miercuri, 9 decembrie 2009

Vanatoarea dupa joburi si arcul cu sageti al facultatii



Ayumi nu era de gasit pe coridoarele facultatii, la biroul ei sau in vreo sala de clasa. Mi s-a explicat cu aer confidential, ca si cum dadusem peste cel mai bine pastrat secret al unui student, ca este la job-hunting.

Joburile, aceste animale curioase, cu cap de bunastare si coada de sclavie, trebuie vanate, desigur, asta e ocupatia omului modern. De cu seara isi pregateste arcul si sagetile ascutite cu grija, se manjeste cu rosu pe fata, isi alege tacticos penele de la costum, opincile care se asorteaza cel mai bine cu legatoarea de brau din piele de dinozaur si incearca sa traga un pui de somn pana in zorii marii vanatori. De cum este in picioare se inchina pios la icoane aduce ofranda zeilor sa aiba noroc, vanatul e siret, o miscare gresita, un sunet si gata, l-a pierdut! Apoi incepe sa alerge, sa pandeasca, sa faca si sa spuna ce invatase de la site-urile de recrutari strabuni, sa uzeze de recomandarile din partea altor vanatori pentru a cutremura aroganta vanatului, in fine, sa il pacaleasca si sa-l bage-n sac.

In vreme ce-mi imaginam toate acestea, simtind undeva la ceafa ca sunt o versiune a lui Ally McBeal, colegii mei japonezi susoteau in comp(l)ot cu aroma de kanji. N-aveam sa fiu nevoita sa vanez si eu un animal dintr-acela, un job japonez, asa ca nu avea importanta daca imi desertau taina in urechi.

In primul rand, m-au facut atenta la importanta vitala a vanatorii acestui animal mitic. Sistemul japonez nu incurajeaza initiativa privata, ci spiritul de grup. In consecinta, in timp ce vanatorii de la noi se gandesc visator, pe bancile rupte ale facultatii, cum sa atraga vanatul spre ei fara toata alergatura, vanatorii tineri japonezi nici nu iau in considerare asta, ei stiu ca destinul lor e sa alerge si pace! Apoi, vanatul jobulet mioritic poate sa fie al tau azi si maine al vecinului, poti sa te descotorosesti de el dintr-o toana sau sa te muste si sa te dea afara din propria casa. Nu si vanatul japonez! Daca ai prins un job, al tau e pana la moarte, poti sa-l lasi mostenire cu moliile aferente. Kyosuke, un coleg mai vorbaret, scapa repede ca s-au mai schimbat lucrurile de cand cu americanii, dar, in mare parte, proprietatea perpetua asupra unui job se aplica si azi.

Apoi...nuuuu, ce tot fabulez eu acolo cu arcuri si sageti ascutite inaintea bataliei cu fiara? Asta e treaba facultatii, nu a vanatorului. Vezi tu, Misaki-chan, din aceasta cauza ne chinuim amarnic inca de la gradinita. Parintii ne duc la ore de pian, vioara, balet, engleza cu profesori straini (ca tine, sac!), ne rup de la gura orice ora libera ca sa ne puna sa facem exercitii la matematica sau sa memoram texte lungi si plictisitoare. La liceu se ingroasa treaba nepermis: suntem obligati sa alegem un club, de inot sau caligrafie, tras cu arcul sau gatit, caruia sa-i dedicam toate momentele in care nu invatam ca apucatii pentru examene, nu mergem la after-school si toate sambetele si duminicile noastre.

Si apoi vine Iadul! In perioada examenelor de admitere la universitate, randuri-randuri de studenti cu fetele supte si pamantii captusesc strazile. Aceasta armata de zombies trece prin ceea ce se numeste popular Juken JigokuIadul Examenelor, bu-hu-hu. Numai 1/8 dintre candidati sunt admisi la universitatea dorita de ei, dar apoi...restul facultatii si-l petrec in tihna fiindca absolvirea cursurilor unei anumite universitati de top le garanteaza obtinerea unor joburi bine platite, in corporatii sau Guvern! Cei care nu reusesc, desi pot intra cu usurinta la alte facultati decat cele de top, devin ronin, samurai fara stapan. Tot anul care urmeaza invata in disperare, de la 8 dimineata pana la 10 seara, ca sa incerce din nou. Unii renunta, multi...se sinucid. Imi plec ochii, ma inteapa. Chiar ieri asteptasem trenul ce nu intarzia niciodata...cu exceptia momentelor in care cineva se arunca in fata lui.

