Povesti din Uruguay

Antoaneta o sa povesteasca despre Uruguay joi, la Muzeul Taranului, incepand cu ora 19. Intrarea va fi libera, iar povestea se va impleti cu imagini si muzica. Eu ador povestile de departe, voi? :)

Verdele jad al ceaiului (IV) - A cup of tea per day keeps the doctor away!

Spuneam in postarea anterioara ca sunt necesare doua conditii pentru a ne putea bucura de un ceai cu adevarat gustos: ceaiul sa fie de calitate si sa fie bine preparat.

Oricine stie sa faca un ceai. Se fierbe apa si se toarna peste musetel, tei sau fructe de padure la pliculet, iar apoi se asteapta pana se coloreaza frumos. Insa in cazul ceaiurilor negre, verzi, albe, oolong si puerh, dupa o asemenea preparare ne vom intreba inevitabil de ce sunt amare sau de ce nu au aroma mentionata pe pachet...Raspunsul sta in temperatura apei, un detaliu mic, dar care face o diferenta mare.

Prepararea este o etapa foarte importanta.  Am observat cu dezamagire ca unele „ceainarii” nu-i acorda locul cuvenit, marginindu-se a aduce la masa apa extrem de fierbinte si un pliculet cu ceai, fara a tine cont ca ceaiurile nu suporta asemenea temperaturi in general. Cea mai intalnita greseala in prepararea ceaiului, una pe care am facut-o si eu la inceput, este sa torni peste el apa clocotinda, abia luata de pe foc. Oricat de bun, calitativ vorbind, ar fi si oricat de aromat, ceaiul va deveni amar sau isi va pierde mult din aroma, astfel incat, in loc de ceai negru cu bogata aroma de caramel sau Irish Cream veti bea apa fiarta colorata la care va trebui sa adugati zahar sau miere ca sa aiba un gust.

Asadar, o preparare de baza corecta ar fi urmatoarea:

•  dozam cantitatea de ceai uscat – 3 lingurite la un ceainic de 400 de ml;
•  punem apa la fiert si cand incepe sa clocoteasca o luam de pe foc;
•  asteptam sa se raceasca in functie de indicatiile specifice ceaiului respectiv;
•  pentru ceaiuri verzi  asteptam cam 10 minute sau pana cand apa ajunge cam la 65-75 grade Celsius  (daca aveti termometru de bucatarie). La acel moment nu va mai fi „aburinda”.
•  pentru ceaiurile negre  asteptam cam 5-7 minute, ele putand suporta o temperatura usor mai ridicata  de obicei, insa nu foarte ridicata altfel capata un gust neplacut, de ars.
•  se infuzeaza cateva minute (la fel, in functie de ceai si de cat de intensa vrem sa fie aroma, eu astept  cam 2-3 minute) si turnam in boluri/cescute/cani.

Pentru alte metode ce presupun preincalzirea ceainicului si a cescutelor, CaleaCeaiului explica foarte bine, in poze, AICI.

Ca instrumentar, nu e nevoie de nimic complicat, insa recomand folosirea unui ceainic cu sita inclusa pentru usurinta prepararii. Un proverb japonez spune ca fara ceai nu poti sa vezi frumusetea si adevarul. Oare ar explica asta o pasiune nebuna pentru chawan, cupele de ceai folosite in ceremonia ceaiului, sau yunomi, cupele de ceai pentru uz zilnic? 

Yunomi

Photo Credit @ elmstudios' Flickr Stream

Yunomi

Photo Credit @ clayglazepots' Flickr Stream

Set de ceai

Photo Credit @ arboreus' Flickr Stream

Tokoname Kyusu (tip de ceainic japonez)

