miercuri, 21 octombrie 2009

Despre incredere in societate si alte notiuni abstracte pentru romani

Spuneam in postul precedent ca nici nu apucasem bine sa fac cunostinta cu solul insular japonez (prin intermediul talpilor, desigur; am mai facut eu cunostinta cu solul si prin intermediul nasului, coatelor si genunchilor :P) ca ma simteam deja la adapost. Atunci nu i-am dat atata importanta acelui sentiment, insa acum, privind retrospectiv cu un ochi si nostalgic cu celalalt (miop cu amandoi insa :)), imi dau seama ca nu s-a produs spontan si ca s-a solidificat intru totul dupa aceea.

Una dintre provocarile acestei burse in Japonia este sa-ti gasesti singur o universitate care sa te accepte. Pana aici, nimic iesit din comun, DAR...nu numai universitatea trebuie sa te accepte, ci si un anumit profesor care iti va fi indrumator pe tot parcursul studiilor si, cand zic "indrumator", nu ma refer la the-"Hai, ia si matale un subiect de licenta si scrie acolo ce gasesti. Apoi vii frumusel la mine si ma uit nitel la titlurile capitolelor"-type (ring a bell, anyone?). Nu. In sistemul japonez, profesorul are o responsabilitate enorma, trebuie sa-l ghideze pe studentul sau in cariera, scop in care il invita periodic sa discute diverse aspecte ale vietii de student(planuri, greutati, lucrari de scris, abilitati etc), ii da toate datele sale de contact si are grija sa socializeze cu toti studenti sai la un sake si o masa buna ^_^  Nu puneti la inima, mai sunt si la ei exceptii de la acest model :P

Cu scopul de a gasi un profesor potrivit, am trimis zeci de emailuri, unele pe adresele lor personale ( I am not a stalker, yes?!), altele la tot felul de birouri studentesti. Am primit raspunsuri la TOATE, da, toate. Nu toate pozitive, unele cerand detalii, altele cerand scuze pentru ca sunt deja ocupati cu prea multi studenti, dar cred ca nu o data vi s-a intamplat sa trimiteti un mail in eter catre o institutie/persoana din Romania... Am gasit un profesor extraordinar, o sa mai auziti de dansul ^_^ .

Apoi, intr-o zi, cand ma intrebam vestejita de grija cum sa ajung de la aeroportul din Osaka la caminul meu din Orasul Uimitor (nume de cod, my name is Uimitor, O-r-a-s-u-l Uimitor), primesc un email de la o colega de facultate din Japonia (!) , dintr-un an mai mare (senpai, I'll explain later), care imi spune ca este si ea studenta a aceluiasi profesor si ca s-a oferit voluntar sa-mi fie "tutor" cat stau in Japonia. Desigur, sa nu-mi fac griji, Student Office s-a ocupat deja de toate formalitatile pentru cazare si ea o sa vina sa ma ia de la aeroport... Nu a facut numai atat, noooo, a mers cu mine pe la toate institutiile la care trebuia sa ajung pentru acte si pentru diverse utilitati, mi-a facut turul orasului si al universtatii, a scris toate formularele alea imposibile in kanji si...mi-a facut cinste cu primul ramen din viata mea.

De-a lungul anului, colegii si profesorul meu m-au sustinut continuu, japonezi necunoscuti se chinuiau sa-mi explice in engleza pe unde sunt la cel mai mic semn de dezorientare, vanzatorii, soferii de autobuz, ofiterii din statiile de tren, babutele si romanii de acolo (da, romanii din Japonia sunt o specie aparte, cel putin cei care nu au ajuns acolo din motive dubioase) m-au ajutat in cele mai diverse situatii, cu zambetul pe buze si fara sa cer cateodata. Nu-mi ajunge o postare, nu-mi ajung o mie, ca sa povestesc toate situatiile in care am ramas fara cuvinte la actele de responsabilitate sociala intalnite.

Pare utopic, nu? Cu toate astea, eu asta am intalnit in acel colt de lume. La Tokyo si la Osaka s-ar putea sa fie intr-o oarecare masura diferit, nu toti strainii primesc atata gentilete si am inteles mai tarziu ca, sub aparente, se afla realitati mai putin roz decat par eu a picta sarguincios aici pentru voi. Dar dati-mi o aparenta dintr-aceea in Romania si o sa fiu multumita! M-as lipsi de grija de furt, de a fi agresata de toti mistretii care cred ca ma flateaza cu privirile si remarcele lor scarboase, de tutuiala fata de oameni pe care nu i-ai mai intalnit vreodata (maestreeee, da-te mai incolo - impinge viguros in coaste caruciorul plin; la Paul: hai, ce-ti dau?; auzi, fataaaaaa), de groaza ca mi se va intampla ceva rau si toata lumea va trece indiferenta, de lipsa de valoare a unui "te rog", "multumesc", "dar am dreptate!", "faceti-va treaba, va rog!" , in fine...de nesiguranta in care traim.