Kyosuke taie aerul cu mana ca si cum ar vrea sa indeparteze partea bolnava. Misaki-chan, ce e cu penele si dungile rosii pe fata si opincile?! Ayumi nu ar purta vreodata asa ceva la vanatoare! In ultimul an de facultate ne cumparam costume negre si multe camasi albe, negresit, pepit sau in carouri ar fi dezastru. Ne prindem parul in coc, ne lustruim pantofii si ne perindam pe la sediul firmelor ce corespund ca importanta si venituri facultatii pe care urmeaza sa o absolvim. Cine e student la Tokyo University, Kyoto University si altele de acest fel viziteaza Toyota, Hitachi, Toshiba sau administratiile centrale ale statului. Nu trebuie sa cunoastem exact ce face un manager de proiect sau payroll specialist, nu ne intereseaza denumirile pompoase in engleza. Daca am muncit atat de mult ca sa intram la acele facultati, am avut rezultate satisfacatoare pe parcursul lor si stim sa ne prezentam la interviu, atunci suntem...tinere talente. Nu ni se cere experienta, ni se cere potential.

Bine, bine, zic gandindu-ma la vanatorul care voi deveni si eu, dupa ce descant prada -jobul mioritic- cu psalmodieri in engleza, dar daca nu aveti experienta nu puteti indeplini cum trebuie sarcinile mai complexe. Nici nu trebuie, imi raspund ei in cor. Am spus ca facultatea de top ne garanteaza obtinerea unui job intr-o corporatie sau Guvern, nu am zis ca ne angajeaza pe loc pe pozitia fruntasa. Avem potential, deci putem invata cum sa lucram, putem sa ne croim o cariera frumoasa in timp, avem rabdare, avem mentori. O companie japoneza se considera pe sine ca o familie; copiii - tinerele talente - sunt instruiti si formati pe tiparul companiei, devin loiali si nici un sef nu i-ar arunca in strada daca nu ar fi absolut obligat sa o faca. Nu te pricepi la asta, bine, te mutam la alt departament si tot asa.

Iata ca vanatul japonez, acel animal jobulet mistic, nu sfarseste pe masa, ci la masa, animal de casa, imblanzit, man's best friend.

23 de comentarii:

  1. Foarte faina descriere. Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ziua buna. Placut ai reusit sa redai conceptul lor de cariera. Suna bine, pare corect si decent. Dar cred totusi ca te-ai concentrat numai pe o anumita zona si anume cea de varf, ce ne facem cu cei care nu au avut suficiente resurse pentru a putea accede la una din universitatile de top? Ceva imi spune ca acolo, asa cum de fapt ai si sugerat, situatia e mai putin roza si ciresul nu la fel de inflorit. Gresesc? Poate ar fi interesant sa faci un articol si din perspectiva lor, asta daca ai avut ocazia sa ai contact si cu zona asta.
    Faina scriere ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. @Bianca: Multumesc frumos! Bine ne-am gasit! :)

    @Vulupe: Iti multumesc pentru observatiile tale pertinente!Da, asa este, m-am concentrat pe segmentul de top fiindca il cunosc mai bine si imi da mana sa vorbesc despre el. Si doar m-am multumit sa sugerez ca cei care nu reusesc sa intre in acel segment au o viata mai grea. Insa nu trebuie sa se inteleaga ca ajung pe strazi, nu! Japonia este condusa de elite, am sa mai revin la asta, dar nici o tara nu ar putea functiona fara munca unor oameni care poate nu intra in high-class, dar muncesc si contribuie la prosperitatea tarii...si sunt respectati pentru asta. Sigur, nu ajung in pozitii cheie si traiesc cu aceasta amaraciune, dar nu fiindca nu ar primi si ei un salariu decent si un job stabil, ci fiindca japonezii sunt foarte competitivi si ambitiosi :)Pun mare pret pe rang, pe bogatie, pe insemnele ei. Un cetatean decent isi permite multe lucruri pe care middle-class a Romaniei le considera lux.