Photo Credit @ Kaiso Iwasaki's (wonderful) Flickr Stream

Photo Credit @ Adam Struggles' Flickr Stream

In principiu, ceaiul se bea neindulcit pentru maximizarea beneficiilor sale. In Japonia nu se ofera zahar sau miere pentru a indulci ceaiul verde, iar wagashi sau alt tip de snack ce-l acompaniaza cateodata sunt foarte putin dulci pentru a nu distrage de la gustul lui natural. Poate ca noi nu percepem acest lucru, insa, aproape fara exceptie, oamenii care au venit din Japonia in Romania mi-au marturisit ca majoritatea mancarurilor si bauturilor li se par foarte dulci/sarate/grase. Daca le dati timp, papilele gustative vor face ajustarea si veti simti gustul delicat, specific fiecarui tip de ceai. Eu am inceput cu genmaicha intr-un mod providential, avand in vedere ca acesta are un gust si o aroma intense, mai usor observabile, asemanatoare boabelor de cafea prajite. 

Motivatiile pentru a bea ceai zilnic variaza. O componenta importanta ar fi beneficiile asupra sanatatii, desi nu toate afirmatiile legate de acest aspect sunt fundamentate stiintific solid. Se stie ca ceaiul verde contine antioxidanti, ajuta la reducerea riscului de accident cardiovascular, grabeste oxidarea grasimilor (proprietate pentru care a ajuns sa fie cunoscut ca produs ce “slabeste”), are activitate antimicrobiana si scade riscul dezvoltarii anumitor tipuri de cancer. Nu este nevoie de cunostinte de ceremonia ceaiului pentru a-l inconjura cu un ritual placut, relaxant, pentru efecte pozitive asupra psihicului. In forma sa uscata contine mai multa cofeina decat o cantitate corespunzatoare de cafea, insa, dupa preparare, raportul se inverseaza, ceea ce il recomanda si atunci cand dorim sa micsoram aportul zilnic de cofeina.

Alte fotografii absolut superbe cu ceramica pentru ceai AICI. 

Verdele jad al ceaiului (III) – Make tea, not war!

 

Photo Credit @ TomBKK's Flickr Stream

(continuare)
Energia data de 8 cesti de ceai genmaicha m-a tinut treaza toata noaptea batand din picior si topaind, angrenand micuta noastra comunitate romaneasca din acel colt de Japonia la un dans indracit.  Tocmai cand ma pregateam sa-i unesc pe toti japonezii buimaci din local intr-o hora nemuritoare pe ritmuri total nepotrivite ei, dar acasa intr-un pub englezesc, avantul m-a parasit brusc, iar piciorul saltaret ramas in aer s-a intins catre directia acasa. Pana sa inteleg ce inseamna mai exact a adormi bustean, un gand a mai trecut prin ramurile lemnoase zise neuroni candva: ceaiul asta e fantastic!

Cand spunem “ceai” spunem de fapt Camellia Sinensis, o planta ale carei frunze dau nastere ceaiului verde, negru, alb, oolong si puerh in functie de gradul lor de oxidare si metodele de preparare folosite. Aceasta marcheaza diferenta intre “ceai” si “infuzie”, ultima fiind preparata fara Camellia Sinensis din plante, flori, fructe uscate. 

In Japonia se bea atat ceai verde, cat si ceai negru. Zilnic, dar nu in cantitati care sa te transforme in diavol tasmanian ca pe o anumita persoana…(yes, you, you, Misaki!). Ceaiul negru este adesea combinat in mod reusit cu lapte. Pentru majoritatea dintre noi poate nu suna ca o combinatie gustoasa, dar este, incercati!

Ceaiul verde japonez este de mai multe feluri: 

