Madlene si baubau

De la Zazuza care a primit-o de la Lady Io care a primit-o de la Belle de Jour urmatoarea leapsa:

1. Care e madlena domniei voastre?
2. Dar baubaul din farfurie?

 Sa o luam japoneste, asa:

1. Madlene...pentru ca imi amintesc de momente speciale: ichigo mochi (prajitura cu faina de orez si o capsuna intreaga in interior) - primul desert mancat in Japonia si cu care era sa ma inec ^_^ ; takoyaki (galuste fierbinti din aluat si cu o bucatica de caracatita sau alta carne la interior) - se mananca pe strazile din Osaka, de la food street vendors si te incalzesc din cap pana in picioare cand afara e tare frig; gris cu lapte si scortisoara - asa imi facea mama cand eram mica si-mi place si acum foarte mult. Dar as putea sa spun ca orice mancare "with a twist" imi place, daca o gasesc interesanta si total neobisnuita, atunci sunt sanse mari sa-mi placa ^_^

2. Baubaul din farfurie sunt prajelile, orice are prea mult ulei, prea multa sare sau tone de zahar alb/faina alba, orice mi se pare nesanatos. Nu mananc fast-food, produse de patiserie sau prajituri din comert cu multa margarina. That's just me ^_^


  

 Ichigo mochi

 Takoyaki @ Zalem Vox blog

An acquired taste

Cred ca asa se simte un animal exotic la circ. Doamnelor si Domnilor, dragi Copii, iata, noi, circul insotitorilor si, ocazional, dresorilor acestor fiinte mitologice, cunoscute si sub denumirea de straini sau gaijin, va prezentam cel mai interesant spectacol din lume: in avanpremiera, acest strain cu ochii mari va manca pentru prima data mancare japoneza si o va face cu betisoarele. Aplauze va rugam, clap clap!

Copyright WikiMedia.org

Zeci de ochi s-au intors spre aparitia aceea neobisnuita intr-un local nepretentios (eufemistic vorbind...), zeci de soapte s-au auzit (gaijin, gaijin ka?), insa toate au disparut ca o parere ivita intr-o tartacuta cu un neuron solitar. Nici n-apucasem sa-mi dau importanta cuvenita ^_^ ca intervenise politetea cum stiam deja ca o sa se intample. Japonezii poseda o curiozitate pura, ca de copil. De absolut fiecare data cand ma aflam in public simteam zeci de priviri asupra mea, dar nu privirile acelea agresive romanesti, care te masoara din cap pana in picioare cu un aer critic, parca punand in balanta cizmele cu poseta si toate acestea cu fata si corpul. Nu. Privirile japonezilor sunt pur si simplu curioase, niste priviri care se pot tranforma in roseli stanjenite daca le infrunti sau chiar in zambete timide. Ce-ati spune sa fiti vedete pentru o zi sau pentru un an? ^_^

Flickr shot by disneymike

Revenind la dugheana noastra, aflu ca este un ramen shop. Hmm, imi zic, ramen inseamna taietei intr-o supa aromata cu alte ingrediente printre care si carne de porc, ceapa verde, ou fiert sau nori (alge uscate, cu gust de ceva prajit, nu va imaginati algele acelea care se imprietenesc respingator de lipicios cu noi pe litoralul romanesc). Haruka purcede plina de importanta la explicarea felului in care se tin betigasele, presupunand, cum fac mai toti asiaticii, ca restul lumii se naste cu un handicap definitiv cand vine vorba de a duce o bucata de mancare din farfurie la gura cu ajutorul celor doua vreascuri-in-alta-viata. Eee, Misaki-san, esti un talent innascut, tii ohashi mai bine decat mine! Sugooooooooi! (adica uimitor). Multumesc, multumesc, noi, romanii, invatam foarte repede, iar tu explici foarte bine, Haruka!  De fapt, exersasem acasa cu boabe de mazare, sa vada japonezii ca am si alte calitati in afara de ochii mari si o bursa de la guvernul lor ^_^

