luni, 19 octombrie 2009

Be not afraid of growing slowly; be afraid only of standing still

Cu sufletul contorsionat m-am urcat in avion. Nu dormisem deloc in noaptea (noptile?) precedenta(e), eram prea ocupata cu suisurile si coborasurile caruselului emotional. In lungile zile de pregatire pentru calatorie, anticipasem agitatia emotionala, ca "o sa-mi fie greu", dar una este sa-ti imaginezi asta in confortul tau psihic cel de toate zilele, alta este sa o simti. Nu stiu ce isi imagineaza oamenii despre cei care lasa in urma tot ca sa plece in necunoscut, cu adrenalina in vene, eu vad un angajat exemplar, poate chiar the dorky-type, care se hotaraste din senin sa faca bungee-jumping de pe cladirea firmei :D

Zburam pentru prima data in viata. Cand avionul a decolat, mi-am confirmat suspiciunile: desi m-am considerat toata viata o persoana conventionala si linistita, virand serios spre categoria "uncool", se pare ca aveam un mic monstrisor care adora provocarile, se ineca de ras la auzul sfaturilor prevenitoare si voia sa cunoasca tot, TOOOOOT. Am zburat si am zburat si am zburat si am mai zburat inca pe atat, you get the point. In total, aproximativ 14 ore. Trecand pe deasupra Siberiei, am privit culorile frumoase de dedesubt si mi-am amintit ca mai trecusem pe acolo: cu degetul, pe un atlas de scoala. Ce departe eram de casa!














Japonia incepea sa prinda contur, la propriu ^_^ Tot avionul se uita la insulele inverzite pe deasupra carora treceam, era o dimineata proaspata de aprilie, sezonul ciresilor infloriti. Aeroportul din Osaka este construit astfel incat ai impresia ca aterizezi in mare, perspectiva de care, bineinteles, monstrisorul adrenalinic s-a bucurat ^_^  Mi-am adunat toata increderea in sine de pe podeaua avionului, am inghitit acel nod nesuferit din gat si am urmat ceata de straini si japonezi, spunandu-le in gand celor de acasa "Hai sa vedem Japonia!".






















De vazut, intai mi-au vazut ei retina :)) Formalitatile de intrare in tara includ fotografierea si amprentarea fiecarui strain. Cardurile de rezidenti nu poarta degeaba titlul de "alien registration card" :D Ofiterii de la ghisee pareau severi, dar erau politicosi si se vedea ca-si faceau treaba constiincios. Nu stiu ce anume a declansat senzatia, dar m-am simtit dintr-o data foarte usurata, ca si cum as fi stiut ca va exista intotdeauna cineva care sa ma ajute in Japonia...

Cu acest gand reconfortant, am pornit in viteza catre iesirea din aeroport, realizand ca sunt acolo unde eram fiindca mi-a fost mai frica de viata care ma astepta daca nu-mi urmam visurile decat de greutatile care se iveau in calea lor.

Lasand la o parte evidenta intentie confesorie si tonul mai putin umil decat s-ar cuveni (I can't help it, I am, after all, proud of myself ), cred ca ati inteles mesajul iremediabil optimist pe care vreau sa-l blog-transmit. Da, Romania nu-i Japonia, iarna nu-i ca vara si tot ce zboara nu se mananca, stiu, realitatile romanesti ii inghit rapid pe naivi. Eu insa insist: dati-i si monstruletului visator din voi o coaja, unexpected things might happen ^_^

12 comentarii:

  1. I can't wait for the rest of the story. Imi place cum scrii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Arigatou gozaimasu, Irina-san! ^_^ (emoticon-care-face-o-plecaciune)

    RăspundețiȘtergere
  3. E bine că scrii despre experienţa ta. Vei înţelege mai bine Japonia. Vei descoperi chiar şi lucuri pe care nu le ştiai despre tine. Eu am stat doi ani la Shanghai. ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Iulia, pozele din blogul tau sunt foarte...vii, imi dau posibilitatea sa-mi imaginez China ^_^ O sa "ma folosesc" de ele si de vorbele tale pana cand ajung sa vad o parte din China cu ochii mei, in viitorul apropiat, hopefully ^_^ Da, si eu cred ca voi intelege mai bine Japonia scriind despre ea. Sper sa inteleaga si cei care citesc randurile scrise de mine ^_^ Azi am descoperit, scriind, ca am avut incredere in societatea aceea chiar de la inceput. Ultimul tau post e in iunie 2009, iar aici ai folosit trecutul, ai lasat Shanghai-ul pt un alt coltisor de lume? ^_^

    RăspundețiȘtergere
  5. L-am lăsat pentru sungurul colţişor unde mă simt acasă - Bucureşti :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu ma declar un spirit nomad, ma simt acasa unde sunt cei dragi mie. O data, m-am simtit acasa la intoarcerea din Romania in Japonia, cand am pornit o conversatie amuzanta cu ofiterul de la vama care cerceta curios, numai din ochi, batoanele mele de ciocolata ROM :))

    RăspundețiȘtergere
  7. Deşi 14 ore înseamnă mult prea mult pentru mine, căci prefer să am picioarele pe pământ (la propriu)... cred că ajunsă acolo n-aş mai da doi bani pe teama mea.

