Jiro dreams of sushi

Exista oameni pentru care vacanta e prea lunga, se plictisesc stand departe de munca lor atata timp. Exista oameni care isi inchina zilele unui progres abia perceptibil, nascut cu sacrificii imense dintr-o rutina crancena auto-impusa. Gest dupa gest, suflu dupa suflu, miscarea repetata la infinit capata poleiala aurita a perfectiunii. Careia i se mai spune si obsesie.

Exista oameni care nu cred in nicio alta salvare, in niciun alt rost al existentei in afara de munca lor. Careia i se mai spune si pasiune.

Exista oameni atat de duri cu ei insisi incat ai senzatia ca stapanul si sclavul s-au reintrupat nefericit intr-una si aceeasi fiinta. Atat de concentrati, atat de scufundati, atat de vii cand vine vorba de ceva si morti cand vine vorba despre orice altceva incat ai senzatia ca le lipseste umanitatea. Nu pot exista oameni asa.

Nu stiu ce vad altii cand se uita la fata incrancenata a lui Jiro. Stiu ca se intimideaza, asta e sigur. Banuiesc ca, daca n-ar fi de un ridicol insuportabil pentru japonezi, s-ar inchina in fata lui ca in fata unui Buddha. Teasta maestrului de sushi te duce cu gandul la Marele Stoic. Cand pronunta su-shi parca ar spune o mantra.  Urmarirea aceluiasi tel timp de 75 de ani (!) poate avea acest efect.

Jiro -(ce sufix e destul de respectuos pentru el?!), Jiro, spuneam, este cel mai bun sushi chef din lume, declarat de Guvernul Japonez "comoara nationala" (cred ca i se poate spune si tezaur...), proprietar al unui restaurant in care incap maxim 10 clienti in acelasi timp, situat la subsolul unei cladiri din Ginza, Tokyo, unul dintre restaurantele pentru care o rezervare se obtine in schimbul unei maini si al unui picior. In avans. Cu o luna.

Jiro este neobosit la cei 86 de ani ai sai. Nu concepe sa lase o zi sa treaca fara sa munceasca in minusculul sau restaurant pentru care respectul este gigantic. Noaptea viseaza ca face sushi. Ziua face sushi. In viitor vrea numai sa faca sushi. Mai bun decat cel de ieri, mai prost decat cel de maine. Nu vrea sa se opreasca decat atunci cand nu va mai fi prezentabil pentru clientii sai sau cand varsta il va tintui departe de restaurant. Dupa o viata dedicata invatarii si perfectionarii in acest unic lucru, gatitul unei bucati perfecte de sushi, Jiro afirma, fara a pescui fals dupa complimente, ca inca mai are multe de invatat. Gateste nebuneste o bucatica de perfectiune.

Jiro are doi fii. Cel mare gateste sushi impreuna cu tatal de 50 de ani, dar inca nu poate trece la carma restaurantului. Cel mic si-a deschis propriul restaurant de sushi, clasandu-l sub al tatalui si recunoscand, cap plecat, ca se multumeste cu acei clienti care nu pot inghiti o bucata de sushi sub privirea de statuie a tatalui. Tatal l-a avertizat:  invingi sau sa ramai acolo. Acasa nu mai exista ca sa te intorci!

Jiro a schimbat lumea. Furnizorul sau de ton proaspat e un fanatic care nu cumpara decat ACEL unic ton de 100 de kilograme care atinge standardele sale de calitate. Dintr-o imensa Tsukiji - cea mai mare piata de peste din lume. Furnizorul de orez livreaza un sortiment de orez special pentru restaurantul lui Jiro. Ranjeste dispretuitor cand Grand Hotel Hyatt ii solicita acelasi sortiment, "da' ce, cred cumva ca pot gati acelasi orez pe care il gateste Jiro? Hahahaha, cu palavrageala ca a lor nu poti gati orezul!". Un ucenic care trudeste de 10 ani la Jiro povesteste cum a gatit peste 200 de bucati de tamagoyaki (omleta japoneza), timp de 4 luni, pana cand Jiro a declarat o bucata ca fiind gatita bine si demna de a fi servita clientilor.

Jiro isi va lasa restaurantul pe mana fiului cel mare cu care marturiseste ca a fost mai aspru decat cu oricine altcineva. Pentru ca "tot" ce va trebui sa faca este sa indeplineasca acest ritual toata viata sa de acum inainte. 