Tocmai cand ma pregateam sa gust ramen-ul meu cu sare mi s-a ivit in minte dilema primordiala: a sorbecai sau a nu sorbecai?  In vocabularul deprins stand pe langa des-mentionata bunica mea asta inseamna a sorbi zgomotos, fapt considerat de japonezi incantare muzicala si semn de mare apreciere fata de bucatar si mancarea lui atunci cand se consuma taietei. As fi vrut sa-mi arat aprecierea, shio ramen-ul meu s-a dovedit bun si consistent, dar cred ca mama ar fi avut ceva de obiectat in privinta aceasta...Asa ca m-am uitat tinta la bucatar si i-am zis hotarata ca e bun, ceea ce i-a provocat un zambet sugubat...asa deci...strainii nu pot sorbecai! :))

Caracatite gumate, calamari, toate soiurile de peste, dead or alive, carne in sos de soia, sake, zahar si otet de orez, curry rice, okonomiyaki, supa miso, ridiche japoneza, tofu de toate soiurile :D (get it, tofu e branza de soia), prune japoneze murate care-ti fac gura punga, odiosul natto (boabe de soia fermentate) si multe altele au constituit praguri pentru mine. Cum poti dobandi un gust nou? Simplu! Prin expunere repetata la acel gust! In unele parti ale lumii trebuie sa dobandesti gustul maslinelor sau al vinului; telemeaua romaneasca sau pastrama de oaie ar pune probleme serioase unor straini.  Si de ce sa nu ne rezumam la a manca pur si simplu mancarurile cu care am crescut? La ce ne trebuie sa dobandim gusturi? Daca ma intrebati pe mine, gusturi noi inseamna cunoastere, iar mie cunoasterea nu mi-e niciodata de ajuns. Mesele inseamna socializare, sa poti manca impreuna cu cineva mancarea specifica tarii lui inseamna sa te apropii, macar un pic, de acea persoana.

Si, ca sa inchei aceasta umila pledoarie pentru noutate culinara, ce-ati spune de un sushi tutorial? In interpretarea mea si a unei anumite sushi-addict special person ^_^, varianta cu cel mai mult succes la publicul roman de pana acum.

Tade ku mushi mo sukizuki - There is no disputing taste in a person

De cum deschid ochii, panorama muntilor si a sinelor de tren inaltate imi aminteste ca sunt altundeva decat in tara mea natala. Japonia este martorul si catalizatorul schimbarii lente care se petrece in mine. Ma voi adapta acestei culturi pentru ca o respect si pentru ca vreau sa aduc inapoi, in Romania, ceva mai mult decat niste suveniruri. Imi este clar ca voi trai altfel, voi gandi altfel, voi vorbi altfel si...voi manca altfel.

Reusesc sa comunic celor de acasa ca sunt bine, nu le mai spun nimic despre martieni si Marte. Haruka si cu mine facem vizite pe la autoritati, totul se rezolva repede si eficient, functionarii de la ghisee imi vorbesc politicos in japoneza, Haruka traduce, eu semnez si le multumesc cu o inclinare a capului. Se face ora pranzului. Imi vin in minte imaginile apocaliptice ale celor de acasa cu vietati taratoare pe fundul oceanului, peste care se uita la tine tinta cu un ochi-nu-atat-de-mort din farfurie, caini inabusiti si pisici cu marul in gura, la cuptor Y_Y  Probabil ca in momentul acesta, inapoi in Romania, bunica mea isi facea zeci de cruci, dupa ce ma avertizase, ca o detinatoare a adevarurilor supreme culinare, ca "Mori, mama! Sa mananci si tu Macu Donaldu d'ala!".

Haruka se uita spre mine si ma intreaba candid daca am anumite alimente pe care nu pot sa le mananc. Intrebarea aceasta mi-a fost pusa ori de cate ori am fost invitata la masa, in oras sau la cineva acasa. Japonezii nu fac fete dezgustate, nu zambesc cu aer superior si nu incep sa-ti povesteasca cat de scarbos li se pare si cum nu ar putea manca vreodata asa ceva cand pomenesti despre mancaruri nemaiauzite sau pur si simplu diferite. Este nepoliticos. A respecta pe cineva inseamna a respecta si ceea ce alege sa manance.

