Postări
Photo Credit @ musicmuse_ca on Flickr (thank you!)
Mai-chan si-a cerut scuze si a scuturat usor umbrela de ploaie, inainte sa o introduca in husa de plastic pusa la dispozitia calatorilor pentru a nu se forma ochiuri de apa pe podeaua trenului. De fapt, nu intarziase absolut deloc. Eu ajunsesem mai devreme. I-am zambit stiind ca isi ceruse scuze din consideratie fata de asteptarea mea.
In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.
In noiembrie era placut in Kobe, ca intr-un oras in care temperaturile nu scad sub 3-4 grade nici macar in Decembrie-Ianuarie. Stiam ca nu urma sa ninga. Fetele purtau in continuare fuste scurte si cizme cu sosete 3/4, iar haina mea de "iarna" ar fi trecut drept un trench de toamna insorita in Romania. Nu ma puteam plange de frig oricum, nu fara sa capat priviri mirate. Cumva, prietenii mei japonezi erau convinsi ca in Romania se face la fel de frig iarna ca la Polul Nord.
Ne-am plimbat alene prin centrul de shopping acoperit cu o bolta de sticla, timp in care am auzit mii de scuze din stanga si din dreapta. Toata lumea era amabila si atmosfera politicoasa. De fapt, cam acesta este scopul scuzelor in Japonia, de a mentine armonia, de a crea o atmosfera de bunavointa. Cand vanzatoarea frumos imbracata si parfumata a fugit, la propriu, sa-mi aduca o pereche de pantofi de incercat, in loc sa-i spun "mulțumesc" sau "vă rog", i-am spus "sumimasen", care se traduce prin "ma scuzati" de obicei, dar in acest context e un multumesc cu o licarire de vina in ochi.
A doua zi am pedalat voioasa pana la baza muntelui si de acolo am urcat pana la facultate. Aerul era tare si ma obisnuisem sa-l inspir puternic. De cand urcam povarnisul catre educatie simteam ca am sa traiesc o suta de ani. Carunta, dar atat de vioaie in miscari, mereu zambitoare, profesoara noastra de japoneza ne astepta ca pe niste copii veniti de departe. Intelegeam acum intrebari simple in japoneza si credeam ca stim sa raspundem la ele, pana la urma "da" si "nu" exista in toate limbile. Ne-am dat seama curand ca nu stim sa refuzam o invitatie. Nu in Japonia. Nu pot, nu am timp, am alta intalnire, as vrea, dar... - acestea nu sunt destul de delicate pentru asteptarile celui care invita. In schimb e de ajuns un "sumimasen". Cu alte cuvinte, un refuz printr-un scuza-ma. Sau "gomen nasai", un refuz printr-un iarta-ma. Valabil atat pentru o invitatie la o petrecere, cat si pentru o cerere in casatorie.
In fotografie tanara isi cere scuze, printr-un gest specific, pentru ca in Japonia se fac burrito fara gust...(ceea ce clar nu depinde de ea, este o scuza ce exprima parerea de rau pentru ca stie ca fotografului ii place acest fel de mancare)
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)
Photo Credit @ wazuluwazu on Flickr (thank you!)
Eram deja de jumatate de an in Japonia cand am inceput sa-mi cer scuze o data la doua propozitii. Fiindca intelesesem ca sunt importante, ca exprima mai bine decat un multumesc recunostinta fata de cineva care a muncit ca sa te ajute sau parerea de rau ca trebuie sa ii spui cuiva nu. Tot asa, cand considera ca un lucru este imposibil de realizat, cei mai multi japonezi vor spune ca este "dificil". Iar cel ce aude aceasta va fi convins ca, daca interlocutorii lui ar fi intrevazut chiar si o sansa mica de a realiza ceea ce el ceruse, ar fi spus un simplu "da".
De la acest tip de scuze - conventie sociala la fel de raspandită ca "poftim" si "te rog" si "mulțumesc" - pana la scuzele intemeiate pe o greseala, cultura lui "imi pare rau" si "imi cer scuze" isi atinge scopul in interiorul comunității japoneze. Un exercitiu de modestie si umilinta care ar fi nimerit si pe alte meleaguri...
De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.
De altfel, poate ca japonezii au inteles ca mijlocul cel mai rapid pentru a coase o ruptura si a o vindeca fara urme este sa isi recunoasca greseala, sa-si asume raspunderea, sa-si declare parerea de rau si sa incerce sa repare ce au stricat. Am vazut ministri care si-au plecat capetele la televizor, in fata cetatenilor, pentru a-si cere iertare din cauza unei greseli mult mai neinsemnate decat cele care se fac la noi. Apoi si-au dat demisia. L-am vazut pe presedintele companiei Toyota cerandu-si iertare si folosind sintagma "kokoro kara", adica "din suflet". N-am vazut nicio companie romaneasca, de stat sau privata, care sa-si ceara scuze vreodata. Faptul ca exista o lista a scuzelor adresate de oficialii japonezi cu diverse ocazii, inclusiv pentru al Doilea Razboi Mondial, inseamna ceva. Faptul ca oamenii obisnuiti nu asteapta ca scuzele sa vina numai de la "cei de sus", ci isi asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce fac zi de zi, in viata privata si cea profesionala, inseamna inca si mai mult.
