, acolo mancau, acolo socializau, acolo isi vedeau de hobby-uri. Fiecare isi personalizase biroul cu poze inramate din care le zambeau mame, tati si frati, multe clasoare si dosare la care lucrau, post-it cu datele examenelor si orare detaliate, animale dragute din plus si paturi roz pentru fetele carora le era frig seara. Modul acesta de a concepe timpul la facultate creeaza niste legaturi mult mai de durata si pregateste pentru atmosfera dintr-un birou de firma, mai tarziu.

Primul curs. Ma regasesc intr-un grup restrans, intr-o sala ce ar fi putut trece drept sala de conferinte in orice companie respectabila. Ma aventurez la cateva cuvinte in japoneza, abia silabisite cu o saptamana in urma si fruntile se scutura de incretituri rapid. Orice inceput si sfarsit au politeturi si zambete. Primim prima tema de gandire si profesorul se uita zambitor la mine cand mentioneaza dezbaterile ce vor urma. Ma gandesc cu o oarecare jale ca, desi am fost mereu elev si student de nota 10, nu m-am aruncat prea des sa-mi exprim opiniile sus si tare. Intotdeauna am avut un carcel la mana, in special la cele doua degete care fac semnul pacii, carcel ce se vindeca miraculos la examenele scrise. Vedeti voi, memorarea mecanica care iti aduce zecele nu este mama naturala a dezinvolturii intr-o dezbatere. Asta am putut constata, atat eu, cat si colegii mei japonezi, la un curs la care un american ce nu auzise despre toate tratatele si datele lor istorice din capul nostru ne-a facut KO cu o prezentare extrem de pragmatica, fluida si atragatoare. Nici eu, nici japonezii nu stiam cum sa atragem atentia unui public, captatio benevolentiae, cum sa inseram mici glume si cum sa folosim fraze simple, dar de efect, in locul frazelor noastre sforaitoare.

Ca sa ne consolam, o romanca si niste japonezi - produsi ai unor sisteme bazate pe memorare, la ei chiar mai rau decat la noi - evadam la ora pranzului. Oriunde s-ar afla, la facultate sau la serviciu, japonezilor li se acorda o pauza de masa generoasa, pana la 2 ore. De acest interval profita orice restaurant, oricat de mic, pentru a atrage clientii prin seturile speciale de pranz al caror pret este mai mult decat rezonabil. Astfel, pranzul constituia masa cea mai importanta a zilei si nu de putine ori mi-am luat colegii de mana si am cutreierat orasul, in fiecare zi incercand un alt restaurant etnic. In aburii bucatelor al caror gust nu ne era familiar si pe care ne amuzam sa le incercam cu o curiozitate sincera, se topeau frustrarile din sala de curs si se legau prietenii intuite in tacere, bazate pe un ceva mai presus de confidente.

La majoritatea cursurilor a trebuit sa fiu avocatul tuturor gandurilor pe care colegii mei nu reuseau sa le formuleze cum trebuie in engleza si pe care mi le adresau in priviri pline de neputinta si timiditate. Engleza este la fel de dificil de invatat pentru ei cum este japoneza pentru noi. Si totusi iata-i, inscrisi la cursuri cu un limbaj tehnic, in engleza, stanjeniti peste masura de tacerile care urmeaza intrebarilor, rosi de frustrare pentru fiecare observatie pertinenta care s-a pierdut din cauza precaritatii englezei lor, pregatind cateva fraze cu un munte de dictionare si munca asidua. Iar eu vorbeam cu usurinta mai multe limbi decat ar fi putut ei invata vreodata. Pentru ca, am sa-i conced macar atat sistemului nostru, am avut de unde. Tenacitatea lor insa nu putea decat sa-mi inspire admiratie, am sa-i conced macar atat sistemului lor, au avut de unde.

Cand luminile portului incepeau sa se aprinda, profesorii ieseau din birourile lor, unde faceau cercetare, vesnici doctoranzi cu diploma care s-o ateste, studiind cot la cot cu noi in continuare. Se intampla adesea sa mergem toti la o izakaya, un loc unde mancarea e special conceputa ca sa fie extrem de variata si in portii mici pentru a acompania bautura nelimitata, all you can drink system. Pe masura ce nasul profesorului meu indrumator se inrosea ne povestea despre familia lui si directia cercetarilor sale, imi punea intrebari despre Romania si despre lume, asa cum o vad eu, incercand sa ma ghideze subtil. Nu-mi imaginez vreun profesor din Romania facand asa ceva pentru ca ei sunt mari si noi mici, dar si pentru ca multi dintre noi nu inteleg notiunea de respect, nici nu-si imagineaza ca le-ar trebui un mentor si sunt aproape sigura ca s-ar comporta necorespunzator daca s-ar afla la o astfel de intalnire informala. Insa de o relatie mai stransa profesor-student am beneficia cu totii.