La camin toata lumea gateste pe rand. Mirosul de kimchi coreean se onduleaza langa cel de condimente chinezesti, vietnamezii isi gatesc carnea pana la epuizare, indienii umplu coridoarele cu tamarind, coriandru si cardamom, iar lemongrass, laptele de cocos si mirosul de curry spun povesti thai. Imi dau seama ca nu exista numai friptura si cartofi, mamaliguta si branza cu smantana, exista bucati de cultura, bucati de lume, toate deopotriva de firesti. Nu exista "scarbosenii", exista mancaruri cu care cresti, mancaruri pe care ajungi sa le adori, mancaruri care nu sunt pe gustul tau, asta insemnand ca le-ai si incercat inainte sa ti se faca gura punga.

Exista optiuni de viata (vegetarianism, veganism, diete sarace in carbohidrati/grasimi, diete cu alimente crude), anumite combinatii considerate inoportune (proteine animale si carbohidrati, pepene sau lapte si orice altceva, de exemplu), exista portii mici sau portii uriase. Exista diversitate si acesta este un fapt extraordinar de interesant, care trebuie sarbatorit!

Eu si Haruka pasim alene pe alei pline cu restaurante etnice si traditional japoneze, deopotriva. Grupuri de straini si japonezi se bucura de o masa buna, indiferent carui colt de lume este specifica. Unul din musulmanii intalniti  nu manca decat dulciuri, fiindca acum e departe de bucatele gatite de mama lui si i se pare ca totul este neconform Coranului. Un altul, numai burgeri si cartofi prajiti, doar de-aia sunt japonezii scunzi si sfrijiti, ca mananca orez. Altcineva isi consuma tot venitul pe alimente de import, de acasa, mancarea japoneza inseamna numai alge.

In timp ce ma gandeam la toate acestea, Haruka se opreste in fata unui restaurant cu specific occidental, nu voia sa-mi supere papilele gustative neobisnuite cu arome si gusturi asiatice. Face ochii mari, cat de mari pot ei sa faca ^_^ atunci cand ii propun sa intram in "baraca" de alaturi. "Misaki-san, esti sigura? Aici mananca numai salary-men, in pauza de masa, nu este elegant". Drept raspuns, dau la o parte usa culisanta din hartie de orez, fara sa stiu prea bine ce voi gasi inauntru...(to be continued)

Alo, aici un om de pe Marte, unde sunteti pamantenilor?

Pe nici macar un cartonas decorat excesiv cu markere roz si Kitty-chan stickers nu scria numele meu, niciunul dintre japonezii nerabdatori nu ma astepta pe mine. Haruka, tutorele meu, nu era de gasit.

Dar zau daca m-a lasat monstruletul adrenalinic sa ma panichez si eu, ca omul :D De cum s-au deschis usile automate am vazut un petec de cer senin si autobuze disciplinate, asteptandu-si calatorii, fiecare sub indicatorul lui...care anunta intr-o japoneza plina de kanji imposibili destinatia...Un potop de scuze: Haruka si parul ei admirabil de non-japonez (a se citi: cret) spuneau povestea unei mari intarzieri. Intarziere, care intarziere? Abia ce trecusera cateva minute de cand trebuia sa aterizeze avionul meu, ajunsesem mai devreme!  A clatinat misterios din cap, gest intalnit apoi ori de cate ori ceva sau cineva intarzia: inadmisibil, punctualitatea e mai sfanta decat sarmalele gratis moastele pe la care face Tanti Aglae pelerinaj ( vedeti aici ce are Iulia de zis despre asta, e mega funny!).

