Sunetul sensibil al Japoniei

Sunetul unui samurai inutil lumii care l-a creat. Sunetul primului rasarit de pe Fuji-san. Sunetul umbrelelor colorate in ploaia torentiala. Sunetul zambetelor care ascund. Sunetul impietririi in timp a sunetului. Sunetul izolarii unui suflet langa mii altele la fel. Sunetul setei de cunoastere, al curiozitatii inocente, al timiditatii. Sunetul care desira un fir in lucratura oricarei fericiri. Sunetul sensibil al Japoniei.

Nengajo sau Anul Nou adus de o carte postala

Copil sau adult, intotdeauna mi-a placut momentul in care un personaj de desen animat sapa un tunel adanc-adanc care-l ducea cu viteza cadrelor de animatie in China. Lumea se rasturna dintr-o data, pe fundal se auzea o melodie ca un clinchet de pahar din cristal fin si distantele erau abolite: la capetele tunelului asteptau aceleasi vietati, numai ca una dintre ele avea ochii mijiti. 

Un prim misionar iezuit a spus ca in Japonia intalnim aceleasi lucururi ca in Europa...doar ca pe dos, ca si cum ar fi lumi in oglinda.  Dupa Kurisumasul cuplurilor ma asteptam, pe buna dreptate, la un An Nou al familiei. Problema era ca familia mea se afla de cealalta parte a oglinzii...Cu toate acestea, Japonia mea este una a solidaritatii, o Japonie in care nu esti lasat de izbeliste sa cauti solutii singur. Asa ca am fost adoptata intr-o familie japoneza si am petrecut un An Nou traditional japonez, toate datorita unei fiinte cu radacini in Romania, insa trunchiul si coroana in Japonia.

 

Anul Nou "rasare" in Japonia la fel ca soarele de pe steag, cu multe ceremonii frumoase. Intr-o cultura in care notiunea de "prim, intai" are o deosebita importanta, Anul Nou este ca un val al timpului ce primeneste tot ceea ce este vechi pentru a-l reinventa. Aceleasi gesturi isi leapada haina trecutului si imbraca haina tesuta cu speranta a prezentului si viitorului. Atfel, primul rasarit al Noului An - hatsuhi - , primul zambet - waraizome -, primul vis - hatsuyume -, prima zi de lucru, primul rand de litere, toate sunt sarbatorite cu entuziasmul oricarui inceput. Chiar si oamenii sunt noi, totul este nou si, deci, nelimitat in posibilitati.

In asteptarea calatoriei catre traditie si familie faceam ultimele pregatiri. Printre bagaje si cadouri era cat pe-aci sa pierd din vedere golirea cutiei postale de ocazionalii fluturasi cu promotii. Contemplam ideea de a le inchiria cutia mea postala pentru petrecerea de Revelion, mirosuri imbietoare de litere tiparite si fete slabute care isi zambeau una alteia dintre pagini fara invidie. Dar aveau un intrus, unul micut, roz, cu litere latine aplecate, scrise de o mana gingasa, cu multa veselie de la animalutele desenate. Acest intrus era un nengajo, o carte postala de Anul Nou. Un nengajo trimis unui strain de catre o japoneza, impreuna cu toata insemnatatea lui de acceptare in grup si doldora de ganduri bune. Kei-chan, multumesc, multumesc, iti multumesc!

 

Posta japoneza este mare atleta zilele acestea: alearga la cursa contra cronometru si iese campioana. Ea garanteaza tuturor sustinatorilor ei japonezi ca orice nengajo depus pana pe 25 decembrie va ajunge negresit la destinatarul ei in prima zi a anului. Considerand ca un japonez obisnuit trimite in medie cam 32 de carti postale si ca Posta aproximeaza numarul total de carti postale expediate la 5 bilioane/trilioane!!! trebuie sa ii acordam atletei onorurile cuvenite. Nimeni nu este uitat: rude, prieteni, colegi de serviciu/scoala, profesori, diversi prestatori de servicii, in virtutea acestui obicei foarte vechi. Singurii care nu primesc nengajo si isi anunta din timp indisponibilitatea de a primi sunt cei in familia carora s-a inregistrat recent un deces. 

Cureierand de curand prin librarii fusesem surprinsa de numarul foarte mare de carti postale la vanzare. Cele mai multe contineau simbolul zodiacului chinezesc pentru Noul An. In anul Cainelui, de pe cartile postale zambeau stangaci, dar adorabil mii de Snoopy Dogs, iar in Anul Soarecelui Minnie si Mickey Mouse faceau legea. Unele carti postale erau imaculate, asteptand nerabdatoare desenele amuzante facute de mana expeditorilor insisi. Instrumentele de personalizare erau la mare cautare pentru amatorii de hand-crafting si pentru designeri.

O traditie pozitiva ca aceasta este promovata si in randurile tinerilor care, in mod surprinzator, renunta la email cu aceasta ocazie. Atragatoare este si loteria cartilor postale preplatite. Nu se castiga sume importante insa, ci mai degraba ustensile casnice si obiecte micute.

 

Pe micul meu nengajo nu sedeau cuminti niste kanji care sa alcatuiasca un traditional "(Shinnen) Akemashite omedetou", ceea ce inseamna literal "Multa fericire pentru tine in zorii Noului An". In schimb, dansau frenetic, cum numai niste litere latine scrise de o mana japoneza pot, urari ce mi-au tinut de cald tot drumul pana la Tokyo cu autobuzul de noapte. Cartea postala a lui Kei-chan si cu mine am dormit linistite alaturi de ceilalti pasageri in timp ce autobuzul traversa nocturn Japonia spre o destinatie...familiala, dar deloc familiara.
 (to be continued...)