Intre studenti, intre profesori apareau mereu straini fiindca Japonia pune accent pe schimbul de experienta. Fiecare om diferit aduce un plus. Japonezii sunt prin traditie niste insulari, atat ca localizare geografica, cat si ca atitudine, insa astazi mai insulari suntem noi, romanii. Noi nu avem nevoie de profesori straini invitati, nici de prea multi studenti straini care sa ne prezinte o alta perspectiva; nu avem nevoie de relatii adevarate cu lumea de peste granita, construite la nivel de individ, in perioada in care invatam cel mai mult, ne ajung judecatile de valoare despre cutare sau cutare popor, emise fara a cunoaste macar un singur reprezentant al sau. Credem ca suntem auto-suficienti si asta, pana si una dintre cele mai inchise tari din lume a invatat, nu ne ajuta sa progresam.

Las sugestiile privitoare la reforma invatamantului celor mai pregatiti decat mine, le urez sa reuseasca sa iasa de sub avalansa de oameni neavizati care au pareri ferme despre orice. Un singur lucru pot sa fac. Sa le spun tuturor tinerilor, oglinzi ale unei Misaki din scoala si facultate: urmati-va interesele, urmati-va inclinatiile, nu ridicati din umeri cand nu sunteti obligati sa invatati, nu viitorul scolii e in joc aici. Incalcati regulile daca sunteti obligati sa invatati mecanic, nu va vor folosi la nimic acei zece castigati fara pasiune. Respectati-va, implicati-va in propriul viitor, nu va irositi in distractii ieftine cu care umpleti orice gol.

Puneti suflet in prioritati, puneti moderatie in celelalte.

Oameni darnici - o portocala, un copil, un Craciun autentic

De cate ori decojesc o portocala, ma uit peste umar sa vad daca e vreun brad frumos si nu exagerat de impodobit in casa. Pe de alta parte, imi displace sa alerg gospodareste prin supermarketuri parand un Mos Craciun ratat, sa umplu sania caruciorul cu varf intr-o intrecere masochista spre a vedea cine ajunge primul la spital anul acesta, cu fata congestionata si frecandu-se schimonosit pe burta. 

Pentru sanatatea noastra, care e mai buna decat toate, nu-i asa, chiar si decat posibilitatea de a le da cu tifla celorlalti bolnavi din fata cabinetului, propun sa sustinem proiectul Liei, oamenidarnici. Face cu siguranta bine la inima. Cum spune si Lia, din Mosi Craciuni ratati putem ajunge sa fim the real deal, nu trebuie decat sa dam din caruciorul nostru cateva fructe, cateva sosetele, cateva manusi, lucruri de papusi pentru niste papusi vii si tare amarate, niste copii. Nu e nimic complicat, nimic fals, nimic pentru care trebuie sa facem eforturi nemaipomenite; in schimb este ceva uman, ceva civic, ceva care dureaza mai mult decat orice am putea cumpara in agitatia noastra consumerista. Nu tin sa emotionez, nici sa storc vreo lacrima furisa, tin sa va spun ca a da este la fel de natural ca a primi si ca ambele contribuie la bunastarea noastra psihica.

Lia ne face rezumatul "Deci, ciocolată, bomboane, napolitane, turtă dulce, caramele, dulce bun, șosețele, cărți de colorat, creioane colorate, mănușele, fulărele, chestiuțe nu prea scumpe, dar cu efect mare. Jucărele de Crăciun, Moși, reni, globuri haioase, zânuțe. Și câțiva bănuți pentru fructe."

Conventia de Mosi Craciuni autentici, dar deghizati in oameni simpli are loc pe 14, 15, 16 decembrie, de la ora 18-19, la statuile de la Universitate. Lia va strange cadourile si le va duce acasa pentru impachetare si expediere/transport la copii. Mai multe detalii puteti afla de pe site-ul oamenidarnici si pe blogul Vulpitei generoase. 

Va multumesc pentru atentie, toate premiile Oscar merg la dumneavoastra! :)