Soferul autobuzului imi face o plecaciune reumatica, era in varsta omul, imi pune bagajele in cala si pornim spre Orasul Minunat la exact timpul destinat plecarii, nici un minut in plus sau in minus (wee-wee, I'm telling you! o_o ) Tot drumul m-am minunat de orice, de parca tocmai venisem, cu ceapa si slana cu tot, la oras.

click pentru a mari

In centrul Orasului Minunat, am dat autobuzul pe...tren. O, da, japonezii folosesc trenurile de viteza pentru a ajunge de la o statie la alta, cam cum am folosi noi tramvaiul. Trenurile sunt peste tot, JR sau Hankyuu, private, te duc cat ai zice sakana (adica peste) de la un capat al orasului la celalat si de la un oras la altul. Tragand bagajul imens dupa noi (whaaaaat, not every day you're packing your whole life in a suitcase ^_^ ), ajungem pe peron si...raman cu fraza suspendata in aer cat timp trece pe langa noi vijelios un kaisoku, tren express care la noi ar fi probabil...um, nu, nu are termen de referinta ^_^. Ma uit la panoul electronic si constat ca a trecut prin gara exact la ora anuntata.

Caminul este...well, nu merita denumirea de camin. Ar trebui sa i se spuna "ansamblu rezidential". Fiecare student are camera lui, cu baie, balcon si o chicineta, dotata si mobilata cu tot ce trebuie. Spatii comune, TV rooms, bucatarii mari si spalatorii la fiecare etaj, sali de conferinta, sala de gimnastica, atelier pt hobby-uri, camera traditional japoneza, cu tatami pe jos, sali de consiliere...sa continuu? ^_^ Fetele de la biroul caminului  ma intampina toate un zambet, de parca as fi fost la hotel. Din toate colturile apar studenti, unul mai izbitor de diferit decat celalalt, din toate partile lumii. Lumea aceasta curata, corecta, punctuala, eterogena si excesiv de ordonata se invarteste cu mine, nimic nu este familiar, nicio atitudine nu este balcanica.

Lucrurile si oamenii familiari ne dau un confort pe care il subestimam. Le blamam zi de zi, ne barfim colegii si tipam la iubiti, uram acelasi peisaj de acasa spre firma si aceleasi week-enduri jertfite supermarketurilor aglomerate. In acel moment totusi, in ochii mei vesnic cautatori de nou, familiarul tocmai isi recapatase locul.

As fi vrut sa sun acasa, sa le spun ca sunt teafara, ca le duc deja dorul, ca Japonia e straina, ca e alta planeta, ca as vrea sa fie si ei martieni, sa fim toti martieni impreuna. Am adormit, cu valiza nedesfacuta, in mijlocul camerei si fereastra de calculator indicand arid lipsa oricarei conexiuni Internet.

Noutatile insa abia ce incepusera a se rostogoli sumo-like peste mine, a doua zi urma sa fac cunostinta cu ele...organic ^_^

Despre incredere in societate si alte notiuni abstracte pentru romani

Spuneam in postul precedent ca nici nu apucasem bine sa fac cunostinta cu solul insular japonez (prin intermediul talpilor, desigur; am mai facut eu cunostinta cu solul si prin intermediul nasului, coatelor si genunchilor :P) ca ma simteam deja la adapost. Atunci nu i-am dat atata importanta acelui sentiment, insa acum, privind retrospectiv cu un ochi si nostalgic cu celalalt (miop cu amandoi insa :)), imi dau seama ca nu s-a produs spontan si ca s-a solidificat intru totul dupa aceea.

Una dintre provocarile acestei burse in Japonia este sa-ti gasesti singur o universitate care sa te accepte. Pana aici, nimic iesit din comun, DAR...nu numai universitatea trebuie sa te accepte, ci si un anumit profesor care iti va fi indrumator pe tot parcursul studiilor si, cand zic "indrumator", nu ma refer la the-"Hai, ia si matale un subiect de licenta si scrie acolo ce gasesti. Apoi vii frumusel la mine si ma uit nitel la titlurile capitolelor"-type (ring a bell, anyone?). Nu. In sistemul japonez, profesorul are o responsabilitate enorma, trebuie sa-l ghideze pe studentul sau in cariera, scop in care il invita periodic sa discute diverse aspecte ale vietii de student(planuri, greutati, lucrari de scris, abilitati etc), ii da toate datele sale de contact si are grija sa socializeze cu toti studenti sai la un sake si o masa buna ^_^  Nu puneti la inima, mai sunt si la ei exceptii de la acest model :P

