Verdele jad al ceaiului (I) – Razbunarea automatelor tradate

Mi-era sete incontinuu de cand ajunsesem in Japonia. Obisnuita cu apa minerala romaneasca, cea mai buna din cate am baut vreodata, nu reuseam sa-mi astampar setea cu apa plata ce monopolizeaza piata in Japonia. In cautarea morilor de vant am pornit de multe ori prin supermarketurile intesate de necunoscutul in forma de eticheta si am gasit dupa putin timp un mic rai cu bule, California mineral water. California nightmare! Am aruncat raiul inselator la gunoi si am inceput sa ma gandesc la beneficiile apei plate in speranta ca exista un Dumnezeu si un efect placebo pe lume.

 

Photo credit @ Straws pulled at random Flickr Stream

Pamantul asfaltat japonez se pare ca rodeste ca niciun altul. Automate de bauturi apar in rasaduri de unde nu te astepti, intotdeauna viu colorate si delimitate pe bauturi reci si bauturi calde. Conform unor statistici, exista un automat de bauturi la fiecare 23 de persoane…Cu exceptia Pepsi si Cola, pe care consider ca le-am injectat in vene cat sa-mi ajunga toata viata in perioada post-revolutie si ante-sucuri de la TEC, celelalte nu-mi spuneau nimic. Gandindu-ma la gustul de iaurt cu &%@@ (unde &%@@ inseamna orice aroma, de la piersica pana la aloe) si mult zahar al bauturii Calpis mai ca as fi preferat sa ramana asa lucrurile…Dar nu. Cum luasem curiozitatea in brate si refuzam sa-i mai dau drumul, am purces imprudenta la un mic joc de ruleta ruseasca cu bauturile din automate. Indata ce am inceput sa silabisesc japoneza am descoperit cu uimire in automat berea pentru copii, Kidsbeer. N-are alcool, desigur, la origine era pur si simplu un suc oarecare, dar cu denumirea aceasta vanzarile i-au crescut considerabil. 

 

Photo Credit @ yomi955's Flickr stream

Apoi m-au amuzat denumirile marcilor de cafea: Deeppresso (Cafeaua Depresiva?!), GOD Coffee (deci vinul nu e licoarea zeilor, ci…cafeaua, din cate se vede), Black Boss (sa mai zica cineva ca japonezii sunt rasisti, mai ales ca exista varianta Boss Silky Black!).  Printre asa-zisele “sports drinks”, sub nume de cod apa-cu-tone-de-zahar, se numara si Pocari SWEAT…Trebuie sa recunoastem maretia unui nume care include cuvantul “transpiratie” pentru o bautura sportiva…

 

Photo Credit @ Telstar Logistics' Flickr Stream

 

Photo Credit @ mariecannabis' Flickr stream

Dupa ce am eliminat bauturile cu nume deloc generatoare de dorinte de hidratare am trecut la degustare constatand ca toate aromele cunoscute de om pot fi regasite in bauturile carbogazoase din Japonia. Cel putin jumatate din ele au ceva de a face cu pepenele galben (melon), insa numai  Bubble Man are “Bubble Rocket Taste”, “Lightning Soda” si “The South Pole Soda”. Daca va intrebati ce gust are o racheta, va spun eu: aplecator de dulce! Traznetul si Polul Sud mi-au scapat, din pacate, desi numai uitandu-ma la denumire am senzatia ca-mi pierd doi dinti din fata.

 

Photo Credit @ vlumi's Flickr Stream 

Cum perspectivele nu pareau mai bune cu bauturile “sanatoase” cu salata verde si lamaie plus bule carbogazoase sau otet negru amestecat cu orice ar da semne ca-l face ingerabil, am tradat casnicele automate de bauturi prin aventuri trecatoare cu suratele mai excentrice, automatele de cravate, baterii, oua, legume proaspete, sneakersi, umbrele sau flori.

 

Photo Credit @ katclay's Flickr Stream 

 

Photo Credit @ leah.bell's Flickr Stream 

 

 Photo Credit @ fleshmeatdoll's Flickr Stream

 

Photo Credit @ ayuko0106's Flickr Stream

Se stie insa ca roata se intoarce si nelegiuitul plateste. Pedeapsa mea s-a cerut executata intr-o zi inabusitoare de iulie, in timp ce ma plimbam incantata pe ingustele strazi ale Kyoto-ului pentru prima data, cuprinsa de admiratie pentru frumoasele care alegorice care treceau prin fata publicului in cadrul celui mai mare festival din Japonia, Gion Matsuri.

