In linistea ceremoniei ceaiului

Pe Alina am cunoscut-o datorita evenimentului organizat de Lumea Mare, Povesti din lumea mare, in Green Tea. Inainte sa ne aflam fata in fata i-am citit curioasa blogul, doritoare sa aflu cum se vede Japonia din locul in care sta ea. M-am uitat la Japonia ei, m-am uitat la Japonia mea, m-am frecat la ochi, am facut doi pasi ca sa-mi clarific ideile si am zambit: uitandu-ne la doua bucatele diferite din Japonia, ca peisaj si atmosfera, am simtit aceeasi iubire. 

Alina  a locuit la poalele muntelui Iwaki, in Hirosaki, timp de un an. Am rugat-o sa ne povesteasca despre ceremonia ceaiului fiindca ardeam de nerabdare sa aud cum a simtit-o ea, cea care stie sa spele fiecare bol si fiecare instrument in felul lui, sa prepare si sa serveasca ceaiul unui oaspete. O ceremonie a ceaiului nu din carti sau filme, ci din interior. Al ceremoniei in sine, dar si al unui suflet frumos.

***

Despre ceremonia ceaiului – aşa cum o înţeleg eu

Mi-a luat cel mai lung timp din lume ca să scriu articolul ăsta. Nu am cum să vă explic de ce a fost atât de dificil să răspund propunerii lui Misaki, dar a fost foarte dificil. Şi asta pentru că, atunci când mă gândesc la ceremonia ceaiului, singurul lucru care îmi vine îmi minte este: LINIŞTE. Voi ştiţi cum să puneţi liniştea în cuvinte? Dacă ştiţi, sunteţi invitaţii mei, vă acord tot spaţiul de comentariu şi adresa mea de mail. Mă plec în faţa înţelepciunii voastre şi vă voi asculta cu drag.

Mă gândesc doar la linişte. Linişte completă. O linişte care te completează, te umple, te bucură. Te bucură cum doar liniştea poate să te bucure. Linişte sufletească, linişte exterioară, liniştea picăturilor de apă clipocindă. O linişte activă, o linişte care te curăţă. O linişte frumoasă ca iubirea.

Am învăţat ceremonia ceaiului timp de aproape un an. Pot să spun, fără să pozez cu disimulată modestie  japoneză, că nu ştiu nimic. Tot ceea ce am învăţat a fost să obţin liniştea asta. Asta m-a adus în camera de ceai, asta m-a ţinut acolo. Nu există terapie mai bună, pentru mine, decât o cameră în care fierbe apă pentru ceai, fie acea cameră şi bucătăria mea bucureşteană, gălăgioasă şi lipsită de farmec. Ba nu, am mai învăţat ceva. Dacă vă spun ce, vi se va părea cel mai evident lucru din lume, elementar. Cine nu acceptă că lucrurile elementare sunt primele pe care le uităm, nu acceptă însă că devenirea umană este unul dintre cele mai frumoase şi misterioase procese. Ceea ce am învăţat şi mi-a luat chiar un an de zile este că ceremonia ceaiului este chiar despre ceai. Despre nimic altceva. Doar despre ceai.

Când am devenit învăţăcel al unei profesoare de ceai ştiam deja, credeam eu, destule lucruri despre ceremonia ceaiului: originile sale budiste, legăturile ei cu Zen-ul, conceptele fundamentale, chiar participasem la câteva ceremonii şi, pentru că făcusem parte un semestru din clubul de sadō (ceremonia ceaiului) al facultăţii, aveam chiar o parte din uneltele necesare. Asta nu a făcut însă cu nimic mai uşoară sarcina mea. Aveam să descopăr, curând, cât de diferite sunt diversele şcoli de ceai şi cât de periculos e să fii singură cu gândurile tale în faţa oamenilor.

La început este pur şi simplu copleşitor! Dacă poziţia japoneză seiza vi se pare chinuitoare, aflaţi că sunt lucruri mult mai chinuitoare de atât în cadrul unei ceremonii desăvârşite. Să înveţi să treci peste ele este esenţial pentru a te bucura de ceea ce se întâmplă. Ai atâtea de învăţat. Memoria este solicitată în fiecare secundă, pentru fiecare acţiune. Aşa e la început, nimic nu vine natural, până când nu înţelegi cât de natural este totul. Încerci să memorezi, trebuie să memorezi. Numele uneltelor – ele sunt primele de care te loveşti. Chiar şi cele pe care le porţi cu tine au nume pe care mulţi japonezi le ignoră: fukusa (o bucată de mătase, decorată sau într-o culoare vie, depinde de şcoală, pe care  foloseşti la ştersul prafului de ceai, primul semn că eşti un aspirant la titlul de învăţăcel), evantaiul (minuscul, nu seamănă deloc cu cel folosit în dansurile japoneze, folosit doar pentru salut şi pentru delimitarea spaţiului personal), kaishi (hârtie japoneză folosită pentru mâncarea prăjiturelelor servite în timpul ceremoniei). După ce le-ai reţinut pe astea începe treaba! Uneltele adevărate: chashaku, chaire, chakin, chawan…o mulţime de cha-uri (cha înseamnă ceai)… Dintre acestea cele importante au fiecare numele lor. Fiecare chasen cu numele lui, fiecare anotimp cu alt chasen.  Fiecare chashaku – la fel. O dată la două săptămâni, măcar un nume nou intră în vocabularul tău. Ceva se schimbă mereu. Tu eşti mereu acelaşi. Eşti fie derutat, fie dedicat. Fie ţi se pare complicat, fie fascinant.

