Postări
Exista oameni pentru care vacanta e prea lunga, se plictisesc stand departe de munca lor atata timp. Exista oameni care isi inchina zilele unui progres abia perceptibil, nascut cu sacrificii imense dintr-o rutina crancena auto-impusa. Gest dupa gest, suflu dupa suflu, miscarea repetata la infinit capata poleiala aurita a perfectiunii. Careia i se mai spune si obsesie.
Exista oameni care nu cred in nicio alta salvare, in niciun alt rost al existentei in afara de munca lor. Careia i se mai spune si pasiune.
Exista oameni atat de duri cu ei insisi incat ai senzatia ca stapanul si sclavul s-au reintrupat nefericit intr-una si aceeasi fiinta. Atat de concentrati, atat de scufundati, atat de vii cand vine vorba de ceva si morti cand vine vorba despre orice altceva incat ai senzatia ca le lipseste umanitatea. Nu pot exista oameni asa.
Nu stiu ce vad altii cand se uita la fata incrancenata a lui Jiro. Stiu ca se intimideaza, asta e sigur. Banuiesc ca, daca n-ar fi de un ridicol insuportabil pentru japonezi, s-ar inchina in fata lui ca in fata unui Buddha. Teasta maestrului de sushi te duce cu gandul la Marele Stoic. Cand pronunta su-shi parca ar spune o mantra. Urmarirea aceluiasi tel timp de 75 de ani (!) poate avea acest efect.
Jiro -(ce sufix e destul de respectuos pentru el?!), Jiro, spuneam, este cel mai bun sushi chef din lume, declarat de Guvernul Japonez "comoara nationala" (cred ca i se poate spune si tezaur...), proprietar al unui restaurant in care incap maxim 10 clienti in acelasi timp, situat la subsolul unei cladiri din Ginza, Tokyo, unul dintre restaurantele pentru care o rezervare se obtine in schimbul unei maini si al unui picior. In avans. Cu o luna.
Jiro este neobosit la cei 86 de ani ai sai. Nu concepe sa lase o zi sa treaca fara sa munceasca in minusculul sau restaurant pentru care respectul este gigantic. Noaptea viseaza ca face sushi. Ziua face sushi. In viitor vrea numai sa faca sushi. Mai bun decat cel de ieri, mai prost decat cel de maine. Nu vrea sa se opreasca decat atunci cand nu va mai fi prezentabil pentru clientii sai sau cand varsta il va tintui departe de restaurant. Dupa o viata dedicata invatarii si perfectionarii in acest unic lucru, gatitul unei bucati perfecte de sushi, Jiro afirma, fara a pescui fals dupa complimente, ca inca mai are multe de invatat. Gateste nebuneste o bucatica de perfectiune.
Jiro are doi fii. Cel mare gateste sushi impreuna cu tatal de 50 de ani, dar inca nu poate trece la carma restaurantului. Cel mic si-a deschis propriul restaurant de sushi, clasandu-l sub al tatalui si recunoscand, cap plecat, ca se multumeste cu acei clienti care nu pot inghiti o bucata de sushi sub privirea de statuie a tatalui. Tatal l-a avertizat: invingi sau sa ramai acolo. Acasa nu mai exista ca sa te intorci!
Jiro a schimbat lumea. Furnizorul sau de ton proaspat e un fanatic care nu cumpara decat ACEL unic ton de 100 de kilograme care atinge standardele sale de calitate. Dintr-o imensa Tsukiji - cea mai mare piata de peste din lume. Furnizorul de orez livreaza un sortiment de orez special pentru restaurantul lui Jiro. Ranjeste dispretuitor cand Grand Hotel Hyatt ii solicita acelasi sortiment, "da' ce, cred cumva ca pot gati acelasi orez pe care il gateste Jiro? Hahahaha, cu palavrageala ca a lor nu poti gati orezul!". Un ucenic care trudeste de 10 ani la Jiro povesteste cum a gatit peste 200 de bucati de tamagoyaki (omleta japoneza), timp de 4 luni, pana cand Jiro a declarat o bucata ca fiind gatita bine si demna de a fi servita clientilor.
Jiro isi va lasa restaurantul pe mana fiului cel mare cu care marturiseste ca a fost mai aspru decat cu oricine altcineva. Pentru ca "tot" ce va trebui sa faca este sa indeplineasca acest ritual toata viata sa de acum inainte.
Jiro trece prin cadrele din filmul lui Gelb, "Jiro dreams of sushi", ca o statuie impietrita purtata pe umeri de satenii adoratori. "Absolut niciodata nu mi-am urat munca". Un zambet larg, singurul, unicul, neasteptatul zambet larg, larg apare pe fata sa.