Daaa, si marmota impacheta ciocolata in staniol...Singura cale pe care o vad eu este sa ma bucur de putinele momente in care avem incredere sa ne aratam omenia (da, mai exista, dar e ascunsa de frica etichetei de "fraier"): cand multumesc cu o inclinare a capului unui sofer care mi-a cedat trecerea si-mi raspunde la fel sau cand o angajata observa corect si amabil ca s-a taxat un produs de doua ori si repara greseala (da, exemple reale). Mai are cineva exemple dintr-astea pozitive? Fac colectie si le public ca sursa colectiva de alinare ^_^

Now that we got that out of the way , o sa ma intorc la firul epic initial si o sa  povestesc cum a fost prima zi in Japonia ^_^ ...intr-o postare viitoare. Stay tuned!

21 de comentarii:

  1. o cu totul alta lume. in vara asta am avut la Viena colegi de grupa cativa japonezi. ce politete, ce buna-crestere, ce oameni deosebiti! a fost o revelatie sa ii cunosc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Zazuza-san, da, alta planeta cum zicea cineva drag mie ^_^ Este uimitor de reconfortant sa traiesti in fiecare zi cu siguranta ca langa tine sunt oameni care nu vor ezita sa-ti intinda o mana de ajutor, ba mai mult, se vor feri sa te raneasca prin vreun cuvant sau gest...

    PS. Pot sa adaug blogul tau la blogroll, te rog? ^_^ Imi place sincer ^_^

    RăspundețiȘtergere
  3. Acum vreo saptamana (era intr-o zi de 13, marti :) ) gasesc pe strada niste acte de masina. Pe firma, fara numar de telefon, doar adresa. N-am cum sa aflu numar de telefon in momentul ala, asa ca ma indrept spre primul oficiu postal sa pun actele intr-un plic sa le trimit la adresa respectiva.
    Ajung la ghiseu, ii explic postaritei situatia, si imi spune ca "Stiti, ar trebui trimis prin prioripost ca sa nu se piarda, dar prioripost costa... Dar stati asa, ca ma duc sa imi intreb seful daca il putem trimite in interes de serviciu, si asa nu mai platiti nimic."
    Deja ma mirase atitudinea doamnei, asa ca m-am mirat si mai tare cand seful ei a fost de acord sa o trimita asa cum imi explicase ea.

    Mi se mai intampla lucruri din astea, (normale in alte tari!). Sper sa ajunga si la noi o chestie normala, si nu iesita din comun.

    RăspundețiȘtergere
  4. Irina, wow, asta da poveste de ridicat moralul ^_^ Mai ales ca e vorba de Posta Romana, employer of choice al celor care pot, in acelasi timp, sa-si pileasca unghiile si sa tzipe isteric, continuu, fara sa se repete :D

    RăspundețiȘtergere
  5. si la mine esti deja in lista de feeduri inca de la primul post. Povestile unor oameni ca tine imi place sa le ascult. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Si eu sunt fascinata de Japonia de cand am citit Shogun :) Vreau sa ajung acolo intr-o zi, macar sa beau si eu sake!! :))
    Apropo, ne cunoastem, sunt fosta colega de serviciu a lui Catalin.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ohayou gozaimasu,(buna dimineata) Miss Happy-san! Multumesc ca citesti micile mele postari, apreciez si eu intotdeauna o poveste buna, este inspiratie! ^_^

    RăspundețiȘtergere
  8. Ralu, sake...e bun numai fierbinte :))) Seamana cu o tuica foarte diluata. Mai bine incerci niste ume-shu, cocktail de fructe (prune japoneze, de obicei) si alcool ^_^ Eu am citit Shogun dupa ce m-am intors din Japo si radeam singura prin casa de adevarul valabil si azi al unor observatii din carte :D
    Ne mai auzim noi ^_^

    RăspundețiȘtergere
  9. Calin, mai scriu, mai scriu, dar trebuie sa povestesc catinel asa, ca am sufletul plin de povestile astea si vreau ca fiecare sa primeasca spatiul si atentia cuvenite ^_^

    RăspundețiȘtergere
  10. Of, mie nu mi s-a mai intamplat nimica frumos si civic constiincios in tara asta de foarte multa vreme. Incerc sa compensez asta facand eu mici lucruri. Astept cu foarte mare drag si interes noi episoade de pe meleaguri japoneze si ma bucur ca m-ai descoperit si asa si eu pe tine:))

    RăspundețiȘtergere
  11. ^_^ Si eu ma bucur! Micile gentileti sunt bune si pentru sufletul nostru si pentru ceilalti. Poate vei mai primi si rautati, dar sunt sigura ca mai sunt si oameni care vor aprecia cum trebuie gesturile tale. Doi oameni cu bun simt se vor recunoaste unul pe celalat, pana la urma ^_^

    RăspundețiȘtergere
  12. Ştii? Culmea e că mie mi se tot întâmplă lucruri de genul ăsta, ca dovadă am încredere că "dracul nu e chiar atât de negru". Ceea ce mă doare, uneori, căci am început să mă lecuiesc, este faptul că atunci când povestesc faptele despre care vorbesc, cu un entuziasm poate prea mare pentru ceea ce ar trebui să fie normalitate, nu excepţie, mi se ridică sprâncene şi sunt catalogată drept naivă. Noi, oamenii, putem fi frumoşi, dacă ne dăm şansa să fim.