(…) 

Va continua si va ajunge la un dar de blog ^^

Sfaturile din Piata Sfatului

Plimbati-va alene, cu pasi mici;

Sorbiti cu nesat cerul albastru-mov, cladirile vesel colorate din jur, panta inverzita a muntelui;

Inspirati aerul proaspat spalat cu detergentul "Primavara cu aroma de flori" si lasati o briza calduta, duminicala sa va mute o suvita din loc;

Alegeti o bancuta al carei lemn s-a incalzit confortabil la soare si asezati-va cu sufletul catre lume;

Plecati genele;

Clipiti ca sa va limpeziti retina imprimata cu alergaturi zglobii de copii si pasi de tango elegant ai cuplurilor ce indura timpul;

Cititi.

 

Multumim buybooks si Kiwi Travel!

Pentru mai multe poze: Misaki's Flickr Photostream

Duminica Lecturi Urbane merge la Brasov!

Prima editie Lecturi Urbane de la Brasov se va desfasura in Piata Sfatului. Vom citi, vom cunoaste oameni si vom imparti carti. Daca vreti sa veniti cu noi, va anunt cu deosebita placere ca avem autocar gratis, cu 45 de locuri (multumesc, Iulian!). Inscrierile se fac AICI.

 

La mine entuziasmul atinge cerul, pe voi va mai astept! ^_^ 

Partitura si Caleidoscopul

Photo Credit @ Jose Franganillo's Flickr Set 

Se implinesc trei ani de cand cultura japoneza a inceput sa faca parte din mine. In tot acest timp nu am fost niciodata capabila sa gasesc si sa ofer un raspuns satisfacator la intrebarea ce mi se pune des: "de ce iti place atat de mult?" Azi cred ca l-am gasit, in sfarsit!

Totusi, inainte sa incep sa alerg nebuneste prin casa, strigand un evrika la care am muncit tot la fel de abitir ca muncitorii nostri la asfaltare, ma opresc cu gandul la zecile de motive care mi-au servit ca material de raspunsuri cu jumatate de gura si jumatate de inima pana acum, de la ce percepem in general despre Japonia - curatenia, ordinea, politetea si respectul, calitatea, coeziunea sociala etc - pana la gesturile prietenilor, sfaturile profesorului indrumator, zambetele stirbe ale copiilor de la ora de engleza, masinaria ce-mi elibera in fiecare zi biletele de tren, cele mai aplecator de dragute umbrele pe care le-am vazut in viata mea, sosete trei sferturi si ichigo daifuku.

Sunt lucruri care m-au ajutat sa descopar Japonia, sunt lucruri pe care abia acum, dupa ce am plecat de acolo, le invat si care ma ajuta sa descopar Japonia in continuare, sunt lucruri vechi, sunt lucruri noi. Faptul ca am locuit acolo reprezinta abia o pietricica, langa un arbust verde perfect tuns si un piersic. 

Si atunci? Ce element de dragoste la prima vedere poate sa creeze ceva atat de profund si atat de durabil? Ce poate sa declanseze intr-un om care s-a nascut si a crescut la mii de kilometri, atat psihic, cat si fizic, de Japonia o...iubire, da, o iubire cu care vrei sa-ti imparti ridurile candva? De ce ar lasa aceasta iubire sa-l reprezinte in fata lumii sale ce ii considera cartea de vizita bizar-interesanta, obsesiva sau pur simplu ciudata?

De ce imi place atat de mult? Pentru ca acum 3 ani, sub forma Japoniei, am descoperit o partitura dupa care pot sa cant din tot sufletul la instrumentul numit "viata". Cum sa explic? E ca si cum te-ai fi uitat toata viata la un televizor alb-negru si, din senin, programele tale favorite apar color, mai mult, se introduc programe noi. Odata cu o noua intelegere vine entuziasmul, vine pasiunea, vin setea de a cunoaste si determinarea de a lupta, vine senzatia ca esti atat de viu incat vei exploda si te vei reface din mii de pixeli colorati, la nesfarsit...