    Multumesc de vizita! O zi buna in continuare! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ahhh, ce m-ai lovit cu textul ăsta!!! Şi cu comentariul de mai sus ... "Nu ni se cere experienta, ni se cere potential" ASTA e esenţa evoluţiei, a creşterii, a dezvoltării. Poate nu mi-ar plăcea să fim ca naţie atât de workoholici ca japonezii, dar ideea de (auto)disciplină, de ambiţie, de competiţie reală nu prea există din păcate la noi. Deşi există pretenţii. Of, ce mi-ai făcut :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-a placut mult postul. nu stiu cat ai muncit tu la el, dar l-am citit pe nerasuflate. si tot nu stiu ce e mai captivant: povestea sau modul in care o redai? sa tot cunosti lumi noi, asa :) imi faci o pofta de calatorii!

    cu bine, draga Misaki!

    RăspundețiȘtergere
  6. @Lia: :)) Ma omori tu cu umorul asta al tau saltaret ca boabele de mustar cu hrean! Da, asa consider si eu, ca recunoasterea si aprecierea potentialului, de partea angajatorului, dar si rabdarea si implicarea pe termen lung, de partea viitorului angajat constituie cheia succesului. Insa ai dreptate, sunt foarte workaholici. Desi stau la birou cam cat noi, poate ceva mai mult, ei lucreaza efectiv si au mai multe responsabilitati; daca si-au terminat treaba, atunci isi ajuta colegii, fac ordine in dosare,etc. Cu cat esti mai saritor, cu atat esti mai apreciat si toata lumea te lauda in public :)

    @Corydalis: Imi pare bine ca ti-a placut, s-a intamplat sa am niscai inspiratie azi :) Of, si mie imi fac pofta de calatorii! Parca se uita urat la mine bagajele peste care se asaza praful in dulap, mi-e dor sa trag un troler dupa mine printr-un aeroport necunoscut :)
    Mersi frumos de vizita si comments! It means a lot to me! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Pentru cineva cum sunt eu, care se află într-o perioadă a căutării, a "vânătorii", vorbele astea sunt ca o gură de aer proaspăt. Doar că... sună prea bine. Spre utopic. Chiar utopic, pentru locul în care ne aflăm.

    RăspundețiȘtergere
  8. ei uite, povestea cu potentialul mi s-a dus la suflet. pentru ca asa ar trebui sa gandim si noi, nu sa credem ca ne nastem invatati... greseste doar cel ce nu vrea sa incerce, nu cel care munceste si incearca.

    RăspundețiȘtergere
  9. Foarte frumos scrii despre Japonia.Iti admir felul de a scrie si de a simti.Eu nu prea mai am timp de scris...de cand tata s-a stins anul acesta in august,nu mai am tragere de inima sa scriu.Dar citesc pe blogul tau,recunoscand treptat tot ceea ce povestesti.Felicitari.

    RăspundețiȘtergere
  10. Foarte simpatic modul tau de a descrie vanatoarea pentru job :-))
    Sigur ca ar fi interesant de aflat si cum e viata celorlalti, a celor care nu fac parte din aceste elite.
    Este cert faptul ca in Romania nu exista prea des aceasta sansa, a aprecierii potentialului, nu neaparat a experientei.
    Totusi, as fi curioasa sa aflu ce parere ai tu si ce parere au ei despre "Uimire si cutremur" a lui Amelie Nothomn.