Sencha

Photo Credit @ Simon Gate's Flick Stream 

• Gyokuro – ceai verde de cel mai inalt grad calitativ, mai scump decat majoritatea tipurilor de ceai. Trasatura sa particulara este cultivarea in umbra, nu in soare precum tipurile de ceai comune, pentru a scadea continutul de substanta amaruie si a-i spori dulceata naturala. E necesar mai mult la preparare, iar temperatura apei nu trebuie sa depaseasca 40-50 grade Celsius.  
• Sencha – o varietate foarte des intalnita de ceai verde japonez (80% din productie), probabil si cea mai exportata. Sencha este cu atat mai astringent cu cat apa de preparare e mai fierbinte. In general, se recomanda o temperatura de 65-75 grade Celsius. 
• Tamaryokucha – ceai verde cu aroma de citrice (naturala) si after-taste de migdale. N-am avut ocazia sa-l gust cat am fost in Japonia, din pacate.
• Bancha – ceai verde de calitate mai scazuta, cu un gust mai pronuntat de iarba, insa nu e neplacut. Nu trebuie pregatit cu apa mai fierbinte de 80 de grade Celsius, altfel devine amar.
• Matcha – pulbere de ceai verde (asemanator in grad cu gyokuro, denumit tencha) folosita la ceremonia ceaiului, dar si la prepararea diverselor dulciuri sau caffee latte/altor bauturi. Ca si gyokuro, se comercializeaza la un pret mai ridicat decat alte varietati, dar are un gust aparte, intens, dulce, dar nu aplecator. Eu am facut cunostinta cu matcha intr-o inghetata in Kyoto si l-am cautat apoi in wagashi, latte, tiramisu sau cheesecake. Numai rostind „verdele jad al ceaiului”, deja ma gandesc la tonurile de pietre pretioase pe care le ia matcha si la gustul sau distinct, gustul unei promisiuni de dulce.
• Genmaicha – sencha amestecat cu orez brun prajit. Cateodata i se adauga matcha pentru o savoare si mai intensa. Recomandat celor care doresc sa inlocuiasca cafeaua cu ceaiul datorita gustului oarecum asemanator, dar mult mai delicat.
• Hojicha – sencha sau bancha prajite intr-un recipient de portelan pe carbuni. Ceai la gratar?! ^^ Se spune despre hojicha ca are o aroma asemanatoare caramelului si un continut redus de cofeina, motiv pentru care poate fi consumat chiar si seara.  
• Shincha – prima recolta de sencha, disponibil numai intr-un anumit sezon si slab in       substanta amara.  

Matcha 

Photo Credit @ LaSere's Flick Stream 

Macha Latte (exista si the Starbucks version) 

Photo Credit @ Is111's Flickr Stream 

 Matcha cookies

Photo Credit @ wenday's Flickr Stream 

 Matcha chocolate

Photo Credit @ Amy in Japan's Flickr Stream 

Pentru a ne putea bucura de un ceai gustos consider ca sunt necesare doua conditii: ceaiul sa fie de calitate si sa fie bine preparat.

Prin ceai de calitate inteleg, in primul rand, ceai cat mai proaspat, cumparat de la un furnizor care se aprovizioneaza la randul sau de la producatorii asiatici in functie de sezonul recoltarii si prelucrarii (uscare la soare, rularea frunzelor etc). Ceaiul este un produs ce expira usor! Trebuie depozitat in recipiente etanse pentru a nu-si pierde aroma si proprietatile. Un ceai vechi sau depozitat necorespunzator nu va fi o experienta placuta din start.

In acest sens, daca imi permiteti, recomand sa comandati fie online, de pe site-uri cu traditie si reputatie in domeniu ca JingTea (multumesc @caleaceaiului!), fie sa cumparati de la o ceainarie/magazin specializat. Din cate am incercat de cand m-am intors in tara, m-am oprit la GreenTea si la ceainaria Cotroceni (nu are site, harta aici). Ceaiurile din supermarket, plafar (nu vorbesc despre infuziile traditionale de musetel, tei etc, ci despre ceai in sensul de Camellia Sinensis), diverse magazine cu ceaiuri preambalate in pliculete pur si simplu nu ofera acea calitate care sa va faca sa indragiti ceaiul.

Despre preparare, instrumentar si motivatii de a bea ceai, in postarea viitoare, luni, 17 mai. 

Bicicleta, vantul si fusta

Trei cuvinte ce par a da nastere unor fraze cu dezastre sau poate unor interjectii de surpriza neplacuta. Eu cred ca dau nastere unei experiente placute. 