Nu vă închipuiţi că practicam ceremonia ceaiului, în kimono şi cu un coc impresionant de maiko. Uneori mă trezeam la 7 dimineaţa, ca să ajung la 8 să învăţ un nou temae (aşa se numeşte servirea ceaiului după regulile sadō). Uneori simţeam că e cel mai frumos lucru din lume. Să te trezeşti dimineaţa şi să sari din pat în camera de ceai. Fără machiaj, dar mereu în fustă ( e un truc: picioarele  amorţesc mai puţin în fustă atunci când stai în seiza). Fără parfum, căci ar acoperi mirosul de ceai (în camera de ceai, nici măcar florile nu au voie să aibă miros), dar împodobită de cea mai bună dispoziţie. Temae-le meu era cea mai frumoasă corvoadă din viaţa mea. Mă învăţa frumuseţea lucrurilor aparent simple, dificultatea lucrurilor mărunte. Nu poţi să-ţi dai seama ce lucru minunat este faptul că poţi păşi, până când nu înveţi să păşeşti altfel, iar sadō te învaţă până şi asta! În camera de ceai nu intri fără şosete, şosetele trebuie să fie târşâite pe tatami, astfel că scot un sunet discret, indiciu pentru cei din jur că eşti acolo, că te aproprii de ei, că te depărtezi, că mişti…că exişti. Dacă doar târşâitul ar fi ceea ce dobândeşti în practică, probabil că mersul prin camera de ceai mi-ar fi amintit de copilărie, când adoram să fac asta. Dar pe suprafaţa unui tatami nu se fac mai mult de 3 paşi, întoarcerile nu se fac cu spatele la oaspeţi şi nici la peretele ornat cu flori şi kakejiku (scroll-ul inscripţionat cu deviza, motto-ul sub care se desfăşoară fiecare ceremonie; mai mereu altul, mai mereu o minune revelatorie, o propoziţie sau două vorbe care mă urmăreau câte o săptămână, sfârşind prin a-mi schimba perspectiva despre încă o chestie din viaţa mea). Fiecare pas este vital. Uneori dai să te ridici (încercaţi după minute de seiza să vă ridicaţi punând amândouă tălpile pe podea în acelaşi timp!) şi paşii îţi par o minune. De la genunchi în jos nu mai simţi nimic şi porţi în mână un vas despre care ştii că nu mai există nici unul ca el în lume. Te prăbuşeşti şi distrugi un obiect unic. Te prăbuşeşti şi ai distrus o oră de armonie! Dar…nu te prăbuşeşti. Ajungi în spatele paravanului şi închei graţios, cu un salut, ceremonia. 

Totul începe cu intratul în curte. Acolo îţi speli mâinile şi gura. Ele poartă toate păcatele umane. Nu poţi gusta ceaiul încărcat de păcate. Laşi tot ceea ce atârnă a uman în tine afară şi intri. Uşa de hârtie se deschide încet-încet, cu o singură mână, cu dreapta. Intri şi închizi cu stânga. La fel de încet, un gest calculat. Orice lucru pripit pe care vrei să-l faci, îl faci în afara camerei de ceai. Saluţi profesorul, plasând reverenţios evantaiul între tine şi el. La fel face şi el. Înveţi să fii şi oaspete şi gazdă. Dar înainte să înveţi orice, înveţi să venerezi spaţiul în care te afli. Un tur de sală, te închini în faţa florilor şi a kakejiku. Întâi cureţi toate uneltele şi vasele. Temae-le tău începe când toate sunt pregătite. Înveţi imitând şi apoi înveţi exersând. Treptat mâna se obişnuieşte cu gesturile necesare, întreg trupul ţi se obişnuieşte. Între atâtea reguli, dobândeşti libertatea. Ceremonia te învaţă politeţea. Dragostea înveţi să o pui singur. După ce ai repetat de o mie de ori acelaşi gest şi tot nu-ţi iese, înveţi care îţi sunt limitele. Dar nu te poţi opri în faţa propriilor limite. Singurele limite acceptate sunt cele impuse de protocolul ceremoniei. Tu eşti doar o unealtă. Singurul tău rol este să-ţi bucuri oaspeţii. Tu eşti unealta care face celelalte unelte să fie frumoase. Da, între obiectele atât de delicate, unice, îmbodobite de cei mai pricepuţi meşteşugari, tu eşti cea mai frumoasă unealtă. Cu toate astea, eşti doar o unealtă.  

Important e doar ceaiul. Dar cum să nu uiţi toate astea în mijlocul acestei lupte cu tine, în mijlocul atâtor obiecte? Un om eşti doar, normal că uiţi. Trebuie să uiţi. Trebuie să uiţi ca să-ţi aduci aminte. O dată ce ţi-ai amintit, la fel ca în momentele cruciale ale vieţii, întregul destin îşi va depăna firul în mintea ta, iar tu vei face, gest după gest, ceea ce ai fost învăţat să faci, imprimând ceaiului gustul celei mai personale experienţe. Tu eşti cel care dă gustul ceaiului. Ceaiul are mereu gustul propriului destin. În camera de ceai, fiecare este cu gândurile lui, în faţa propriului destin. De aici vine liniştea. Oamenii ajung să comunice în modul cel mai profund: cu sufletul, transformând tăcerile semnificative în moduri de a se exprima.

 

  In fotografie: Doamna profesoara de ceremonia ceaiului si una dintre studentele dumneaei (multumesc Alina pentru foto)