    RăspundețiȘtergere
  11. @Day-Dreamer: Si eu sunt in cautare...Desi tot mai mult imi schimb perceptia despre ceea ce pot si vreau sa fac profesional vorbind :)Tocmai fiindca eu consider normalitate utopia asta :)

    @Zazuza: Of, da, sigur ca sunt de acord. Numai ca eu nu sunt angajator...As vrea sa pot schimba perceptia asta, macar la cativa oameni, de aceea am si scris despre sistemul japonez. Nu e perfect, am sugerat si asta, dar totusi...potentialul trebuie apreciat mai mult la noi :) Mersi de vizita, as always ^_^

    @April: Imi pare tare rau sa aud despre acel eveniment nefericit, sper ca April si floricele ei sa reinvie :)Multa sanatate lui Haruto si multa rabdare cu apartenenta sa la un grup, am citit si stiu ca este greu, ca este "half" si ca picii japonezi pot fi foarte rautaciosi. Diferentele sperie, dar sunt sigura ca o sa fie bine :) Multumesc frumos pentru comment ^_^

    @Lady Io: Mersi mult! :) Am scris si mai sus, in comments, ce se intampla cu cei care nu fac parte din elite: sunt respectati si au o viata mai buna decat middle-class de la noi. Atata doar ca insuccesul este foarte dur resimtit de ei, nu ca ar fi considerati paria, ci din ambitie si dorinta pentru mai mult si mai bine.

    Amelie Nothomb...:)) Am citit cateva carti ale ei, este foarte amuzanta. Iar in Uimire si cutremur a pus mult si realism, dar a si exagerat. Eu cred ca toate natiile au probleme cu strainii, japonezii nitel mai mult ca ceilalti, ei sunt "insulari" ;) In Japonia sunt tot soiul de contraste, de la amabilitatea si zambetele lor pana la atacurile impotriva strainilor de catre nationalisti fanatici...Ar merita dezvoltat intr-o postare :)
    Mersi de vizita si comment, o zi buna! :)

    RăspundețiȘtergere
  12. Mi-ai amintit de revolta frantuzoaicei Amélie Nothomb... Interesant!

    RăspundețiȘtergere
  13. Da, amcitit ceva despre cariera pe viata in "Kioto, orasul indragostitilor", cred. Romanul e cu atat mai interesant cu cat e vorba despre doua surori gemene, crescute in doua familii de conditie sociala diferita.

    RăspundețiȘtergere
  14. @Liviu Druga: Bine ai venit! :) Mersi de vizita :) Da, si eu o citesc pe Amelie, pune accentul pe laturile mai putin cunoscute ale Japoniei intr-un fel foarte amuzant si fara a se incurca in explicatii complicate de cultura si civilizatie. Deocamdata pastrez o nota foarte optimista pe blog, in povestile despre Japonia, insa vreau, desigur, ca oamenii sa inteleaga ca nici o tara nu este perfecta, nici macar cele considerate foarte civilizate. Cred ca este vorba de balanta personala, ce poti accepta si cu ce nu poti sa traiesti intr-o tara. De exemplu, eu stiu ca in Japonia se ascund multe capcane, atat pentru japonezi, dar mai ales pentru straini. Cu toate acestea, cat am trait acolo, am trait mult mai bine, din foarte multe puncte de vedere, nu numai financiar, decat am facut-o vreodata in Romania. Pe de alta parte, numai pentru un numar mic de straini traiul in Japonia este viabil pe o lunga perioada, cativa ani sau toata viata.

    Amelie surprinde bine esenta: Japonia este fascinanta, da dependenta, de aceea trebuie luata in doze mici-medii :) Atat in Uimire si Cutremur, cat si in Necunostinta de cauza, la sfarsitul istorisirii ea fuge din Japonia :))

    @Viorica: Multumesc pentru recomandare, am sa caut si eu cartea. De cine este scrisa? :)

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu cunosc prea multe lucruri despre Japonia si locuitorii sai, dar imi place foarte tare felul cum ai descris job-huntigul de acolo...imi da senzatia ca oamenii acestia sunt disciplinati in tot ceea ce fac.

