Hotii de sushi. Bancnote grupate cate trei luate cate sapte.

Nu va imaginati un ninja iubitor de taieturi julienne. Nu va imaginati ca se strecoara silentios, mai stergand un perete din care cade o caramida de deasupra bulinei rosii, mai alunecand pe niste coji de seminte lasate acolo de cetateni cumsecade. Nici sa nu va treaca prin cap ca exista vreun alt motiv pentru care isi acopera fata decat mirosul de Bucuresti in plina vara. Iar aceea nu este incaltaminte tabi, va jur! Sunt niste biete opinci, cumparate pentru culoare locala. Mai presus de toate, pachetul ascuns de la piept nu contine sushi, nici gand. Niciun ninja nu va atenta prea curand la o selectie de sushi. Hotii sunt altii.

In ultimii ani au aparut in Bucuresti restaurante care servesc sushi. Ma bucur sincer. Daca as putea beneficia de serviciile lor m-as bucura din suflet, pe de-a-ntregul. Dar ma vad impiedicata in avantul meu catre mancarea japoneza de perceptia cultivata de comercianti in jurul ei. Mancarea japoneza, reprezentata in Bucuresti la nivel de amiba deocamdata, nu are de ce sa fie scumpa, nu are de ce sa fie exclusivista, nu are de ce sa fie inconjurata de pretiozitate, fite si mister.

Mai exact, cum este mancarea japoneza? Simpla. Fara sosuri complicate, fara timpi mari de preparare. Majoritatea ingredientelor se gatesc pe ochiul de aragaz, nu in gura cuptorului. Un bucatar priceput intr-ale mancarii japoneze este un bucatar care stie sa taie, sa aranjeze si sa combine arome pentru un efect delicat. Pentru sushi sunt de ajuns talentele culinare ale marmotei care impacheteaza ciocolata in staniol. Rezultat garantat. Cum efortul depus pentru a gati mancare japoneza este destul de redus, nu din acest motiv scoatem bancnote grupate cate trei luate cate sapte pentru ea.

Asa cum v-ati putea astepta, exista ingrediente specifice Japoniei, dificil de gasit in afara ei. Nimic iesit din comun. Nici in Japonia nu se gasesc foi de varza murata pentru sarmale sau leustean de ciorba, iar malaiul pentru mamaliga este la fel de exotic pentru ei precum foile de alge uscate folosite la sushi pentru noi. Lasand la o parte aceste ingrediente, gasim o surprinzatoare baza comuna. Orezul nu ne este necunoscut, peste mancam si noi, ei cunosc cam toate legumele de la noi si altele in plus, fructele sunt aceleasi, cu mici exceptii. Din moment ce orezul de sushi, algele, wasabi, sosul de soia si pestele sunt accesibile romanilor la preturi bune, nu vad cum un restaurant, avand capacitate mai mare de cumparare si negociere, poate invoca pretul ingredientelor "exotice" pentru a umfla pretul sushi-ului. Nu din acest motiv scoatem bancnote grupate cate trei luate cate sapte pentru el.

Platim brandul oare? Dar nu exista! Platim locatia? Numai in unele cazuri. Platim calitatea? Imi iese mai bun acasa. Platim pentru servirea ireprosabila, pentru chelneri care stiu sa ne faca sa ne simtim ca niste oaspeti rasfatati si care ne pot ajuta cu ochi de expert sa navigam meniul plin cu necunoscute? Cred ca stim cu totii ce inseamna "customer service" in Romania.

Eu cred ca platim o idee. Ideea de sushi, asa cum s-a propagat ea in afara Japoniei. N-avem incotro, n-avem termen de comparatie, avem numai ceea ce ni se vinde. Adica jumatati de adevar.

Permiteti-mi sa completez aceste jumatati din perspectiva unei persoane care a mancat in Japonia sushi aproape in fiecare saptamana, timp de un an.

Sushi in Japonia este echivalentul unei fripturi de porc cu garnitura de cartofi in Romania. Este o mancare omniprezenta si extrem de versatila, o poti manca linistit la micul restaurant de pe colt (sushi-ya), care nu are mese, ci un soi de bar la care pot sta cam 10 persoane sau la un restaurant decorat postmodernist-futurist, alaturi de caviar, vin european si trufe cu foie gras pe pat de pere caramelizate. In ambele ipostaze sushi e tot sushi, ingredientele sunt aceleasi, la fel si gustul. Numai ambalajul e diferit dar, fiind mari iubitori de frumos, japonezii sunt dispusi sa plateasca bani grei pentru acel ambalaj.

Sa ne intoarcem la micuta sushi-ya de pe colt. Cu fata la bucatar si spatele la perete, cot langa cot, savuram intai o supa miso fierbinte in timp ce bifam pe un formular de comanda cu poze exact ce fel de sushi dorim. O portie are 2 bucati, nu mai mult, caci secretul unei mese la reusite la sushi-ya este varietatea si dozarea optima a cantitatii de mancare pentru fiecare mesean in parte.

Fiecare bucatica de sushi este preparata in fata noastra, cu solemnitate, indemanare si grija. Bucatarul-sef (itamae) reprezinta autoritatea suprema, aratandu-i-se un respect asemanator artistilor surprinsi in actul creatiei. Pentru a deveni itamae trebuie sa parcurgi un drum tare anevoios: intai si-ntai trebuie sa-ti gasesti un maestru care sa te accepte drept ucenic. Timp de cinci (5!) ani dis-de-dimineata faci curatenie ca si cum ai fi urmat un training pentru asta in salile de operatie, apoi iti insotesti maestrul la piata de peste, unde el va alege cu ochi de expert pestele proaspat, iar tu il vei transporta inapoi la sushi-ya. Speli vase si observi cum se prepara sushi. Observi. Observi. Inca observi. Abia dupa acesti 5 ani ti se incredinteaza prima misiune importanta: prepararea orezului de sushi. Daca esti apt, atunci vei fi promovat "wakiita", adica "cel care este (mai) aproape de plansa de lucru". Timp de alti cativa ani vei taia ingredientele pentru sushi si, ati ghicit, vei observa care sunt modurile corecte de interactionare cu clientii. Apoi vei putea in sfarsit sa prepari sushi, la inceput pentru comenzile ce vor fi livrate la domiciliu si, intr-o ultima etapa indelung asteptata, pentru sushi-ul savurat in sushi-ya. Ai devenit itamae si-ti poti deschide propriul sushi-ya. Vei castiga destui bani si mult respect. Iti vei face meseria cu mandrie si constiinta lucrului bine facut caci ai trudit mult pana sa ajungi acolo.

Pentru asta, da, as plati bancnote grupate cate trei luate cate sapte.