vineri, 23 octombrie 2009

Alo, aici un om de pe Marte, unde sunteti pamantenilor?


Pe nici macar un cartonas decorat excesiv cu markere roz si Kitty-chan stickers nu scria numele meu, niciunul dintre japonezii nerabdatori nu ma astepta pe mine. Haruka, tutorele meu, nu era de gasit.

Dar zau daca m-a lasat monstruletul adrenalinic sa ma panichez si eu, ca omul :D De cum s-au deschis usile automate am vazut un petec de cer senin si autobuze disciplinate, asteptandu-si calatorii, fiecare sub indicatorul lui...care anunta intr-o japoneza plina de kanji imposibili destinatia...Un potop de scuze: Haruka si parul ei admirabil de non-japonez (a se citi: cret) spuneau povestea unei mari intarzieri. Intarziere, care intarziere? Abia ce trecusera cateva minute de cand trebuia sa aterizeze avionul meu, ajunsesem mai devreme!  A clatinat misterios din cap, gest intalnit apoi ori de cate ori ceva sau cineva intarzia: inadmisibil, punctualitatea e mai sfanta decat sarmalele gratis moastele pe la care face Tanti Aglae pelerinaj ( vedeti aici ce are Iulia de zis despre asta, e mega funny!).

Soferul autobuzului imi face o plecaciune reumatica, era in varsta omul, imi pune bagajele in cala si pornim spre Orasul Minunat la exact timpul destinat plecarii, nici un minut in plus sau in minus (wee-wee, I'm telling you! o_o ) Tot drumul m-am minunat de orice, de parca tocmai venisem, cu ceapa si slana cu tot, la oras.

















click pentru a mari
In centrul Orasului Minunat, am dat autobuzul pe...tren. O, da, japonezii folosesc trenurile de viteza pentru a ajunge de la o statie la alta, cam cum am folosi noi tramvaiul. Trenurile sunt peste tot, JR sau Hankyuu, private, te duc cat ai zice sakana (adica peste) de la un capat al orasului la celalat si de la un oras la altul. Tragand bagajul imens dupa noi (whaaaaat, not every day you're packing your whole life in a suitcase ^_^ ), ajungem pe peron si...raman cu fraza suspendata in aer cat timp trece pe langa noi vijelios un kaisoku, tren express care la noi ar fi probabil...um, nu, nu are termen de referinta ^_^. Ma uit la panoul electronic si constat ca a trecut prin gara exact la ora anuntata.

Caminul este...well, nu merita denumirea de camin. Ar trebui sa i se spuna "ansamblu rezidential". Fiecare student are camera lui, cu baie, balcon si o chicineta, dotata si mobilata cu tot ce trebuie. Spatii comune, TV rooms, bucatarii mari si spalatorii la fiecare etaj, sali de conferinta, sala de gimnastica, atelier pt hobby-uri, camera traditional japoneza, cu tatami pe jos, sali de consiliere...sa continuu? ^_^ Fetele de la biroul caminului  ma intampina toate un zambet, de parca as fi fost la hotel. Din toate colturile apar studenti, unul mai izbitor de diferit decat celalalt, din toate partile lumii. Lumea aceasta curata, corecta, punctuala, eterogena si excesiv de ordonata se invarteste cu mine, nimic nu este familiar, nicio atitudine nu este balcanica.

Lucrurile si oamenii familiari ne dau un confort pe care il subestimam. Le blamam zi de zi, ne barfim colegii si tipam la iubiti, uram acelasi peisaj de acasa spre firma si aceleasi week-enduri jertfite supermarketurilor aglomerate. In acel moment totusi, in ochii mei vesnic cautatori de nou, familiarul tocmai isi recapatase locul.

As fi vrut sa sun acasa, sa le spun ca sunt teafara, ca le duc deja dorul, ca Japonia e straina, ca e alta planeta, ca as vrea sa fie si ei martieni, sa fim toti martieni impreuna. Am adormit, cu valiza nedesfacuta, in mijlocul camerei si fereastra de calculator indicand arid lipsa oricarei conexiuni Internet.

Noutatile insa abia ce incepusera a se rostogoli sumo-like peste mine, a doua zi urma sa fac cunostinta cu ele...organic ^_^

12 comentarii:

  1. excelenta comparatia aceea, "cu ceapa si slana la oras". tot umbland prin lume (nu prea mult, e drept...) si gasind lucruri functionale, am avut aceeasi senzatie, a omului smuls din viata lui de satuc uitat de lume si parasutat in marele oras :). asta, desi sunt nascuta/crescuta la capitala :)). ce pot sa zic, diger cele scrise de tine, si astept episodul urmator, ca sa ma pot minuna exact cum ziceai tu pe blogul meu: eeeeeeeeeeeeeeee!