    RăspundețiȘtergere
  16. @VertAnge: Da, asa este, sunt disciplinati, poate prea disciplinati pentru genul de oameni mai "latini" :)) Desigur, o structura asemanatoare par sa aiba si nemtii (desi nu sunt avizata sa afirm asta, cunosc numai cativa), ce e in exces dauneaza. De aici multe sinucideri, devieri sexuale si frustrari acumulate...
    Mersi de vizita, once again! :)

    RăspundețiȘtergere
  17. Misaki, mai trec eu pe-aici! :) Toate cele bune...

    RăspundețiȘtergere
  18. @Misaki Mi-a venit o intrebare: de unde vine pofta japonezilor pentru violentza, cruzime si etalarea lor in arta contemporana? Vreo carte, studiu, ceva, unde sa fie analizat acest aspect al lor? Merci

    RăspundețiȘtergere
  19. @Liviu: Foarte interesanta intrebare! M-am intrebat si eu, mai ales ca nu simti o asemenea violenta cand traiesti printre ei. Spre deosebire de Romania, unde eu resimt o violenta continua, in Japonia sunt rabufniri cand si cand. Imi amintesc ca am fost extrem de uimita si chiar dezgustata de violenta foarte descriptiva dintr-o carte a unui autor japonez, citita acum mult timp. N-as putea cita un studiu, insa imi amintesc ca am facut un mic research si am citit urmatoarele: dupa al doilea razboi mondial, japonezii s-au simtit acoperiti de rusine. Probabil ca se stie, insa eu trebuie sa afirm ca este absolut adevarat: onoarea este la baza societatii japoneze. A-ti pierde onoarea si a te acoperi de rusine este un motiv destul de bun pentru moarte, la ei. Nu stiu despre celelalte arte, insa in literatura majoritatea scriitorilor postbelici au reflectat prin violenta furia imensa care cuprinsese natiunea. Simteau ca si-au pierdut identitatea, imparatul nu mai putea ocupa locul de parinte spiritual, tot mai mult se insinuau elemente din cultura americana. Japonezii sunt foarte nationalisti or in acea situatie nu mai stiau care e locul lor in lume, cum ar trebui sa continue, cine sunt ei.

    Furia si depresia s-au mai diminuat, insa eu nu consider ca ar trebui subestimate, ele dainuie chiar si azi. Japonezii sunt prinsi intre niste traditii la care chiar tin si tendintele de meodernizare venite din Occident. Sunt cruzi in carti asa cum isi pun tone de machiaj negru si se imbraca in "maids" in centrul Tokyo-ului, arunca haiku-rile linistite si aleg sa socheze cu sex, violenta si moarte.

    Dupa mine, este manifestarea tuturor sentimentelor negative: ura fata de ei insisi ca si-au pierdut onoarea, ura fata de lipsa de identitate nationala si fata de "americanizare", dorinta de a sparge traditiile (in special la tineri), desi se simt puternic legati de ele, poate chiar si o anumita inclinare catre cruzime inerenta culturii lor care accepta lesne sinuciderea in schimbul onoarei.

    Merita dezvoltat candva :)

    RăspundețiȘtergere
  20. @Misaki. Multumesc, e un punct rezonabil de plecare pentru mine in mai buna lor intelegere. Daca dai peste vreo carte care sa vb despre asta, poate nu uiti sa imi dai si mie un mail. Il am "expus" pe blog. Toate bune! :)

    RăspundețiȘtergere
  21. Imi place cum ai descris " vanatoarea " de joburi , iar

    "Nu ni se cere experienta, ni se cere potential"

    este o idee foarte buna .

    Daca te uiti astazi intr-un ziar cu joburi este o cerinta stupida care NU poti sa o indeplinesti :

    Angajam Proaspat ABSOLVENT cu EXPERIENTA .
    Cum poti sa fii absolvent cu experienta ?

    RăspundețiȘtergere
  22. @Dan_k: Da, asa am crezut si eu, ca e o idee foarte buna la care poate o sa ajunga si angajatorii romani si europeni, in general, candva :)

    RăspundețiȘtergere