Cu scopul de a gasi un profesor potrivit, am trimis zeci de emailuri, unele pe adresele lor personale ( I am not a stalker, yes?!), altele la tot felul de birouri studentesti. Am primit raspunsuri la TOATE, da, toate. Nu toate pozitive, unele cerand detalii, altele cerand scuze pentru ca sunt deja ocupati cu prea multi studenti, dar cred ca nu o data vi s-a intamplat sa trimiteti un mail in eter catre o institutie/persoana din Romania... Am gasit un profesor extraordinar, o sa mai auziti de dansul ^_^ .

Apoi, intr-o zi, cand ma intrebam vestejita de grija cum sa ajung de la aeroportul din Osaka la caminul meu din Orasul Uimitor (nume de cod, my name is Uimitor, O-r-a-s-u-l Uimitor), primesc un email de la o colega de facultate din Japonia (!) , dintr-un an mai mare (senpai, I'll explain later), care imi spune ca este si ea studenta a aceluiasi profesor si ca s-a oferit voluntar sa-mi fie "tutor" cat stau in Japonia. Desigur, sa nu-mi fac griji, Student Office s-a ocupat deja de toate formalitatile pentru cazare si ea o sa vina sa ma ia de la aeroport... Nu a facut numai atat, noooo, a mers cu mine pe la toate institutiile la care trebuia sa ajung pentru acte si pentru diverse utilitati, mi-a facut turul orasului si al universtatii, a scris toate formularele alea imposibile in kanji si...mi-a facut cinste cu primul ramen din viata mea.

De-a lungul anului, colegii si profesorul meu m-au sustinut continuu, japonezi necunoscuti se chinuiau sa-mi explice in engleza pe unde sunt la cel mai mic semn de dezorientare, vanzatorii, soferii de autobuz, ofiterii din statiile de tren, babutele si romanii de acolo (da, romanii din Japonia sunt o specie aparte, cel putin cei care nu au ajuns acolo din motive dubioase) m-au ajutat in cele mai diverse situatii, cu zambetul pe buze si fara sa cer cateodata. Nu-mi ajunge o postare, nu-mi ajung o mie, ca sa povestesc toate situatiile in care am ramas fara cuvinte la actele de responsabilitate sociala intalnite.

Pare utopic, nu? Cu toate astea, eu asta am intalnit in acel colt de lume. La Tokyo si la Osaka s-ar putea sa fie intr-o oarecare masura diferit, nu toti strainii primesc atata gentilete si am inteles mai tarziu ca, sub aparente, se afla realitati mai putin roz decat par eu a picta sarguincios aici pentru voi. Dar dati-mi o aparenta dintr-aceea in Romania si o sa fiu multumita! M-as lipsi de grija de furt, de a fi agresata de toti mistretii care cred ca ma flateaza cu privirile si remarcele lor scarboase, de tutuiala fata de oameni pe care nu i-ai mai intalnit vreodata (maestreeee, da-te mai incolo - impinge viguros in coaste caruciorul plin; la Paul: hai, ce-ti dau?; auzi, fataaaaaa), de groaza ca mi se va intampla ceva rau si toata lumea va trece indiferenta, de lipsa de valoare a unui "te rog", "multumesc", "dar am dreptate!", "faceti-va treaba, va rog!" , in fine...de nesiguranta in care traim.

Daaa, si marmota impacheta ciocolata in staniol...Singura cale pe care o vad eu este sa ma bucur de putinele momente in care avem incredere sa ne aratam omenia (da, mai exista, dar e ascunsa de frica etichetei de "fraier"): cand multumesc cu o inclinare a capului unui sofer care mi-a cedat trecerea si-mi raspunde la fel sau cand o angajata observa corect si amabil ca s-a taxat un produs de doua ori si repara greseala (da, exemple reale). Mai are cineva exemple dintr-astea pozitive? Fac colectie si le public ca sursa colectiva de alinare ^_^

Now that we got that out of the way , o sa ma intorc la firul epic initial si o sa  povestesc cum a fost prima zi in Japonia ^_^ ...intr-o postare viitoare. Stay tuned!