Va mai aduceti aminte de Caleidoscopul din copilarie? Ocheanul magic la capatul caruia bucatele de sticla colorata se combinau inventiv cu fiecare rotire dand la iveala diamantele lumii? Uitandu-ma prin el in oglinda am vazut cine vreau sa fiu si cum vreau sa ajung acolo.

Partitura si caleidoscopul sunt Japonia pentru mine. Pentru voi?

Photo Credit @ Fotopedia's Kaleidoscope Set 

Misaki e o papusa...

Photo Credit @ Wei (Mini RORO) Flickr set

...la propriu! Cine ar fi crezut?! ^^ Este o papusa foarte personalizabila si o fashion-addict. Intreaga sa infatisare, incepand de la expresia fetei pana la felul cum se asorteaza hainele, este conceputa de un designer, altul de la o colectie la alta. Fanii asteapta cu infrigurare lansarea acestor papusi ca sa le aprecieze stilul, calitatea, inovatia si, desi sunt concepute special pentru Japonia si intr-un numar limitat, se pare ca si-au creat o comunitate ce este dispusa sa-si trimita dolarii departe, peste ocean, pentru sansa de a avea in colectie ultima papusa Misaki aparuta pe piata. 

Nu am colectionat vreodata ceva cu ardoare, voi? ^^

Here it is: the collectible and highly fashionable mini-me!

Photo Credit @ Wei (Mini_RORO) Flickr set 

Photo Credit @ 夢遊深海藍 Flickr set 

 Photo Credit @ doric_1979 Flickr set

Photo Credit @ frapiq's Flickr set 

 

PhotoCredit @ nina_chan's Flickr set 

PhotoCredit @ nevraforever flikr set 

Franturi de poveste

Pana si povestile trebuie sa aiba un fir conductor al lor, sa se aprinda cu o voce ragusita si sa continue intr-o inlantuire logica. Pentru ca povestea mea de sambata, de la Povestiri din Lumea Mare, n-a fost o inlantuire a gandurilor, ci mai degraba a sentimentelor , dar si pentru ca simt ca mai aveam atatea de spus, am decis sa-i pun eticheta de “frantura de poveste”. I-am taiat nasul.

Cel mai mare impact l-a avut asupra mea deplina siguranta in care m-am regasit datorita conduitei sociale japoneze:

Indiferenta nu este o atitudine socialmente acceptata

Cateodata nu ne pasa de soarta celor din jur sau de ceea ce ne inconjoara. Este valabil pentru Romania, dar este valabil si pentru Japonia. Diferenta este insa ca a arata fatis ca nu-ti pasa, a te comporta in consecinta, nu este bine primit in Japonia. Sa fii egoist in public iti poate atrage izolarea fata de comunitate, ceea ce suna a pedeapsa suprema intr-o tara care te educa din copilarie ca esti parte dintr-un intreg si ca e datoria ta sa nu iesi ca un ghimpe in evidenta, ci sa contribui cum poti tu la armonia intregului.

Nu am reusit sa ma pierd niciodata in Japonia. Cand paream un pic dezorientata, se gasea cineva pe care nu-l mai vazusem in viata mea sa incerce sa-mi explice, in japoneza, prin semne, in cateva cuvinte in engleza, cum sa ajung unde doream sa ajung. Multi japonezi m-au condus direct la destinatie, chiar daca asta le-a intrerupt drumul lor zilnic.

Intr-o zi, vizitand un muzeu din Osaka, am fost trasa usor de maneca de o doamna mai in varsta care mi-a oferit o pictura traditionala japoneza spunandu-mi ca si eu sunt departe la fel ca fiica dansei ce studia in Canada. Imi oferea pictura ca sa-mi amintesc de mama mea cum spera sa-si aminteasca si fiica ei de dansa.

Alta data, in cladirea unde lucram ca instructor de engleza pentru niste copilasi in timpul meu liber, se organizau cursuri de ceramica. Cum sunt mare iubitoare de mestesuguri traditionale am prins a privi cu entuziasm farfurioarele si bolurile cu motive tipic japoneze lasate la uscat pe o masuta. O doamna a venit si m-a intrebat daca imi plac farfurioarele pe care le facuse dansa. Acele farfurioare se odihnesc azi in dulapul bucatariei mele fiindca doamna mi le-a oferit ca sa le duc acolo, la mine in tara si sa-mi amintesc de ea si de timpul petrecut in Japonia.