Jiro trece prin cadrele din filmul lui Gelb, "Jiro dreams of sushi", ca o statuie impietrita purtata pe umeri de satenii adoratori. "Absolut niciodata nu mi-am urat munca". Un zambet larg, singurul, unicul, neasteptatul zambet larg, larg apare pe fata sa.

Keisho Ohno la Bucuresti

Dragi oameni buni, am fost informata ca ni se pregateste ceva in materie de muzica japoneza. ^_^ Mai jos cateva detalii:

“Maestrul Shamisenului”, Keisho Ohno va concerta pentru prima data in Bucuresti, pe 30 martie la Atelierul de Productie .

Artistul revine in Europa dupa reusita turneului « Kamome Tour » din 2011 desfasurat in tari precum Irlanda, Germania, Franta, Cehia.

Timp de o ora si jumatate, talentatul cantaret de Shamisen promite sa isi poarte spectatorii intr-o lume a exoticei traditii Japoneze, punand in scena un spectacol de muzica si ritm, nemaintalnit pana acum in Romania.

Shamisenul este un instrument traditional japonez, inventat in Okinawa undeva la mijlocul perioadei Edo (secolul 17-19). Este un instrument delicat, compus din trei corzi de matase, a caror acustica este influentata de temperatura ambientala.

“După câteva cuvinte urmate de un minut de tăcere, Keisho Ohno si-a început extraordinarul concert, singur pe scena, alaturi de al său Tsugaru Shamisen.

Un instrument surprinzător de rasunator, caruia Keisho Ohno i-a adăugat cu ajutorul virtuozitatii sale o putere de o expresivitate veritabila.“ (La Nouvelle Republique, March 21, 2011)

In deschiderea concertului, Paul Luculescu Band va oferi o reprezentatie de percutie alternativa, pe ritmuri vibrante si acorduri neconventionale.

Biletele la concertul “Keisho Ohno, Shami Spirit” se gasesc in reteaua magazinelor Diverta din toata tara si online pe myticket.ro (http://myticket.ro/ro/bilete/626/detaliilocatie/keisho-ohno-shami-spirit.html)

http://www.keisho.info/
www.kanzenmusic.com

Keizoku wa chikara nari - A continua inseamna a fi puternic

Imparatul Akihito si Imparateasa Michiko, in ruga

Pamantul de sub talpile tale se agita nebuneste, oceanul pe care l-ai venerat sute de ani actioneaza criminal, peretii intre care iti imparteai necazurile si bucuriile cu oameni dragi s-au transformat in moloz, iar acei oameni dragi nu mai sunt...

Chipuri carora altadata nu le puteai citi varsta, atat de rar deconspirate de vreo emotie puternica, privesc cum aluneca la vale case, masini, sine de tren, trenul in sine, podul suspendat construit acum 3 ani, caietele si cartile si  jucariile copiilor, portretele parintilor inramate cu grija, vreo floare conservata de la primul iubit, o viata intreaga - a lor, mai multe vieti - ale altora.

Zice-se ca in apropierea mortii esti spectatorul propriilor trairi de-a lungul timpului. Dar daca ai privi filmul acesta si ar trebui sa continui sa traiesti? Nu sa o iei de la capat, nu! Ceea ce a fost inainte nu e zero, nu pornesti de la zero, sa fie clar! Pornesti de la un dezastru, de la o intamplare mult peste puterile tale de anticipare, pe care nu o puteai preveni si pe care n-aveai cum sa o controlezi. Ceva ce s-a napustit peste tine intr-o zi obisnuita, tocmai cand erai nervos ca intarzie trenul si ca ai uitat sa-i spui nevestei sa-ti calce costumul de ocazie. Tocmai cand evitasesi zile in sir sa-ti suni parintii de teama cicalelii, tocmai cand iti incalcasesi o alta promisiune facuta copilului din cauza ca trebuie sa muncesti peste program. Intr-una din aceste zile, lumea ta este scuturata agresiv, zdrobita de valuri dure, iar ramasitele sunt tarate in larg, in ocean. Nu mai ai nimic, cei din jurul tau nu mai au nimic nici ei, nu va mai aveti nici pe voi insiva, asa cum va cunosteati inainte. Stand sub o patura oferita de niste voluntari intr-un adapost improvizat amesteci teama, furia, regretul, durerea, socul, incremenirea, insingurarea, golul din suflet si deznadejdea. 

Cum continui, deci? Cum continui de aici intr-o lume in care ceea ce s-a intamplat se poate intampla din nou? Cum continui printre alarmisti, printre alimente radiate, printre locuri insemnate de tragedie si printre locuri unde nu pare a se fi intamplat nimic?

