Kobe

Tsuyu este sezonul ploios in Japonia. In iunie, picaturi mici si dese se napustesc cu furie pe umbrelele colorate, le alunga speriate si apoi se sinucid kamikaze pe asfaltul insetat. In statii se gasesc aranjate huse din plastic pentru ca umbrelele sa nu-si verse amarul pe podeaua trenului. Ar fi nepoliticos din partea lor.

In Japonia de 3 luni. Parca de 5 minute. Cand perdeaua de stropi furiosi ca niste samurai intr-o lupta incrancenata nu ma hipnotizeaza de la balconul meu alerg afara. E un sentiment ciudat acesta, de a privi usa casei tale ca pe o usa spre viata, de a clocoti de curiozitate sa o deschizi, sa pasesti pe coridorul lucios, sa-i zambesti din suflet coreencei care vine de la bucatarie cu o farfurie aburinda de taietei si kimchi, sa alegi ascensorul vorbaret, desi ai aluneca sprinten pe scari si sa pornesti din nou in expeditie ca un Indiana Jones la dezgropat comori.

Drumul catre statia de tren il stiu. Merg in directia opusa asteptand cu sufletul deschis la fiecare colt de strada sa apara un altar micut pe marginea drumului cu Buddha impietrit de veghe. Sau o cafenea cu usi de lemn maro si reclama pictata in kanji rotunjiti, dar interior de cafenea europeana din secolul al XIX-lea. M-am obisnuit ca oamenii sa-mi zambeasca, am uitat sa mai strang la piept fara dragoste geanta in tren si nu ma mai simt prost fiindca mii de priviri imi spun in fiece clipa ca sunt straina. Ma simt libera de o incrancenare pe care nu stiam ca o am. M-am chinuit atat sa invat a ignora uratul din jurul nostru incat am ajuns sa ignor si frumosul cu el. Oare cum arata ploaia de acasa? 

Ma uit in zare pentru a nu stiu cata oara de cand am ajuns aici. Da, tot acolo este, Rokko-san. Pana acum nu am locuit niciodata la poalele unui munte. Nu e de mirare ca ma surprinde in fiecare zi, luceste verde psihidelic sau isi ascunde chipul in nori ca un ninja in cagula sa. Tot indepartandu-ma de el ajung la malul marii unde vapoare enorme ma fac sa ma simt cu adevarat din lut si apa cu siluetele lor dure de fier. Mai departe trotuarul e dislocat de la cutremurul din 1995, aluneca in panta catre apele ce-l inghit prevestitoare. Un felinar sta aplecat ca Turnul din Pisa ca noi sa ne amintim de forta placilor tectonice. Si sa depunem mai multa atentie la instructajele de reactie in caz de cutremur.

Se insereaza. O roata de lumini incepe sa se invarta usor la orizont. Ferris-wheel e preferata Japoniei, a rasarit peste tot ca o planta cultivata cu ardoare. Si cum sa n-o adori? Te urci in cabina ingusta cu cineva special, va luati avant de la pamant si strabateti cerul ca zeul Soarelui in carul sau aurit. Incet, incet. Ajungeti la stele. Lumea e mica de acolo, de sus. Si e liniste. Daca cineva isi inchipuie ca in Japonia nu exista romantism ar trebui sa vada ferris wheels si chipurile celor care coboara din ele.

Kobe. Orasul minunat.

…