    RăspundețiȘtergere
  2. Si eu tot oraseanca get-beget...Oricum, orice strain care ajunge acolo are o reactie asemanatoare...la diferite intensitati, in functie de unde vine ^_^

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit pe nerasuflate toate postarile de pana acum:-)
    Ma gandesc ca daca mie mi-e greu cand revin de printr-o tara europeana sa ma adaptez la mitocania agresiva de aici, cred ca este si mai greu atunci cand vii dintr-o tara ca Japonia.

    RăspundețiȘtergere
  4. Oooo, foarte greu, intr-adevar! Y_Y Japonezii imi spuneau ca am fost cu siguranta japoneza, intr-o alta viata (mare, mare compliment din partea lor). Cand am venit, eram atat de sensibila si zambitoare incat mai ca m-a pufnit plansul cand un mojic pe strada a facut niste comentarii specifice sau cand diversii cunoscuti incepeau cu misto-urile cu gheise si chestii mici si "aia sunt inapoiati/ciudati/urati"...Nu stiu sincer de ce romanilor li se pare ca sunt cei mai destepti/frumosi, daca s-ar vedea prin ochii strainilor...

    RăspundețiȘtergere
  5. Especially when the suitcase is full of dreams...

    RăspundețiȘtergere
  6. It's like I'm reading a book, scrii foarte frumos si-mi place si subiectul :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Yeah, full of wonderful dreams, always actually, even now ^_^

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc, Sim! Ma bucur ca gandurile mele capata forme placute altor oameni, in felul acesta nu mai tin toate japonizmele exclusiv pentru mine ^_^

    RăspundețiȘtergere
  9. Matusa mea a lucrat o vreme ca traducatoare la un combinat. Intr-o zi a venit o delegatie de japonezi. Cand i-a intrebat cum i se par romanii, au raspuns "Nu prea va deosebim, semanati intre voi atat de mult!!!". :) Asta apropo de faptul ca tuturor ni se pare ca suntem unici, ca asiaticii "sunt toti la fel" etc. Frumusetea diversitatii, exact asa cum spui si tu...

    RăspundețiȘtergere
  10. ^_^ Da, si lor li se pare ca suntem toti la fel cum nu putem noi sa-i deosebim. Dupa un an acolo insa, pot acum nu numai sa-i deosebesc pe japonezi intre ei, ci si pe coreeni, chinezi, mongoli, vietnamezi, cambogieni, etc. Descifrez si limba vorbita de multe ori. Iar de existenta diversitatii ma bucur din suflet, asa avem multe de invatat si de vazut ^_^

    RăspundețiȘtergere
  11. 23 octombrie 2009, copilul descide ochii, distinge lumini si umbre, se contureaza in forme, Lumea prinde culoare. Entuziasm si curiozitate, usoara tristete, imensitate, nou, aventura. Invidia dispare.

    Recunosc, ma asteptam la ceva socant, dar prima ta zi acolo a fost extraordinara.

    As vrea sa pot sa-ti spun asa: "Plangi? Nu plange, maine vei gasi un nou inceput. Ia-l! E darul meu pentru tine"

    Insa cum mai poti gasi consolare cand lumea in care te-ai nascut ti se pare straina?

    Incep sa cred ca ar fi mai bine sa nu ajung niciodata acolo, niciodata in orasul UIMITOR. Pana si cuvantul niciodata imi pare mai bland acum. Si totusi, vreau sa traiesc printre OAMENI.

    Am decis sa renunt la identitate, de azi voi fi: cititorul.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Cititorului: :D Prima zi si fiecare zi care i-a urmat au avut ceva magic in ele, fie ca era o zi fericita, fie ca era un abis de dor ^_^ Multumesc pentru dar :) Odata cu tine imi recitesc si eu postarile si ma bucur fiindca in ultima vreme m-am temut tare sa nu se estompeze totul incet-incet si insidios pana nu mai ramane nimic...
    Acum imi amintesc de cum ieseam in fiecare zi cu aparatul foto in mana, pregatita sa explorez si sa descopar...viata :)

    RăspundețiȘtergere