Be not afraid of growing slowly; be afraid only of standing still

Cu sufletul contorsionat m-am urcat in avion. Nu dormisem deloc in noaptea (noptile?) precedenta(e), eram prea ocupata cu suisurile si coborasurile caruselului emotional. In lungile zile de pregatire pentru calatorie, anticipasem agitatia emotionala, ca "o sa-mi fie greu", dar una este sa-ti imaginezi asta in confortul tau psihic cel de toate zilele, alta este sa o simti. Nu stiu ce isi imagineaza oamenii despre cei care lasa in urma tot ca sa plece in necunoscut, cu adrenalina in vene, eu vad un angajat exemplar, poate chiar the dorky-type, care se hotaraste din senin sa faca bungee-jumping de pe cladirea firmei :D

Zburam pentru prima data in viata. Cand avionul a decolat, mi-am confirmat suspiciunile: desi m-am considerat toata viata o persoana conventionala si linistita, virand serios spre categoria "uncool", se pare ca aveam un mic monstrisor care adora provocarile, se ineca de ras la auzul sfaturilor prevenitoare si voia sa cunoasca tot, TOOOOOT. Am zburat si am zburat si am zburat si am mai zburat inca pe atat, you get the point. In total, aproximativ 14 ore. Trecand pe deasupra Siberiei, am privit culorile frumoase de dedesubt si mi-am amintit ca mai trecusem pe acolo: cu degetul, pe un atlas de scoala. Ce departe eram de casa!

Japonia incepea sa prinda contur, la propriu ^_^ Tot avionul se uita la insulele inverzite pe deasupra carora treceam, era o dimineata proaspata de aprilie, sezonul ciresilor infloriti. Aeroportul din Osaka este construit astfel incat ai impresia ca aterizezi in mare, perspectiva de care, bineinteles, monstrisorul adrenalinic s-a bucurat ^_^  Mi-am adunat toata increderea in sine de pe podeaua avionului, am inghitit acel nod nesuferit din gat si am urmat ceata de straini si japonezi, spunandu-le in gand celor de acasa "Hai sa vedem Japonia!".

De vazut, intai mi-au vazut ei retina :)) Formalitatile de intrare in tara includ fotografierea si amprentarea fiecarui strain. Cardurile de rezidenti nu poarta degeaba titlul de "alien registration card" :D Ofiterii de la ghisee pareau severi, dar erau politicosi si se vedea ca-si faceau treaba constiincios. Nu stiu ce anume a declansat senzatia, dar m-am simtit dintr-o data foarte usurata, ca si cum as fi stiut ca va exista intotdeauna cineva care sa ma ajute in Japonia...

Cu acest gand reconfortant, am pornit in viteza catre iesirea din aeroport, realizand ca sunt acolo unde eram fiindca mi-a fost mai frica de viata care ma astepta daca nu-mi urmam visurile decat de greutatile care se iveau in calea lor.

Lasand la o parte evidenta intentie confesorie si tonul mai putin umil decat s-ar cuveni (I can't help it, I am, after all, proud of myself ), cred ca ati inteles mesajul iremediabil optimist pe care vreau sa-l blog-transmit. Da, Romania nu-i Japonia, iarna nu-i ca vara si tot ce zboara nu se mananca, stiu, realitatile romanesti ii inghit rapid pe naivi. Eu insa insist: dati-i si monstruletului visator din voi o coaja, unexpected things might happen ^_^

First feature, yay!

http://www.stiupecineva.ro/2009/10/care-vrea-sa-imparta-povesti-si-obiecte.html

Le multumesc celor de la stiupecineva.ro pentru ca au aruncat un ochi pe aici. Si eu arunc un ochi pe la ei in ograda periodic, fac o treaba foarte buna, vedeti si voi singurei  ^_^