Am redescoperit bicicleta in Japonia unde mi-am cumparat pe bani putini o mamachari, adica o bicicleta de bunicute, cu portbagaj si cos in fata, frane scartaietoare si claxon ruginit, lipsita de orice gadget sau curbe moderne. N-am starnit nicio privire amuzata, bicicleta e un mod de transport urban perfect viabil, nu indicator de status social...In plan psihologic, bicicleta inseamna libertate pentru mine, la fel ca si fusta. Cand pocnesc din pedale si scutur din ghidon, chipul infrunta aerul si viteza cu lucirea unui avion pe cer. 

Mai temerari decat mine, japonezii merg pe bicicleta adapostiti mai mult sau mai putin sub umbrele in culorile curcubeului ce va rasari curand. Pe o panta lina sunt depasita de o mama ce-si cara un copilas pe portbagaj si unul in cosul din fata, iar la coltul strazii ii cedez trecerea unei doamne in varsta care apoi urca panta mai repede si mai vanjos decat mine lasandu-ma sa ma intreb cata miscare facem noi, romanii, de fapt...

De aceea, vreau sa le felicit sincer pe fetele de la VeloBello pentru initiativa de mai jos:

Japonia in colectia Adevarul

Vineri a aparut ghidul de calatorie National Geographic Traveler, colorat si plin de informatii despre Japonia. Cum era sa-l ratez? Contine informatii suficiente ca sa starneasca interesul pentru tara si cultura, cateva elemente de religie (buddhism, shintoism), despre modernism si despre geisha, gradini japoneze si obake (stafii - este cunoscut apetitul unor japonezi pentru horror si paranormal), ascensiunea pe Fuji-san si diverse rute de plimbare. 

Am apreciat faptul ca, desi Tokyo si zonele imediat invecinate ocupa un spatiu important in ghid, regasim prezentate succint si zone a caror faima ramane oarecum intre granitele Japoniei. In principiu, in astfel de zone natura este coplesitor de frumoasa, iar traiul de zi cu zi are un parfum de demult care aduce nostalgii. Este ceea ce am numi culoare locala, senzatia de autenticitate, de traire ce nu este perceputa de turist, de obicei. Totusi nu este atat de usor sa te descurci pana la si in asemenea locuri fara japoneza. Necesita ceva mai mult efort sa ajungi la ele, insa merita...absolut.

As mai fi adaugat la ghid un extra despre ryokan, un soi de han japonez, foarte diferit ca experienta de un hotel. Este un mod superb de a gusta un pic din traditia pastrata cu atata grija de japonezi. Camerele sunt acoperite cu tatami in general, se doarme pe un futon (sunt disponibile si paturi, in functie de politica ryokanului), sunt servite mancaruri traditionale in felurite boluri (damn! am zis cumva boluri mici din ceramica? fan-boluri mici de ceramica, fan boluri mici de ceramica...) incercandu-se, pe cat posibil, sa fie preparate cu produse locale aflate in sezon. 

De asemenea, zona Kansai (Osaka, Kyoto, Nara, Kobe) are o savoare deosebita. Oamenii din Osaka sunt mai deschis, mai vorbareti si mult mai mancaciosi. Osaka este un oras al industriei, e drept, dar si unul al standurilor stradale cu mancare foarte buna, al veseliei mai putin rafinate si incorsetate. Desi apropiate ca distanta, Kyoto si Osaka sunt atat de diferite incat oamenii din Osaka afirma razand cateodata ca nu inteleg ce vor oamenii din Kyoto sa spuna (din cauza limbajului mai rafinat, adica foarte intortocheat, cu intelesuri ascunse). Iar Kobe este un oras asa cum ar trebui sa fie toate orasele mai mici: luminos, la piciorul unui munte si la tivul fustei marii, linistit, bine aprovizionat cu de toate si in ton cu moda, insa nu atat de avangardist ca Tokyo. 

Concluzia este ca ghidul din colectia Adevarul este o lectura placuta si foarte utila, dar poate fi oricand completata in functie de interesele celui care vrea sa devina calator in Japonia.

