Postări
Pe atunci n-as fi putut sa raspund la uracioasa intrebare nici daca de asta ar fi depins viata mea. Tocmai terminasem facultatatea si ramasesem fara o ocupatie decenta de fluturat prin fata nasului celor care ma intrebau de viitor.
Copil fiind, am urat cu pasiune vesnicul "ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?". In mintea mea, eu insami eram o nebuloasa, ma exaspera faptul ca altii pareau a pune degetul senin pe o meserie, doctor, profesor sau avocat (the horror!) si gata, audienta adulta era toata un zgomot aprobator. That was the safe answer. Mai erau si ocazionalii robots-wanna-be sau printesele cu zambete ciobite (astazi asculta probabil un anumit gen de muzica, cu ritmuri pentru solduri), aveau succes la public si ei. Nedefinita mea fiinta viitoare n-avea. Asa ca aflarea scopului meu in viata s-a transformat intr-o *mica* obsesie. Si a fost ingaduitoare obsesia cat eram la adapostul etichetelor de "elev" si "student". Apoi a luat-o razna.
Sa nu-i spunem depresie, sa-i spunem fiinta-care-se-uita-absent-in-spatiu-de-dimineata-pana-seara, cu pauze de angst veritabil soldat cu lacrimi sarate ca naiba (there never was enough salt in my food) si doze mici de dat cu capul de pereti. S-ar putea spune ca am avut intuitie in copilarie, devenisem fiinta nedefinita. Si nu puteam sa traiesc cu o astfel de fiinta.
Ca la orice bifurcatie veninoasa in viata, am intrezarit doua cai: fie acopar rusinea cu o haina definita si "intru in randul lumii" cum ar zice bunica mea (e.g. ma marit si ma fac avocat), fie fac ceva total iesit din tiparul asteptarilor celorlalti, "calatorie initiatica" dupa mine, "scranteala" dupa spusele aceleiasi bunici. Tough choice, in special pentru your average Jane Doe like myself. Mi-a luat ceva timp, discutii si more angst pana sa-mi dau seama ca singura optiune viabila era scranteala, normal. Si-apoi, daca e vorba sa fie scranteala, atunci sa fie una over-the-top, asa am sezut eu stramb si cugetat drept.
Cand spun calatorie, spun loc indepartat, spun alt continent. Spun Asia, spun Japonia.
un motiv bun, o decizie inteleapta. scranteala sau nu, inima e facuta ca sa o mai si ascultam...
RăspundețiȘtergereImi vine sa ma intorc in trecut si sa ma bat pe umar, felicitandu-ma pentru alegerea aceasta. Mi-a schimbat viata complet, am invatat multe lucruri despre mine, despre cat de fericit poate un om sa fie atunci cand nu-si amana visurile, cand simte frica, dar isi impune sa fie curajos, despre cat de mare si frumoasa este lumea asta! ^_^
RăspundețiȘtergereÎmi ies în "cale" din ce în ce mai mulţi oameni care îşi iau inima-n dinţi. Culmea, eu am crescut cu gândul că "atunci când voi fi mare" se va petrece pe alte meleaguri. Nu s-a întâmplat. Pentru că mi-a lipsit ceva. Ceva ce pare-se că se încăpăţânează să reapară. Sunt semne.
RăspundețiȘtergereJaponia... hmm, Japonia!
^_^ Poate sa fie oriunde, daca ti-ai dorit candva sincer sa traiesti pe alte meleaguri si inca simti ca-ti lipseste ceva in viata, I say: go for it! ^_^ Si eu m-am incapatanat sa ma "auto-suprim" ani si ani, sa fiu un om normal, sa traiesc asa cum cere societatea...numai ca ceva murea in mine. Multumesc de comentariu, Day-Dreamer! ^_^
RăspundețiȘtergere:) cred ca sunt foarte multi oameni care au o dorinta patimasa de a calatori sau de a face acea calatorie initiatica si principalul motiv este acela: este ceva in noi care ne face sa murim, este ceva care ne cere sa calatorim, este sentimentul pe care l-ai descis in articol. acelasi sentiment il am de mai bine de 2 ani, din pacate nu pot pleca pentru ca am de terminat masterul, dar odata terminat voi face tot ce voi putea pentru a pleca spre Asia, Japonia.
RăspundețiȘtergerema bucur foarte mult ca am dat peste blogul tau, pentru ca aveam impresia ca sunt o persoana care viseaza cai verzi pe pereti.
@Sanziana: Visurile continand cai verzi pe pereti sunt cele mai tari, eu asa cred! ^_^ Da, sunt multi oameni care isi doresc asta, cu vremea vor fi si mai multi, doar pe alte meleaguri se cunoaste practica anului sabatic de ceva timp...Practic, prin blogul acesta, asta as vrea sa spun tuturor: nu ajunge sa dorim, sa ne lamentam, sa ne impiedicam in obstacole, trebuie sa luptam. Gata cu resemnarea mioritica, gata cu desktop-urile cu insule si ape verzui, intotdeauna exista o cale! Uite, visam impreuna caii aia verzi, sa-mi trimiti poze cand ajungi! :)) Multumesc de vizita ^_^
RăspundețiȘtergerecu placere!
RăspundețiȘtergereBlogul tau prin ochii cititorului. M-am gandit sa iti ofer viziunea mea.
RăspundețiȘtergereNu, nu o fac din altruism, mai degraba din egoism, pentru mine, vreau sa iti inapoiez
o parte din povara pe care ne-ai impartasit-o si sa pastrez atat cat pot duce.
Primul click: Alt narcisist caruia ii place sa vorbeasca despre el, asta a fost
primul meu gand. Rasfoiesc blogul si o apuc incetisor spre miaza-noapte in ordine
cronologica. Marti, 13 octombrie 2009, copilul bulversat dispare, sentiment starnit:
invidia. Urat sentiment. Sunt invidioasa pentru ca eu inca mai caut.
Plutesc indecis intre melancolie si invidie. Dor de un loc in care nu am fost niciodata,
e oare posibil? As lasa maine hartiile, biroul si colegii aroganti de servici pentru un
job mediocru in Japonia, sa simt ca traiesc.
Diana, un cititor fidel.
@Diana: Bine ne-am gasit! Toata lumea pluteste la un moment dat ^_^ Depinde de noi sa facem o alegere constienta, ce preferam: sa visam interminabil la unele locuri si la un fel de viata pe care ni-l dorim, dar este greu de ajuns la ele/el sau sa incercam sa obtinem ceea ce visam, sa plangem si sa ne bucuram cu fiecare pas? Eu cred ca mai bine sufar incercand decat sa sufar in inactivitate. Daca tu crezi ca in Japonia ai simti ca traiesti, atunci asa este, nu exista argumentele celorlalti, exista ceea ce simti tu. Pe drum o sa-ti dai seama mai bine de ceea ce cauti, poate chiar il vei gasi :)
RăspundețiȘtergereImi doresc sincer sa-si indeplineasca mai multi oameni visurile sau...macar sa incerce :)