What's this for

Uuuuu, un blog unde se dau chestii gratis...sigur e ceva necurat la mijloc. Nu, nu este (desigur, daca exceptam dorinta mea capcaunoasa de a ma imbogati peste noapte prin strategii de marketing - desi am studiat Dreptul, totusi- aplicate asupra oamenilor nesuspiciosi care citesc bloguri) --_--

Este muuuuult mai complicat, complex, incalcit, sinuos, alambicat, incurcat, intortocheat (I'll lay off the DEX now): I want to take over the world, cum ar spune un amic, Brain, catre alt amic, Pinky (ignorati, trimiteri la desene animate). De fapt, blogul acesta a aparut fiindca imi este dor de Japonia, fiindca nu gasesc o Romanie decenta, fiindca m-am intors in tara si m-am trezit neadaptata, zambind politicos vanzatoarelor cand ele se incrunta, umilita de fiecare mistret pe care trebuie sa-l "dovedesc" in tupeu si abuzuri verbale, uitand de ce folosim "misto-ul" si ne dam cu parerea despre orice si foarte, foarte serioasa (si eu care ma credeam funny...).

Daca o imagine face cat o mie de cuvinte, atunci un obiect face cat o mie de imagini...sau cel putin asa ar trebui cand vine vorba despre obiecte de peste mari si Rusia  ^_^  In masura in care pot, o sa impart obiectele acestea cu cei care vor, in speranta ca voi putea blog-transmite o parte din ceea ce inseamna Japonia.

Ca tot a venit vremea coltzoasa (scuzati tz-ul) in Bucuresti, vrea cineva un:

?

Hand Warmer

Japonezii nu au incalzire centrala de obicei, salile de clasa din scoli sunt "racoroase" si, desi iarna lor nu este ca a noastra, vajnica tare, folosesc acesti "plasturi" atunci cand stau mult pe afara sau pur si simplu vor sa se incalzeasca. Hand Warmer este un plasture care se tine in mana sau se pune in buzunarul hainei, poate mentine o temperatura medie de 54*Celsius timp de aproximativ 7-12 ore si are dimensiunile urmatoare: 13cm x 9.5 cm.

Mini Warm Pad

Aceasta e varianta mea preferata (biiiiine, ar mai fi si cel care se pune in pantofi, dar asta e deja lista de Craciun). Acest plasture se lipeste pe bluza-de-sub-bluza, nu direct pe piele. Caldura degajata se raspandeste in tot corpul si dureaza aproximativ 8-12 ore, mai ales daca plasturele este aplicat pe zone-cheie (e.g. ceafa, mijlocul spatelui). Dimensiunile plasturelui: 9,6cm x 7cm.

Ambii plasturi functioneaza pe  teoria oxidarii fierului, aceasta insemnand ca la contactul fierului cu oxigenul se degaja caldura. De obicei, se mai adauga la plasturi apa si sare pentru a grabi oxidarea. Sunt perfectly safe, ieftini in Japonia, nu degaja miros si nu lasa urme pe haine.

Acesti plasturi sunt modul meu de a spune multumesc primilor cititori ai blogului acesta Japan-crazed. Daca ii vreti, lasati-mi un comentariu si "ma ocup eu de voi".

Vis sau realitate

Pana sa ma dezmeticesc, citeam avid orice despre Japonia si cultura ei, ma apucasem sa invat japoneza singura si aveam toate simptomele unui otaku ( fanul suprem ^_^ ). Ca sa dramatizez, asa cum imi sta in caracter, pasiunea pentru all things Japanese m-a salvat cand intrasem in ghearele cu unghii false ale aflarii scopului in viata :) Unii se multumesc cu atata, dar eu eram in plina cavalcada samuraica (that is not a real Romanian word, you know...) asa ca m-am dus in pasi (?) de diavol tasmanian pe site-ul ambasadei si am aflat de minunatul cal troian: bursa Monbukagakusho. Dupa umila mea parere (not so much umila) aceasta bursa este una dintre cele mai bune pentru a studia in strainatate. Nu trebuie sa aplici cu atat de mult timp inainte ca pentru bursele in SUA, universitatile japoneze au programe foarte bune in engleza, iar stipendiumul este cu adevarat suficient in Japonia, ca si cum ai avea un "salar" bun. In principiu, nu ai nevoie decat de TOEFL sau atestatul de limba japoneza, in functie de studiile ce rasar dupa culmea maretului Fuji (my bad, too much poetry).