Chiar si tinerii inteleg sa respecte legile nescrise ale societatii. Un tanar care studia probabil la aceeasi universitate cu mine, dar pe care nu l-am mai vazut de atunci vreodata, m-a ajutat intr-o dimineata intr-un fel providential. Nu aveam maruntul necesar pentru a plati biletul in masinaria de langa sofer, ci o bancnota prea mare ce nu putea fi schimbata. Vazand ca ma cuprinde disperarea fiindca nu puteam sa platesc si sa cobor unde era statia mea, tanarul a platit linistit si biletul meu, iar apoi, oricat am insistat sa-i inapoiez banii nu s-a lasat induplecat pe motiv ca “suntem colegi la aceeasi universitate”.

In jurul unei mese pline cu ceai cald si sake, intr-o seara mai racoroasa de noiembrie, am realizat ca sunt singura ce-si “da cu parerea” despre tot si toate in timp ce japonezii fie ma aprobau discret, fie numai zambeau politicos. La inceput a fost frustrant, oare de ce nu sunt dezbateri, m-am gandit, de ce nu-si spune toata lumea oful? Apoi am inteles ca nu e absoluta nevoie sa-ti strigi parerea in patru colturi daca are potential sa jigneasca pe cineva, fie si numai contrazincandu-l. Am mai observat ca toti se invitau unii pe altii inainte sa guste din mancarea pe care o imparteam intre noi intotdeauna si nimeni nu era dornic sa ia ultima bucatica de teama sa nu para nepoliticos fata de nevoile celorlalti.

Prieteni de tacere

Cand iti faci un prieten nou, de obicei la primele intalniri se povestesc diverse aspecte ale vietii, din ce in ce mai multe amanunte sunt oferite astfel incat sa puteti afirma ca “va cunoasteti”.  Cum eu nu stiam destula japoneza si nici ei destula engleza, comunicarea mi s-a parut dificila la inceput cu cei care aveau sa-mi devina prieteni in Japonia. Barierele dintre noi ma frustrau imens si, pana la sfarsit, m-am temut ca n-o sa pot exprima cum trebuie cata afectiune le port.

Curand insa, am realizat ca, desi nu puteau de multe ori sa-mi spuna ceea ce voiau sa-mi povesteasca, faceau tot felul de gesturi micute pentru mine, imi aduceau cate o cutiuta de bomboane pe care o imparteam frateste la ora ceaiului, veneau cu mine de fiecare data cand aveam vreo formalitate de indeplinit (permis de biblioteca, diverse acte pe la administratii, bilete mai speciale de tren, abonamente, facturi etc), cand mergeam la diverse evenimente faceau pe translatorii si nu ma lasau niciodata singura, la plecare mi-au organizat diverse “good-bye party-uri” si s-au trezit Dumnezeu-stie la ce ora ca sa vina sa-mi faca cu mana si sa-mi spuna “sayonara” pentru ultima oara in fata autobuzului de la ora 6 dimineata, ce ma ducea spre aeroport…

Am inteles ca gesturile contau mai mult decat cuvintele pe care nu puteam sa ni le spunem. Si acum, dupa un an, tot mai primesc diverse pachetele de la ei si ma straduiesc sa le arat in acelasi mod ca-mi sunt prieteni.

Am invatat multe alte lucruri in Japonia. Am inteles ca toate lucrurile minunate de care ma bucuram veneau cu multa disciplina si  ordine, ca toate acele reguli nescrise puteau sa copleseasca enorm astfel incat rabufniri uimitoare apareau ici si colo.  Nevoia de a se exprima ca indivizi diferiti si de a respinge competitivitatea acuta ce le este intiparita inca de cand sunt copii ii impinge pe japonezi sa socheze lumea uneori, fie prin stiluri de moda destinate a sari in ochi (Gothic Lolita, Ganguro) sau izolare extrema (fenomenul “hikikomori”), fie prin sinucideri cu impact public sau atitudini de xenofobie si discriminare.

Aceasta este viata in Japonia si are contradictiile ei, ca peste tot. Cu toate acestea, daca intrebi un japonez unde ar prefera sa locuiasca, tot Japonia iti va raspunde in majoritatea cazurilor. Eu cred ca a trai in Japonia e ca si cum ai cuceri muntele Fuji: e greu, dar aduce multe satisfactii.

@ All Photos belong to me, please do not use them without my express consent.