    RăspundețiȘtergere
  8. Da, cu adevarat asa ar fi! Mi-e ciuda ca nu pot sa descriu mai bine ce cavalcada de emotii produce calatoria aceasta spre ceva atat de indepartat si misterios!

    RăspundețiȘtergere
  9. Nici eu n-am dormit vreo 2 nopti inainte de plecare si am simtit o usoara frica de necunoscut. Parca nu-mi vine (desi dupa 2 ani de cand am revenit) sa deschid sticluta cu esente din Japonia.

    RăspundețiȘtergere
  10. ^_^ E greu, dar si plin de recompense, in acelasi timp. Daca tineam numai pentru mine, nu cred ca puteam sa raman in Romania. Esentele impartite cu alti oameni raman si mai bine in memorie, ba se proiecteaza si in viitor ^_^ Eu asa am simtit ^_^

    RăspundețiȘtergere
  11. citez:"Formalitatile de intrare in tara includ fotografierea si amprentarea fiecarui strain. Cardurile de rezidenti nu poarta degeaba titlul de "alien registration card" Ok, vorbeam mai devreme de robotei, din punctul asta de vedere nici japonezii nu sant diferiti singura diferenta ar fi ca macar in Japonia se vad rezultate...

    Pana acum 2 ani Parisul era un vis, pana in februarie si Barselona tot un vis, cine stie, poate intr-o zi o sa trec si Japonia la vise implinite. Poate nu o sa am ocazia sa stau mai mult de o saptamana, dar ceva ma atrage la tara asta, nu stiu ce are atat de deosebit, ceva ma cheama.

    Nu sunt o persoana nefericita si nici nu consider ca Romania este izvorul tristetii mele, pur si simplu vreau sa dau curs acestei chemari, sa iau pulsul Japoniei, sa ma amestec printre oameni, sa visez si acolo putin. Vreau mai mult de la viata, cu totii meritam mai mult.

    Ar trebui sa intindem mana cuiva fara sa asteptam ajutor in schimb, sa dam inainte sa luam, sa fim mai unmani. Schimbarea e la noi si poate asa, peste cateva secole vom ajunge Japonia din urma. Poate asa urmasii nostri se vor bucura de linistea pe care o merita si li se va intinde o mana de fiecare data cand se vor impiedica in loc sa fie calcati in picioare de cei care vor sa ajunga in varf.

    Chiar daca nu e o tara asa cum mi-as dori, Romania are oameni, locuri, lucruri dragi mie care dau frumusete vietii. Tine de noi sa le alegem si sa le culegem.

    Nu poti lua totul cu tine si odata ce ai plecat risti sa nu-ti mai gasesti locul nicaieri. Sa nu te mai simti acasa nicaieri.

    As pleca un an, doi, poate chiar 5 dar nu, nu pentru totdeauna.

    Diana.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Diana: Sigur ca da, sunt atat de disciplinati si ordonati incat par robotei, insa nici un robotel n-ar putea sa defuleze, sa scoata la inveala toate acele lucruri interzise la suprafata societatii in moduri asa bizare si extreme! :D Sunt oameni, o spun cu mana pe inima, numai ca oameni compusi in mod voluntar dintr-o parte ce pare masinarie, numai ca necesita eforturi imense, dar nevazute pentru a fi intretinuta ca atare :)

    Si eu m-am gandit inainte sa plec cat vreau sa stau plecata^_^ Am ajuns la concluzia ca deciziile se iau pe parcurs, in functie de lucrurile pe care le ai si lucrurile pe care le vrei :)

    Intuiesti insa foarte bine ca odata ce ai plecat sufletul tau se imparte oarecum: te simti acasa in ambele locuri, dar in niciunul complet. Ca sa ma fac inteleasa, am vazut multi, multi oameni plecati din tarile lor pentru perioade variabile de timp, unii pentru multi ani, altii pentru unul-doi sau cateva luni. Cei care tinteau catre multi ani se simteau acasa in noua casa, insa, invariabil, ii prindea din cand in cand o nostalgie dupa vechea casa...ce le trecea aproape imediat cand o revedeau. In unele cazuri, vechea casa e doar ca o pofta de cutare sau cutare aliment, ajunge uneori sa-l adulmeci ca sa-ti dai seama ca nu-l mai vrei cu adevarat. In alte cazuri, dupa mai multe episoade de nostalgie iti dai seama ca tot vechea casa e mai acasa, desi asa nu inseamna ca nu te-ai simtit acasa si in noua casa.

    Am complicat totul, nu? :))) Asa se intampla cu acest "acasa" atat de misterios ^_^

    RăspundețiȘtergere