Frigul naste nebuni frumosi si soare cu dinti

In Niigata, pamantul unde creste verde crud dulcele orez japonez am intalnit cu adevarat iarna. Nici nu puteam iesi din masina, cu toate ca aveam o haina pentru care m-ar invidia orice patruped ai carui ochi nu se vad de blana intretinuta cu Foltene. Mie imi inghetau si gandurile in stare de norisor pufos. Dar ei faceau surf. In ianuarie. 

 La doua ore de Niigata, tot in ianuarie, Tokyo arata asa:

 Japonia ar trebui sa se numeasca Tara celor Patru Anotimpuri...Zilnice. 

Gafele japoneze ale lui Misaki (1)

 Amintirile ar putea fi stocate cronologic si alfabetic in cotloanele mintii noastre. As completa cu degetele manjite de pix un numar de ordine format din cifre si litere, as verifica daca amintirea dorita este disponibila, daca nu a fost deja imprumutata cuiva sau corupta, daca nu i s-au rupt filele sau daca nu cumva exista o editie mai noua. Domnul librar, Creierul Plin de Creturi, s-ar uita la mine peste ochelarii de pe nas, s-ar rasuci pe calcaie plictisit si mi-ar aduce din depozit amintirea ceruta. M-ar pune sa semnez si ar plescai nemultumit cand eu as pleca spasita, ca un hot cuprins de remuscari, cu propria amintire...devenita bun public.

Nu orice amintire poate deveni bun public, insa. Numai cele haioase sau, dimpotriva, oripilante. De la amintire la legenda urbana drumul e plin cu obstacole - ici un lapsus, colo o infloritura - amintirea care a devenit legenda nu mai e aceeasi amintire.

M-am asezat usor pe scaun, care a scartait ca toate scaunele de biblioteca, oftand din rarunchi de dorul soarelui si al aerului proaspat. Am deschis amintirea, n-avea nimic de a face cu timpurile acestea, cu zapada, cu Mos Craciun sau cu iarna friguroasa.

Misaki abia incepuse sa invete japoneza. In grupa incepatorilor erau 2 nemtoaice libertine, 5 chinezi care formau o bisericuta numai pentru enoriasii de aceeasi nationalitate, 1 barbat din Tadjikistan ce visa la un harem multicultural, 2 coreeni cu nume imposibile si o romanca. Profesorii japonezi erau mereu zambareti, desenau pe tabla tot soiul de animalute ce se metamorfozau in kanji pierzandu-si suflul si ii puneau pe elevii straini sa repete ca la clasa I: ka ki ku ke ko. Misaki era constiincioasa, as always. Sa repete i se paruse ciudat la inceput, incercase sa-si inabuse un ras obraznic, care apare din senin in salile de clasa si pare imposibil de oprit. Incet-incet insa reusea sa adune niste cuvinte si sa faca un sarpe din ce in ce mai lung. Completa cu gesturi, cu multe zambete si ofta cand ar fi vrut tare-tare sa spuna ceva, dar trebuia sa taca. Mare sacrilegiu.

Increzatoare si mandra ca stie a vorbi japoneza, unde a vorbi e un eufemism, se indrepta catre un magazin 100Yen sa cumpere sacii de gunoi de diferite culori, trebuinciosi colectarii separate. Ajunsa la micutul magazin a scotocit amarnic, dar nu a dat de nimic care sa le semene. Trebuia sa-l intrebe pe domnul in varsta din spatele tejghelei. A inceput cu toate formulele de politete invatate, deci cu un singur cuvant. Domnul i-a zambit politicos si speriat ca va incepe sa turuie intr-o engleza dintr-aceea de neinteles. Misaki i-a zis clar, domnule, vreau sa cumpar gumi bags. Gumi? Se indoia cu tot capul, de la dreapta la stanga. Da, gumi, Misaki stia prea bine cum se zice la gunoi, ce naiba!

Domnul i-a mai zambit o data si alearga in spatele magazinului. Misaki se felicita cu palmele pe ambii obraji, am vorbit in japoneza, am vorbit in japoneza. Domnul se intoarce cu un pachet, Misaki plateste euforica fara macar sa-i arunce o privire cumparaturii pipernicite. Ia trenul fredonand in minte Treceti batalioane romane Carpatii si ajunge acasa.

Deschide pachetul ca sa aseze fiecare sac la locul lui: rosu pentru resturi de mancare, gunoi menajer simplu; verde pentru plastic si capacele sticlelor, albastru pentru hartie si carton. In loc de sacii curcubeului, pachetelul continea mii de pungute cat o palma...transparente...Buddha stie pentru ce!

Misaki nu stie daca sa rada sau sa dea fuga la dictionar. Se hotaraste la amandoua. Gunoi se zice gomi, ゴミ. O litera gresita si Misaki va trebui sa-si tapeteze camera cu mii de pungute si pungisoare transparente.

Pasi pierduti, drumuri ratacite

Gratie Muzei-chan am aflat ca s-au aprins luminitele de Craciun la Tokyo. Nu-mi trebuie mult pentru a mi se declansa nostalgia. Stiu sigur ca si acum o particica din mine se plimba pe sub copacii aceia cu radacini pe Pamant si trunchiuri extraterestre, se opreste ganditoare in fata unei cafenele cu terasa incalzita si paturi pe Omotesando, uimita ca japonezii savureaza un vin fiert cu scortisoara, se leagana alene pe stradute cu trafic molcom, de mos cu barba, alearga nebuneste pe zebrele din Shibuya, cea mai mare intersectie pedestra din lume. Domnisoara sturlubatica si suratele sale japoneze se amesteca la cumparaturi, toate purtand nestanjenite fuste si ciorapi pana la genunchi, admirandu-se una pe cealalta cu ochi frumosi, dezgoliti de critica sau invidie.

Alergati si voi cu mine?