Uimire si cutremur, la propriu

Japonia, asa cum mi-a ramas mie intiparita cand am plecat de acolo, acum 2 ani, nu se clatina la dreapta si la stanga, cuprinsa de focuri violente si inecata de un val urias... Ma simt ridicola amintindu-mi ca primul cutremur pe care l-am simtit in timpul cat am locuit in Japonia mi s-a parut a fi, de fapt, unda de soc provocata de trecerea unui tren de mare viteza prin statia in apropierea careia locuiam.

Mi-a cam pierit nonsalanta cand, la nici 3 zile dupa ce ajunsesem, ni s-a pus in brate o trusa de prim-ajutor cu lanterna, baterii si o lista cu ce am mai putea aduna acolo. Apoi ni s-au facut instructaje periodice, cu simulari de cutremur si incendiu, cu profesorii cronometrandu-ne pasii. M-as fi grabit sa cred ca sunt alarmisti japonezii, dar adevarul este ca sunt cel mai prevazator popor pe care l-am cunoscut. 

Au experienta dezastrelor naturale de acest tip, au proceduri puse la punct, au cladiri construite dupa ultimele standarde anti-seismice. Chiar daca telefoanele nu functioneaza in zona afectata, chiar daca nu-mi pot suna prietenii deocamdata, se intampla ceva ce mi-e greu sa cred ca s-ar intampla prin alte parti ale lumii: am incredere ca autoritatile japoneze vor face tot ce le sta in putinta, atat in timpul acestor momente foarte dificile, cat si dupa aceea. Trebuie sa stiti ca guvernul japonez nu asteapta pana in ultimul moment sa declare stare de necesitate, ci actioneaza la cea mai mica banuiala. 

Este adevarat ca Japonia a fost lovita de valuri, insa nu se afla in deriva. Oamenii isi revin din sperietura initiala si inteleg sa actioneze asa cum au fost invatati: sa se faca utili in comunitate, sa respecte regulile impuse de autoritati, sa minimizeze pagubele, sa nu dea nastere unui val de isterie nationala. 

In toata aceasta incercare la care este supusa Japonia acum, nu dramatismul trambitat de reportajele romanesti, nici corelari cu Vrancea si cu sfarsitul lumii nu sunt importante. Fiti cu ochii pe comunitatea japoneza si o sa vedeti ceea ce e de vazut: solidaritate, demnitate in fata dezastrului, pastrarea unei ordini in haos, mobilizarea tuturor pentru siguranta, pentru depasirea crizei si pentru reconstructie.

Kobe, orasul in care am locuit, a fost maturat in 1995 de un cutremur devastator de 7,2 grade pe scara Richter, in urma caruia au murit peste 6.000 de oameni, 34.000 au fost raniti si 230.000 (!) au ramas fara adapost, considerat, pana azi, cel mai puternic cutremur suferit de Japonia. In cateva luni autoritatile deja pusesera la dispozitie 48.000 de locuinte, refacusera reteaua electrica, de gaze si aprovizionare cu apa, infrastructura si comunicatiile. Intr-un an activitatea portului era restaurata in proportie de 70%, orasul fusese curatat de ruine, pe care le-au folosit, mai tarziu, la reconstructie, incorporand astfel in arhitectura moderna ramasitele trecutului. Locuitorii orasului au participat activ la alcatuirea unor planuri inovatoare pentru situatii similare si au organizat grupuri de terapie pentru a trece impreuna peste traumele cutremurului.

In cuvintele primarului din Kobe:

"Wherever you live, city or village, you have to keep in mind that you must protect yourself. You cannot fight alone. You must have a system to fight disasters. You have to work together with your relatives and your colleagues. Each community has to have its own plan to respond in case of emergency."