PS. Ce parere aveti de noul layout al blogului? HTML-ul imi e prieten sau dusman? ^^ 

Lecturi Urbane in Piata Universitatii - sambata la 15.00

Verdele jad al ceaiului (II) – Inima de teina

(continuare)

Moneda de 100 de Yen (hyakuyen) a fost inghitita cu un cling! ce si-a pierdut veselia in vacarmul vocilor care strigau nadusite in caldura si umezeala tipice unei veri japoneze. In ele se deslusea o ritmicitate care facea posibila mutarea carelor traditionale hoko de-a lungul strazilor inguste ale unui Kyoto intesat de oameni ce priveau scenele prin intermediul lentilelor aparatelor de fotografiat. Culorile vii imi dadeau impresia ca cineva se joaca in Photoshop cu intreaga scena, inaintea ochilor  imi juca auriul decoratiunilor si de peste tot ma orbea un soare rosu pe fondul alb luminos al steagului japonez. Gion Matsuri, festivalul Kyoto-ului, era in plina desfasurare.

 

Car de tip hoko

 

Japonezi mandri aflati pe acoperisul carului

Nici nu era de mirare ca m-am intors spasita catre un automat de bauturi cerand iertare cu acea moneda de 100 Yen. De mirare insa a fost cum mi-a raspuns automatul, scuipand cu un soi de marinimie o sticla imbracata din cap pana in picioare in verde. Apasasem butonul gresit, se intelege. Mi-a dat ceai, of all things, ceai! Trebuie spus ca in acel moment, desi gustasem fugitiv bautura aia de langa apa de la cantina facultatii, ceaiul pentru mine era prieten bun cu aspirina. Nu mi-l puteam imagina decat in straie de musetel sau tei luptand cu sabia impotriva tunurilor unei raceli sau gripe.

 

Attakai ocha - Ceai verde cald  

Photo Credit to kamoda's Flickr Stream

Fie, mi-am zis, voi incerca acest ceai si poate voi afla care este cauza entuziasmului asiatic fata de licoarea verde-galbui, ce e atat de special la ea pentru a fi consumata in fiecare zi, pentru a-i inalta ceremonial si casute de lemn, pentru a-i desemna vase si boluri si wagashi si oameni.

 

Ceai verde matcha si wagashi 

 Photo Credit to Kaiso Iwasaki's Flickr Stream

Era amar, primul meu ceai serios, mai amar decat imi inchipuisem. De unde pana atunci avusesem intentii curate si dorisem o legatura pana cand moartea ne-ar fi despartit, acum credeam ca nu vom ajunge nici pana la a doua intalnire. Oare ce-o fi fost in capul petitoarelor, romani si japonezi deopotriva, care il tot laudasera in vorbe cusute cu ata alba?! Trebuia sa pun capat afacerii rapid. I-am spus sticlei in gand “It’s not you, it’s me! Nu sunt pregatita pentru ceva de durata, nu vrei sa vedem si alti oameni/bauturi? De fapt, sunt sigura, esti prea bun pentru mine!” si am slabit stransoarea mainilor in mod convenabil in dreptul unui cos de gunoi, usurata ca mi-am recapatat libertatea.

Ce nu stiam eu era ca ceaiul este the stalker-type. I-am simtit privirea de teina din fiecare vitrina de automat (!), de pe rafturile supermarketurilor, din mainile colegilor, din orice bol in restaurant. Credeam ca, daca il voi ignora, se va plictisi si va renunta. Credeam gresit. Obosisem sa-l tot evit. Sigur a simtit ca prada isi pierduse agilitatea atunci cand a venit impachetat intr-o cescuta cu flori in mainile sefei mele de la part-time job. Avea aliati de nadejde. Avea un nume: genmaicha, fiul legitim al orezului brun prajit si al frunzelor de ceai verde uscate, neamuri nobile in Japonia. Avea unduiri de caldura si promisiuni in timp ce-mi reflecta propria persoana. N-a fost love at first sip si, desi mi-a potolit setea de hidratare, mi-a starnit una noua: cine este ceaiul?

 

Genmaicha 

 PhotoCredit to Helena Ferry's Flickr Stream

To be continued…