Ma uit la ei si-mi dau seama ca inteleg cate ceva si nu inteleg nimic. Intrebati-i si voi.

In amintirea celor 74 de copii care au murit la scoala Okawa

Copii la ora de sport - scoala in apropiere de Fukushima - in prim-plan: un geiger counter care masoara nivelul de radiatii

Barentain Dee (バレンタインデー) si Howaito Dee (ホワイトデー)

In pronuntia impecabila japoneza, Valentine's Day ajunge ceea ce vedeti in titlu. Da, inclusiv hieroglifele. Si asta nu e singurul lucru care se modifica in varianta japoneza a sarbatorii importate. Nimic nu este adoptat ca atare in Japonia, nu fara a-l trece printr-o strecuratoare de otel japonez si a-i aplica un strat gros de fard alb si ruj rosu-intens. 

Dupa modificarile de rigoare, deci, iata ce a iesit:

• Barentain Dee (orig. Valentine's Day) este o sarbatoare ce are loc pe 14 Februarie in fiecare an. A sosit pe vaporul de marfuri de peste Ocean in 1937 si a debarcat direct in custodia companiei Morozoff ce detine mai multe fabrici de ciocolata si dulciuri;
• probabil ca din cauza zelului translatorului (si a nesuferitului alfabet katakana, folosit pentru a transforma limbile straine in sunete inteligibile pentru japonezi), in reclama pentru Barentain Dee s-a strecurat o eroare care s-a perpetuat la nesfarsit pana cand eroarea a devenit cucoana respectabila de astazi: de Barentain Dee numai fetele sunt cele care dau ceva baietilor, reciproca nefiind valabila;
• acel "ceva" nu poate fi altceva decat ciocolata! Nu degeaba era tatucul sarbatorii companie de dulciuri;
• se pare ca in aceasta perioada a anului, companiile producatoare de ciocolata realizeaza, cu multa dragoste pentru arta desigur, aproape jumatate din vanzarile lor anuale;
• un singur tip de ciocolata poate fi plictisitor, asa ca afara cu cioco-monogamia! Exista giri-choco, cho-giri-choco, honmei-choco, tomo-choco si chiar jibun-choco;
• Giri-choco este ciocolata pe care fetele sunt obligate (deh! all is fair in love and...commercial war) sa o ofere baietilor/barbatilor cu care nu au o relatie in sensul romantic al cuvantului (amici, colegi, cunostinte);
• Cho-giri-choco este ciocolata oferita acelor baieti/barbati carora n-ai vrea sa le oferi nimic altceva decat o bomboana de arsenic (sefi, de obicei, dar merge si pentru colegi ultra-nesuferiti); de obicei fetele cumpara cho-giri-choco din magazinul de pe colt, dandu-si toata silinta lor de fete-miloase-si-totusi-rautacioase sa fie cea mai ieftina ciocolata posibil;
• Honmei-choco este ciocolata pentru baiatul/barbatul de care esti indragostita. Este scumpa, fitoasa, scumpa, extrem de frumos ambalata, scumpa, de cea mai buna calitate, scumpa si...scumpa. Cum de la giri-choco poti sa decazi la cho-giri-choco, de la honmei-choco poti sa urci la home-made-choco. Fetele cu sentimente special de siropoase si mult timp la dispozitie pregatesc bomboanele de ciocolata acasa, cu manutele lor mustind a iubire and all things pink.
• Tomo-choco este ciocolata pe care o fata o daruieste unei prietene, mai slabuta, de preferat, ca sa elimine din competitie;
• Jibun-choco este un tip de ciocolata de Barentain Dee mai nou aparut in peisaj, ciocolata pe care fetele si-o fac cadou lor insele. Asta da revolutie feminista!
• dupa aproximativ o luna, cand toata lumea a avut timp sa-si traga sufletul dupa actul intens de a oferi atata ciocolata, apare Howaito Dee (in traducere White Day), 14 Martie, ziua in care baietii trebuie sa ofere fetelor ceva in schimb pentru ciocolata primita. Nu exista mai multe feluri de "ceva". Ah, ba da, exista: bijuterii, lenjerie, prajituri, in principiu de trei ori valoarea a ceea ce au primit. V-am spus eu ca se petrece o revolutie in pasnica lume traditionalista japoneza.

Ce au mai inventat companiile de dulciuri japoneze anul acesta: