marți, 29 iunie 2010

Kobe


Tsuyu este sezonul ploios in Japonia. In iunie, picaturi mici si dese se napustesc cu furie pe umbrelele colorate, le alunga speriate si apoi se sinucid kamikaze pe asfaltul insetat. In statii se gasesc aranjate huse din plastic pentru ca umbrelele sa nu-si verse amarul pe podeaua trenului. Ar fi nepoliticos din partea lor.

In Japonia de 3 luni. Parca de 5 minute. Cand perdeaua de stropi furiosi ca niste samurai intr-o lupta incrancenata nu ma hipnotizeaza de la balconul meu alerg afara. E un sentiment ciudat acesta, de a privi usa casei tale ca pe o usa spre viata, de a clocoti de curiozitate sa o deschizi, sa pasesti pe coridorul lucios, sa-i zambesti din suflet coreencei care vine de la bucatarie cu o farfurie aburinda de taietei si kimchi, sa alegi ascensorul vorbaret, desi ai aluneca sprinten pe scari si sa pornesti din nou in expeditie ca un Indiana Jones la dezgropat comori.




















Drumul catre statia de tren il stiu. Merg in directia opusa asteptand cu sufletul deschis la fiecare colt de strada sa apara un altar micut pe marginea drumului cu Buddha impietrit de veghe. Sau o cafenea cu usi de lemn maro si reclama pictata in kanji rotunjiti, dar interior de cafenea europeana din secolul al XIX-lea. M-am obisnuit ca oamenii sa-mi zambeasca, am uitat sa mai strang la piept fara dragoste geanta in tren si nu ma mai simt prost fiindca mii de priviri imi spun in fiece clipa ca sunt straina. Ma simt libera de o incrancenare pe care nu stiam ca o am. M-am chinuit atat sa invat a ignora uratul din jurul nostru incat am ajuns sa ignor si frumosul cu el. Oare cum arata ploaia de acasa? 



















Ma uit in zare pentru a nu stiu cata oara de cand am ajuns aici. Da, tot acolo este, Rokko-san. Pana acum nu am locuit niciodata la poalele unui munte. Nu e de mirare ca ma surprinde in fiecare zi, luceste verde psihidelic sau isi ascunde chipul in nori ca un ninja in cagula sa. Tot indepartandu-ma de el ajung la malul marii unde vapoare enorme ma fac sa ma simt cu adevarat din lut si apa cu siluetele lor dure de fier. Mai departe trotuarul e dislocat de la cutremurul din 1995, aluneca in panta catre apele ce-l inghit prevestitoare. Un felinar sta aplecat ca Turnul din Pisa ca noi sa ne amintim de forta placilor tectonice. Si sa depunem mai multa atentie la instructajele de reactie in caz de cutremur.


































Se insereaza. O roata de lumini incepe sa se invarta usor la orizont. Ferris-wheel e preferata Japoniei, a rasarit peste tot ca o planta cultivata cu ardoare. Si cum sa n-o adori? Te urci in cabina ingusta cu cineva special, va luati avant de la pamant si strabateti cerul ca zeul Soarelui in carul sau aurit. Incet, incet. Ajungeti la stele. Lumea e mica de acolo, de sus. Si e liniste. Daca cineva isi inchipuie ca in Japonia nu exista romantism ar trebui sa vada ferris wheels si chipurile celor care coboara din ele.



















Kobe. Orasul minunat.




9 comentarii:

  1. ah, ce bine ca scrii din nou. unde ai disparut?

    RăspundețiȘtergere
  2. @Zazu: Nu am disparut pentru motive placute...Dar acum mi-am revenit si vreau sa scriu, mai mult ca inainte :) Thanks for sticking with me! hugs! ^_^

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma bucur ca ai revenit.
    Imi plac popoarele care stiu sa profite de amintirile neplacute transformandu-le in pilde si folosindu-le ca motivatie pentru a invata mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  4. Bine ai revenit!
    M-am gandit si eu ca de mult ignoram frumusetea unor clipe, orbiti fiind de uratenia care ne-a coplesit.

    RăspundețiȘtergere
  5. @VertAnge: Multumesc! :)
    Oho, amintirea colectiva nu e un subiect tratat cu usurinta in Japonia. La Hiroshima este o atmosfera ce-ti ingheata sangele in vene, o pace atat de trista, schimburi de priviri pline de multe lucruri (nu ura, in niciun caz) intre japonezi si straini. Dar e oarecum de asteptat de la o tara care si acum pastreaza traditii de mii de ani...

    @Lady Io: Multumeeeesc! :) Apreciez ca sunteti tot aici, cu mine! :)
    Ignoram tot, asa mi se pare mie. Parca ne-am extras toti nervii din corp. Un dram de atentie si de compasiune este oferit ca premiu celui care se plange mai cu foc, care tipa mai tare, care dramatizeaza si se autovictimizeaza mai tare. Parca nu mai stim cum sa ne concentram pe altceva, in loc de salut incepem direct cu "ce am mai tras azi/cat am mai patimit si azi".

    In timpul in care noi suntem absorbiti in griji, in timpul in care noi folosim supararea si necazul ca sa comunicam, lucrurile frumoase pier sau trec pe langa noi. Si aici noi pierdem. La sfarsit o sa ne ramana numai o mandrie trista de genul "eu am indurat X si Y" sau "eu am fost cel mai bolnav/sarac/chinuit", cand ar trebui sa ne ramana momentele in care ne-am simtit vii.

    RăspundețiȘtergere
  6. Bine ai revenit!

    Suntem plictisiti, obositi, stim totul, am trait totul. Parca asta se citeste pe fetele majoritatii oamenilor la noi. Ce departe suntem de curiozitatea de care vorbesti tu ("a clocoti de curiozitate")

    RăspundețiȘtergere
  7. @Tetris: Multumesc frumos, ma simt ca si cum am fost plecata in calatorie! :))

    Trist este ca si eu ma simt departe de starea aceea, clocotind de curiozitate. Este a stare de spirit pe care o ador, am incercat sa o pastrez in mod constient de cand m-am intors, desi s-a dovedit mai greu decat am crezut...

    Lasand la o parte faptul ca e oarecum inevitabila curiozitatea atunci cand esti intr-un loc nefamiliar, dar in care te simti in siguranta, cred ca singurul lucru pe care il putem face este sa mergem mai departe, sa nu renuntam la visuri sau la dorinte care par o gluma in situatia actuala, sa nu ne afundam in isterie, suparare si renuntare oricat s-ar afunda cei din jurul nostru sau sa incercam sa iesim din ele.

    Apropo de asta: am vazut de curand un serial japonez, Liar Game se numeste, iar personajul principal voia sa transmita urmatorul mesaj: sa fii onest intr-un mod pe care altii l-ar categoriza ca prostesc este o alegere foarte dificila, dar o alegere, nu un defect. Asa zic si eu: sa fii optimist, sa visezi, sa nu renunti, toate sunt alegeri cu multa forta, nu defecte. Asa numita naivitate e uneori o alegere mult mai dificila decat resemnarea pesimista :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Ai scris minunat. Dar asta nu este o noutate :) Ai fost plecata iar?

    RăspundețiȘtergere
  9. @iYli: Multumesc tare mult! Ma bucur pentru simplul fapt ca ai gasit frumusete in ce am scris eu ^_^ Am fost plecata din online :)

    RăspundețiȘtergere