Presedintele Toyota cerandu-si scuze la Nagoya.
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)
Photo Credit @ snowdennis on Flickr (thank you!)
Am invatat astfel ca nu este semn de slabiciune a-ti cere scuze, ci de tarie si de maturitate. E semnul ca doresti sa torni balsam peste suparare. Iar cand devenim agresivi dupa ce am gresit sau cautam un alt vinovat inainte de toate, nu evitam o umilinta, ne afundam in ea. Nu ma simt umilita cand spun "imi pare rau" pentru ca am atins pe cineva din greseala cu geanta la metrou, dar simt mila cand mi se raspunde ca deunazi: cu o privire aproape ucigasa si spatele intors.
Doar prin dorinta asta de a-si cere scuze chiar si cand nu se cuvine, japonezii imi par de amirat! Ai punctat foarte bine, cu cat eviti mai tare sa o faci cu atat te afunzi in umilinta! Mi-as dori sa vizitez Japonia!
RăspundețiȘtergeretrecand peste faptul ca unii dintre romani sunt niste printi delicati, de vita extrem de nobila, ce se pot sparge mai rau ca portelanul de la o atingere nevinovata si umbla cu boaba de mazare in pantaloni, nu pot sa nu remarc inca o data politetea dusa aproape de desavarsire a japonezilor.
RăspundețiȘtergereNumai in Romania ar putea sa-ti raspunda cineva cu niste gesturi atat de needucate. Eeeei,dar asta e. Oricat si-ar bate cineva gura si oricat ar incerca sa schimbe mentalitatea romanilor... E ca si cum ai vorbi unei pietre. Cred ca nici peste cateva sute de ani mentalitatea romanilor nu se va schimba. Cu atat mai mult obiceiurile. :|
RăspundețiȘtergerePacat.
Foarte interesabt ce ne povestesti!
RăspundețiȘtergereDin pacate, la noi scuzele sunt vazute inca ca un semn de slabiciune. Sau orgoliul sa fie prea mare?!
RăspundețiȘtergerePS: Avem concurs pe Pin Travel...poti castiga o carte tare frumoasa despre Paris.
@dana: Sunt de admirat :) Desi nu vreau sa-i pictez pe toti roz, stim prea bine ca au facut dezastru in Asia de-a lungul istoriei, de aceea isi cer scuze acum fata de China si Koreea...Dar tot e o treaba, nu vad alte natiuni ce au pornit razboaie sa-si ceara scuze...
RăspundețiȘtergere@Zazu: :))) Nu stiam ca dau numai de printi, m-as fi comportat mai regal :) Ai mers cu metroul prin Viena, cum e, multi printi si printese? :D
@Hargrave: Heeei, buna, Hargrave, ce mai faci? :) Eu nu stiu daca se schimba sau nu mentalitatea, mi-e teama sa-mi fac sperante, important este sa incercam in continuare sa fim cea mai buna varianta a noastra in mediul acesta :)
@Ina: Multumesc mult, Ina, ma bucur ca ti se pare interesant :) Si mie mi se pare interesant ca specific al unei culturi diferite de a noastra, dar mai presus de toate mi se pare inspirational :)
@VertAnge: Ambele, ambele :( Si o lipsa de asumare a raspunderii plus nici cel mai mic interes de a fi impaciuitor sau de a obtine o atmosfera de bunavointa. Cateodata ma simt ca si cum am fi toti in defensiva permanent, ne asteptam sa fim atacati de oriunde...
PS. Am vazuuuuuuut! Foarta dragut concursul, sunt un pic aprehensiva asa cu Facebook-ul. Adica am cont, dar incerc sa nu-l leg de blog si sa-l pastrez cat mai populat cu oameni pe care chiar i-am intalnit in carne si oase :) Hmmm...poate ar trebui sa fac un facebook totally unrelated cu cel personal, pentru japonia-departe-aproape...desi cred ca n-as tine pasul cu atatea, si-asa nu ma descurc nici acum
Foarte interesant ce povestesti. Citesc cu deosebit interes fragmentele tale de viata din Japonia. Imi pare rau ca n-am descoperit blogul tau mai devreme. :)
RăspundețiȘtergere@Purple Rain: Multumesc, ma bucur sa aud asta, daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti :D Bine ai venit! ^_^
RăspundețiȘtergereMisaki, am citit senină, cu încântare textul tău. La final, ultima frază, cu întoarcere de situaţie, cum ar veni, m-a trezit din reverie şi m-a readus în mediul agresiv în care mă fâţâi aproape zilnic cu tramvaiul.
RăspundețiȘtergere(Ce-i drept, eu mă vait de tramvai, dar şi când eşti în maşină, mediul tot atât de agresiv este - ba parcă întrecerea e şi mai şi; mitocănia, nu mai vorbesc.)
@Teodora: Teodora, tot asa mi s-a intamplat si mie cand l-am scris...multa seninatate in amintire si apoi o desteptare un pic brutala si, mai important de atat, un pic amara :) Dar pun zambet dupa "amara", in acest raspuns catre tine si in viata de zi cu zi, cel putin incerc sa fac asta :) Multumesc pentru vizita! ^_^
RăspundețiȘtergere