    RăspundețiȘtergere
  13. Suntem surori de naivitate atunci ^_^ Dar mie nu-mi mai pasa de clatinarile din cap care-mi spun ca "o sa vad eu", momentele de politete si respect sunt nepretuite in tara aceasta ^_^

    RăspundețiȘtergere
  14. Ce departe suntem noi de civilizatie... Si desi mai vezi si pe la noi tendinte de intrare pe un fagas normal (ca pana la urma ce povestesti tu despre Japonia e normalitate (cred si sper), nu nesimtirea de la noi), mi-e teama ca sunt cazuri izolate si ca vor ramane asa inca destula vreme.

    RăspundețiȘtergere
  15. Atat de departe incat ii trebuie mii de ani luminii sa ajunga, ca sa-l parafrazez pe Eminescu^_^ Cateodata ma simt ca la un concurs de supravietuire de la TV: cat rezisti in Romania?

    RăspundețiȘtergere
  16. Da unde sta acest profesor ?
    Vreau si eu un asa profesor . ^_^

    Daca te-ai trezi intr-o dimineata si ar fii asa ( politicoasa si respectuoasa toata lumea )

    in Romania ai zice What the f...

    Slava Domnului ca nu este =))
    Ne putem baza pe faptul ca ramai fara portofel chiar si in fata sectiei de politie .

    RăspundețiȘtergere
  17. @Dan_k: Locuieste in Japonia, dar se plimba prin lume uneori :) Daca m-as trezi intr-o dimineata si Romania ar fi corecta, politicoasa si respectuoasa, m-as bucura ca pot trai linistita in tara mea, in sfarsit! :)

    RăspundețiȘtergere
  18. Deci tot ce am auzit despre Japonia si spiritul civic e adevarat. Asta ne lipseste noua romanilor. In Japonia se exagereaza cu formalismul, perfectiunea e undeva la mijloc.

    Cate ceva despre profesorii din invatamantul universitar si postuniversitar romanesc: pur si simplu nu pun suflet, sunt multi foarte bine pregatiti, foarte putini sunt buni pedagogi si nici unuia nu ii pasa ce se intampla mai departe cu noi, nici macar numele nu ti-l stiu. Ma gandeam acum ca daca ar fi sa merg sa cer o recomandare de la facultate pentru o bursa in Japonia nu mi-ar da nimeni pentru ca nu si-ar mai aminti niciunul cine sunt (am terminat facultatea in 2008). Foarte rar cate unul din ei mai are un favorit pe care il ia sub aripa lui protectoare, dar pentru asta trebuie ori sa fii sef de promotie ori sa fii o ruda sau copilul unei cunostinte apropiate.

    Adaug si eu la "sursa colectiva de alinare" o povestioara. Am venit la Bucuresti la un interviu, nu cunosteam orasul si trebuia sa ajung de pe 13 septembrie la aeroport. Ma intorceam acasa, nu locuiam in Bucuresti pe vremea aceea. Ma urc in autobuz si intreb o doamna la ce statie trebuie sa schimb. Imi spune ca trebuie sa schimb la Romana si mi-a explicat din ce statie treuie sa iau autobuzul indicat. Spre surprinderea mea doamna a coborat cu mine desi nu era statia ei, mi-a luat bagajul din mana si m-a condus pana la statia de autobuz. Mi-a mai dat niste detalii suplimentare in timp ce eu faceam plecaciuni de multumire si am vrut sa o rasplatesc, evident nu aveam ce sa ii daruiesc. Aveam un geamantan cu haine murdare...., la asta se rezuma averea mea, asa ca i-am oferit bani. M-am scuzat ca nu am altceva, a zambit si a refuzat politicos banii. Era o femeie modesta si am regasit in ea ceva din mama mea. Desi am intalnit-o o singura data imi voi aminti mereu cu placere de aceasta doamna care s-a abatut din drum sa ajute un "alien" :)

    exista si exceptii si daca ne-am educa cu totii copiii, nepotii nostri ar trai intr-o lume mai buna.

    Multumesc, Misaki, ca de obicei am savurat cuvintele tale, e tarziu, ne reintalnim maine. Si ca sa lamurim ceva, nici eu nu sunt stalker :)))

    cu drag,
    Diana.

    RăspundețiȘtergere
  19. @Diana: Multumesc pentru comentarii si pentru rabdarea de a citi, nici prin cap nu-mi trecea sa te banuiesc ca ai fi un "stalker" :))

    Frumoasa intamplare cu doamna care te-a ghidat, imi da speranta ca se poate si in Romania sa iesim un pic din cochilie si sa investim in cel de langa noi cu putina incredere :)

    Spirit civic...e un eufemism pentru Japonia, acolo societatea este viata! :D

    RăspundețiȘtergere