Oricum, dupa acest punct, restul e istorie...recenta. S-a scurs destul timp pana la plecare astfel incat sa mor de panica si sa inviez de cateva ori bune. In lunile acelea am inceput sa ma schimb mai ceva ca situatia politica din Romania. E funny sentimentul asta, ca evoluezi. Odata ce il simti, that's it, you're addicted. Cand nu inveti ceva nou, cand nu cunosti oameni noi si nu faci wrestling cu tine insuti, simti ca pierzi ceva apoi. Eram ca un chefliu care a dat gata multe sticle cu adrenalina.

In ziua plecarii imi doream cu disperare o piatra mare sub care sa ma ascund. Necunoscutul se casca in fata mea, imi repetam papagaliceste ca trebuie sa am curaj, nu conteaza ca nu stiu cum se zice toaleta in japoneza (now that was a problem!) si ca nu mai iesisem din tara decat o data si atunci intr-un autocar plin de tigani la furat  romani la vizitat. Si tocmai ce ma indragostisem, absolute no-no inainte sa-ti iei lumea in cap (just kidding honey ^_^)

Despre un cosmar din care s-a nascut un vis frumos

Pe atunci n-as fi putut sa raspund la uracioasa intrebare nici daca de asta ar fi depins viata mea. Tocmai terminasem facultatatea si ramasesem fara o ocupatie decenta de fluturat prin fata nasului celor care ma intrebau de viitor.

Copil fiind, am urat cu pasiune vesnicul "ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?". In mintea mea, eu insami eram o nebuloasa, ma exaspera faptul ca altii pareau a pune degetul senin pe o meserie, doctor, profesor sau  avocat (the horror!) si gata, audienta adulta era toata un zgomot aprobator. That was the safe answer. Mai erau si ocazionalii robots-wanna-be sau printesele cu zambete ciobite (astazi asculta probabil un anumit gen de muzica, cu ritmuri pentru solduri), aveau succes la public si ei. Nedefinita mea fiinta viitoare n-avea. Asa ca aflarea scopului meu in viata s-a transformat intr-o *mica* obsesie. Si a fost ingaduitoare obsesia cat eram la adapostul etichetelor de "elev" si "student". Apoi a luat-o razna.

Sa nu-i spunem depresie, sa-i spunem fiinta-care-se-uita-absent-in-spatiu-de-dimineata-pana-seara, cu pauze de angst veritabil soldat cu lacrimi sarate ca naiba (there never was enough salt in my food) si doze mici de dat cu capul de pereti. S-ar putea spune ca am avut intuitie in copilarie, devenisem fiinta nedefinita. Si nu puteam sa traiesc cu o astfel de fiinta.

Ca la orice bifurcatie veninoasa in viata, am intrezarit doua cai: fie acopar rusinea cu o haina definita si "intru in randul lumii" cum ar zice bunica mea (e.g. ma marit si ma fac avocat), fie fac ceva total iesit din tiparul asteptarilor celorlalti, "calatorie initiatica" dupa mine, "scranteala" dupa spusele aceleiasi bunici. Tough choice, in special pentru your average Jane Doe like myself. Mi-a luat ceva timp, discutii si more angst pana sa-mi dau seama ca singura optiune viabila era scranteala, normal. Si-apoi, daca e vorba sa fie scranteala, atunci sa fie una over-the-top, asa am sezut eu stramb si cugetat drept.

Cand spun calatorie, spun loc indepartat, spun alt continent. Spun Asia, spun Japonia.